Scrioaștea. Monografia unei iubiri [3]

Prima și a doua parte din carte.

*

Pe 26 august 2016 mi-a scris pe TPA Alexandru Georgescu, nepotul Prof. Petre Georgescu. Care își amintește date de la bunicul său. Și anume că Anghel Manolache a fost văr primar cu Petre Georgescu și se trăgea din neamul lui Lupu, care stă vizavi de Biserică. Iar Anghel Manolache s-a „ridicat pe propria [sa] muncă și inteligență, ajungând din timp unul din[tre] cei care au susținut și au ridicat [și alți] copii ai satului”. Iar Inginerul Rusu, cel care a ajutat Biserica, a fost ginerele său.

Constantin Manu a fost fiul lui Gheorghe Manu, iar fiul lui Constantin Manu a fost George Manu. Și George Manu a fost un „savant, [un] om de o calitate excepționa[l]ă, cu un destin tragic, omorât în temnițele comuniste datorită modului [său] total vertical și naționalist, sub care și-a păstrat valorile sub care a fost crescut”.

Strănepotul boierului Gheorghe Manu a fost Inginerul Șerban Manu, care a fost „o personalitate necunoscută, ascunsă în negura vremurilor”. Și m-a trimis, pentru a cunoaște mai multe despre el, la linkul de aici[1]. Articolul spre care am fost trimis este postfața unei cărți, semnată de Șerban Manu la București, în 10 decembrie 2002. Postfața la cartea tatălui său: Testis Dacicus [George Manu], În spatele Cortinei de Fier – România sub ocupație rusească,  Editura Mica Valahie, București, 2011, 455 p. Iar Șerban Manu și-a dedicat postfața nepoților săi: Sorin-Mihai, Mircea-Alexandru și Maria-Elena Teodorescu-Manu[2].

Cartea a fost scrisă de George Manu înainte de anul 1948, anul în care el a fost arestat, și manuscrisul ei a fost trimis în Marea Britanie[3]. Iar Șerban Manu spune despre tatăl său, despre George Manu, că era „de o cultură enciclopedică și de o mare inteligență [și]…a reușit să-mi deschidă mintea spre cultură în sensul universal al cuvântului”[4].

George Manu a fost închis la Aiud. Nu a acceptat să colaboreze cu Securitatea[5]. Și „avea să moară în 1961 la Penitenciarul Aiud, pentru că nu i s-a asigurat un minimum de asistență medicală”[6].

Șerban Manu ne spune că „generalul George Manu [a fost] comandant al artileriei frontului de la Plevna în Războiul de Neatârnare din 1877, Prim-ministru și de mai multe ori ministru al Regelui Carol I, primar al Bucureștilor și senator de Teleorman. Membru al Partidului Conservator, colaborator al lui Lascăr Catargiu, prieten cu P. P. Carp și N. Filipescu, generalul George Manu era un mare boier de concepții tradiționaliste și de o rectitudine morală vecină cu rigiditatea.

Fiu al marelui vornic și caimacam al Țării Românești Ion Manu, el era un om de convingeri, cu picioarele adânc înfipte în glia strămoșească. Concepția despre democrație a generalului se oprea la o viziune elitistă a acesteia, în care nu puteai pune la egalitate votul unui analfabet sau al unui „venetic” cu cel al unui cărturar, al unui ofițer sau al unui burghez neaoș. Acesta a fost mediul, de extremă rigoare morală, în care a deschis ochii la viață tatăl meu”[7], adică George Manu.

Despre tatăl său, George Manu, Șerban Manu mărturisește: „Doctor în științe fizice la Sorbona, coleg de studii și prieten intim cu frații Țițeica și cu neuitatul profesor de chimie Costin D. Nenițescu, tatăl meu a avut drept profesori majoritatea somităților fizicii atomice interbelice. Marie Curie, Jean Perrin, de Broglie și alții. Irene Curie și soţul ei Frédéric Joliot nu erau la acea vreme decât asistenți. Este de remarcat că toată această pleiadă de mari oameni de știință avea o sensibilitate – dacă nu un angajament – de stânga. Joliot a fost chiar membru al Partidului Comunist Francez. La terminarea studiilor sale de doctorat, George Manu asistă la catastrofa economică a guvernului de stânga – de Front Popular – al lui Leon Blum în Franța, catastrofă economică ce a determinat catastrofa militară din 1940. Structura științifică a inteligenței sale îl împinge spre constatarea că „democrațiile moi” sunt regimuri politice inadaptate situațiilor de cri- ză”[8].

Întors din Franța, George Manu aderă la Garda de Fier a lui Corneliu Codreanu[9]. „La asasinarea Primului ministru Armand Călinescu, el protestează și cere lui Horia Sima să oprească asasinatul politic ca metodă de cucerire a puterii. La asasinarea profesorului Iorga, se îndepărtează provizoriu de Mișcarea Legionară și se retrage un timp din politică, dedicându-se învățământului universitar (este asistent și apoi conferențiar la Universitatea din București). Ambele informații mi-au fost date de mama mea. Nu participă politic la Statul Național Legionar și nici la rebeliunea legionară din ianuarie 1941”[10].

George Manu a trăit între 1903-1961[11].

Aceasta este placa comemorativă de pe casa lui Gheorghe Manu din București, de unde aflăm că a trăit între 1833-1911[12].

 *

Dan Sabo mi-a scris pe 29 octombrie 2017 pe TPA și mi-a spus că este nepotul Col. Ioan R. Stoian din Scrioaștea și că acum locuiește în California.

*

Alexandru Georgescu a revenit cu un alt comentariu, pe 31 decembrie 2017, și mi-a spus că doamna Prof. Gălețeanu a lucrat la o monografie a satului Scrioaștea. Dar și că „Emanoil Gheorghescu a fost ag[h]iotantul generalului Manu și a participat la Războiul de Independență ruso-turc. Anghel Georgescu a luptat în Primul Război Mondial, a fost primar și a ridicat sediul actual al primăriei din Scrioaștea, pe când Prof. Petre Georgescu a luptat în Al Doilea Război Mondial”. Alexandru Georgescu l-a auzit vorbind pe bunicul său, Petre Georgescu, despre Colonelul Stoian. Vorbea despre el cu amicul său Pandele Neacșu.

*

Stanciu Gheorghe, pe 21 septembrie 2016, mi-a scris pe TPA și mi-a spus că „în anul universitar 1966 -1967, profesorul Anghel Manolache preda cursul de Pedagogie Generală la Facultatea de Istorie – Geografie a Institutului Pedagogic de 3 ani din București (din Șoseaua Panduri, nr. 90-92). Era, tot atunci, rectorul Institutului Pedagogic, și cred că mai ținea cursuri de pedagogie și la alte facultăți din cele vreo șapte, câte avea Institutul Pedagogic. Pedagogia generală se preda în anul I, din cei trei ani cât durau cursurile facultății”.

Pe 8 octombrie 2016, același domn Stanciu Gheorghe mi-a scris un al doilea comentariu pe TPA și mi-a mărturisit: „În anul 2019 se împlinesc 50 de ani de la absolvirea Facultății de Istorie-Geografie din cadrul Institutului Pedagogic de 3 ani din București.

Dacă o vrea Dumnezeu, și dacă vom mai trăi până atunci, avem de gând să tipărim o broșură (cum am făcut în acest an, la aniversarea celor 50 de ani de la absolvirea Liceului Aurel Vlaicu din Breaza-Prahova, când am tipărit în numai 50 de exemplare o broșură, care a fost distribuită foștilor absolvenți și celor patru profesori care mai erau în viață).

Am realizat deja partea cu foștii profesori de la facultate, cu această ocazie am readus în memorie și personalitatea profesorului Anghel Manolache din Scrioaștea. Față de ce v-am comunicat pe 21 septembrie [2016], mai adaug următoarele:  Scrie- rea principală a prof. Anghel Manolache este cea intitulată Disciplină, libertate și autoritate în educație (1947). A mai publicat: Școala democrației. Autoconducerea elevilor. Consiliile de clasă și de școală (1945), Pedagogia pentru Institutele pedagogice de învățători (1960), în colaborare cu pedagogii A. Dancsuly, A. Chircev ș. a. Gândirea pedagogică a generației de la 1848 (în 1964, în colaborare cu Gh. T. Dumitrescu și Gh. Pârnuță), Învățământul de cultură generală în România (1965), Pedagogia socială – știința educației permanente a maselor de adulți (1972, în colaborare cu Gh. T. Dumitrescu și M. Roșianu) și Contribuții la istoria culturii și școlii teleormănene (în 1973, în colaborare cu Gh. Pârnuță). A fost secretar general la Ministerul Învățământului Public (numit la 11 septembrie 1947) și rector al Institutului Pedagogic din București (1963 – 1967 ?). După anul 1973, nu mai dețin informații despre activitatea profesorului A. Manolache”.

*

În seara zilei de 5 februarie 2019, Dr. Gheorghiță Ciocioi[13] mi-a trimis un dosar care nu fusese consultat niciodată, găsit de dumnealui la Arhivele Naționale, și pe care mi l-a trimis în 8 fotografii. E vorba despre un text bătut la mașină, intitulat Monografie. Cu privire la satul Scrioaștea și Școala din această comună, are 8 pagini și a fost scris de către Ion I. Bărzan, Învățător gradul II în comuna Scrioaștea, jud. Teleorman.

Doar aceste cuvinte finale sunt scrise cu stiloul. Un scris frumos, îngrijit.

Ce date cuprinde acest document? Prima parte e numită „istoric”. Pe atunci comuna Scrioaștea era formată din satul Scrioaștea și cătunul Cioc[14]. Iar numele de Scrioaștea l-a primit de la Mihai Viteazul, care, după lupta de la Călugăreni, s-a retras aici și și-a scris sau și-a numărat ostașii. Vatra satului sau Scrioaștea Bătrână a fost în moșia Măldăeni. Iar, la ora scrierii acestui text, în satul Scrioaștea erau 2.800 de oameni, satul fiind format din 700 de familii, având 650 de case și 150 de fântâni publice și particulare. Pentru că apa este la 6 metri adâncime[15].

Satul e la 2, 5 km de orașul Roșiori de Vede (scris Roșiori și nu Roșiorii), iar la început oamenii trăiau în bordeie. Primele case au fost din lemn de stejar și acoperite cu șiță.

La secțiunea „origine etnică”, autorul spune că toți locuitorii satului sunt români[16]. Iar „dintre fiii satului mulți au urmat la școli înalte și astăzi ocupă poziții sociale în învățământ, în cler, armată, profesiuni libere și comerț. Starea morală în general este bună, [iar] obiceiurile rele nu au putut prinde la astfel de oameni. Credința este ortodoxă, scrioștenii păstrând cu sfințenie obiceiurile strămoșești, dar cam ocolesc Biserica, fiind ocupați cu comercializarea laptelui și a derivatelor sale”[17].

Școala, spune autorul, s-a implicat în aducerea oamenilor la Biserică, fapt pentru care „se observă o ameliorare în frecventarea Bisericii”[18].

Însă, „după războiul cel mare, s-a ivit secta Tudorită, dar care nu a putut să facă mulți prozeliți”[19]. Din cele 7-8 familii tudorite de la început, la data scrierii mai erau doar 2-3 în sat[20].

La „starea economică”, scrioștenii cresc vite și comercializează laptele și derivatele sale. Pentru că satul, pe atunci, avea 830 de vaci și peste 3.500 de oi. Sătenii se ocupă cu plugăritul și creșterea vitelor și se îmbracă precum orășenii. Numai anumiți bătrâni se mai îmbracă[21] „în nădragi din dimie și chebe de lână cu găetane, [așa] cum era pe vremuri”[22]. Iar femeile „au lăsat portul maramei”[23], pe care îl purtau altădată.

În case se lucrau fire de lână și bumbac, pentru că nu existau mărfuri pe piața orașului[24]. Pentru că textul, după cum se pare, e scris într-o vreme de criză economică. Iar locuitorii satului vorbesc „o limbă curat românească și-n concordanță cu gramatica românească, ca pe toată câmpia Dunării”[25].

Nu există vestigii istorice, iar singurul monument e cel „din fața școalei [școlii], care este ridicat în cinstirea memoriei celor căzuți în războiul din 1916/1919”[26]. „Oamenii sunt pașnici[,] și ori de câte ori s-au petrecut anume evenimente, ei au așteptat liniștiți desfășurarea lor, așa cum s-a întâmplat în 1907 cu răscoalele țărănești. Pentru că ei au ascultat de sfaturile Învățătorului Alexandru Stănescu de pe atunci și ale Preotului Alexandru Popescu, așa că nu s-a petrecut nimic rău la curtea bo[i]erească și nici în sat”[27].

Vorbind despre Biserica satului, Ion Bărzan spune că ea este „așezată pe latura de răsărit a satului, în fața școalei [școlii], și e [a fost] construită de cărămidă în anul 1906, fiind o podoabă de artă în ceea ce privește pictura, cât și sculptura catapetesmei din lemn. Vechea Biserică a fost așezată spre apus de școală și fusese construită, după cât[e] povestește bătrânul Preot, în vârstă de peste 84 de ani, Alexandru Popescu, de către stolnicul C. Cantacuzino[28] pe la anul 1756.

Ruinele acestei Biserici s-au păstrat până la anul 1934, când a fost demontată. Căci amenința cu dărâmarea și materialul s-a vândut pentru împrejmuirea curții. Nu se știe dacă s-a făcut vreodată școală în tinda Bisericii. Ceea ce este sigur este că școala oficială a luat ființă în anul 1871, adică [cu] mult în urma clădirii locașului bisericesc”[29].

Autorul comută discuția pe tema moșierului satului: fostul moșier Gheorghe Manu, la ora respectivă decedat, „a fost în multe rânduri Ministru înainte de 1916”[30]. Iar noul moșier e fiul său, Ioan Gheorghe Manu, care „a fost consilier la Înalta Curte de Casație”[31].

La Războiul de Independență, satul Scrioaștea a avut un singur soldat mort pe front: pe Nicolae Dițoiu[32]. „În războiul [din] 1916-1918 au pierit pe front 70 de fii ai satului, al căror nume se găsește imortalizat pe două lespede de piatră de marmură, scrise cu aur, și așezate pe Crucea din fața școlii, ca simbol al creștinătății. În războiul [din] 1941-1945 au murit pe front: Stănescu Alexandru, Maior post mortem, Caporalii: Parpală Stan, Angheluș Marin, Glință Stan, Soldații: Ștefan Radu, Ciobanu Eugeniu, Anghel Marin, Lupu Anghel, Peleașă Radu, Nagea Constantin, Tănase Petre, Stan Anghel, Trașcă Marin, Ciucă Stancu, Dovleac Alexandru, Jilavu Tudor, Ivan Pavel, Pantea Alexandru, Constantin Păun, Peleașă Marin, Costea Florea, Ștefan Florea, Dumitru Constantin, Nicolescu Nicolae, Cepea Ion, Voicu Florea și Dorlea Vasile, iar acasă au mai murit, venind bolnavi de pe front, Manolache Tache și Pantea Alexandru”[33].

Pagina a 3-a a manuscrisului începe cu alți „dispăruți” în cel de Al Doilea Război Mondial, adică cu alți eroi ai războiului din satul Scrioaștea: „Sergenții Matei Lazăr, Neacșu Ion și Călin Anghel, Caporalii: Mușa Mihai, Ioniță Nicolae, Nicolescu Florea și Mircea Anghel, Soldații: Mircea Barbu, Ciucă Ilie, Pătrașcu Ilie, Bărzan Tudor, Păuna Tudor, Mircea Florea, Rusu Costache, Nagea Marin și Picioruș Gheorghe”[34].

Și aici se încheie discuția despre satul Scrioaștea și începe cea despre Școala din satul Scrioaștea.

Începutul oficial al Școlii din Scrioaștea a avut loc în anul școlar 1871-1872, când a funcționat numai clasa întâi, fiind înscriși 42 de băieți și 5 fete. Însă, în clasa a II-a, din cei 42, au promovat doar 13 băieți. Învățătorul lor a fost Ioan Nițulescu din comuna Măldăeni[35], „care avea terminată învățătura cursului primar și-o pregătire sumară[,] care se dădea învățătorilor într-o lună[,] pe timpul verii”[36].

Dar, „dintr-un tablou aflat la dosarul anului 1892/1893”, Școala din Scrioaștea e trecută ca fiind înființată în 1857[37]. Adică cu 14 ani înainte de înființarea oficială.

Inginerul hotarnic D. Ionescu, conform legii rurale din 14 august 1864, stabilește că în două pogoane de pământ se includ Casa comunală, Școala, pătulele, ogorul și Biserica din Scrioaștea. Însă astăzi acest teren e ocupat numai de către Școală. Iar prima Școală era din gard și pământ, cu o cameră destul de mică pentru 30-40 de copii[38].

Din mărturia bătrânilor satului, autorul a aflat că Școala a funcționat în casa aceasta de pământ la 2-3 ani după împroprietărirea țăranilor, când învățământul a devenit obligatoriu. Însă, până să apară Școala din sat, scrioștenii cu dare de mână își duceau copiii să învețe la Măldăeni sau la Roșiori de Vede.

Numărul de 42 de băieți și 5 fete, din primul an de școlarizare la Scrioaștea, se cunoaște dintr-o dare de seamă a Înv. Ioan Nițulescu din 11 iulie 1873. Însă, în iunie 1873, Nițulescu se plângea prefectului Plășii Târgului că Școala „este în perfectă ruină, că învelișul este stricat complect [complet] și[,] la cea mai mică bură de ploaie, pe urechile copiilor cură [curge] șiroaie de apă”[39]. Căci prima Școală de la Scrioaștea a fost într-un „local mic, neigienic, cu ferestre mici, [cu] sobă de paie, care se încălzea dintr-o săliță, [cu] mobilier incomplect [incomplet] și rudimentar, fără material didactic, [iar] pe jos, în loc de pardoseală, [era] lipit cu pământ, care se rupea tot [timpul], umblând copiii și măturându-se mereu, încât se făceau gropi și trebuia să mergi cu băgare de seamă ca să nu cazi”[40].

În acest local a funcționat Școala până în 1889, adică timp de 18 ani. An în care Generalul Gheorghe Manu a ajutat satul să ridice o clădire de 4 camere. Clădirea Școlii era de 7-8 metri, cu ferestre multe și mari, Primăria era în două camere mai mici și în a 4-a era Garda. Și în această clădire, la un loc cu Primăria și Garda, Școala din Scrioaștea a funcționat până în 1924, adică timp de 35 de ani.

Noua Școală era o clădire cu 4 săli de clasă. În 1910 se construiseră alte două săli: una pentru atelierul școlar și alta de spectacole, alături de o cancelarie[41]. Mai apoi s-au ridicat două clădiri pentru igiena copiilor.

Până în anul școlar 1897-1898, Școala a avut doar un singur angajat. Apoi va avea doi până în 1914-1915, când s-a înființat al 3-lea post de Învățător. În anul 1919-1920 a apărut și al 4-lea post de Învățător. După Al Doilea Război Mondial s-a făcut o Școală de fete în sat. Primul post de Învățător al Școlii de fete s-a înființat în 1925-1926, iar în 1926-1927 al doilea post. Iar la ora în care autorul scria, școala era mixtă, având 6 posturi de Învățători[42].

Învățătorul era plătit de Stat cu 30 de lei pe lună, fiind slab plătit. Între 1871-1946[43] la Scrioaștea au predat următorii Învățători: Ioan Nițulescu, Stancu Cristescu, Teodor Marinescu, Alexandru Popescu, Alexandru Stănescu, Maria Petrescu, Ilie R. Popescu, Nedelea Mihăilescu, Maria Vastea, Florica Puiu, Elena Datcu (căsătorită Velescu), Ioana Cruțescu, Gheorghe Bădăuță, Ilie M. Vocheci, Ion Mirea, Elena Duminică, Zoie Rădulescu, Gheorghe Marinescu, Roza Marinescu, Maria Ciupagea, Constantin Fusulan, Nicolae Mareș, Nicolae Puțureanu, Constantin Păsărică, Radu D. Dumitrescu, Ion Voiculescu[44], Teodora Udeanu, M. Bărbulescu, Alexandru Ionescu, Maria Puțureanu, M. D. Iliescu, Margareta Stoenescu, Ioan Dumitrescu, Ilie R. Popescu, Viorica Ionescu, Pavel Militaru, Iulian Stănescu, Ana P. Militaru, Gheorghe Stănescu, Florica Scrioșteanu, Jana Dumitrescu, Aspasia Hagi State, Gheorghe Ionescu, Maria Lucianschi, Constantin Eremia, Zoie Hristescu, Nicolae Iliescu, Radu Stoian, Anghel Manolache, Dumitru Moraru, Ion Bărzan (autorul textului, care a început să predea la Scrioaștea începând cu anul 1924), Ioan Socolescu, Maria Cristescu, Maria Gheorghiu, Hrisi Cernat, Otilia Gheorghiade, Hariclia Gheorghiu, Emilia Ștefănescu, Elena Avramescu, Viorica Panaitescu, Ioan C. Mihăilescu, Ilie Marinescu, Ștefania Firța, Ecaterina Niculescu, Nicolae Drăghici, Anton Predoi, Longin Popescu, Zoie Gheorghiu[45], Sultana Doncea, Voicu Manolache, Anghel Badea, Elisabeta Mirea, Ștefan Popescu, Ștefan Iliescu, Nauma Petrescu, Traian Cernat, Florea Bratu, Gheorghe Dumitrescu, Ioan Camburu, Alexandrina Drăgan Cernat, Georgeta Valcoreanu, Alexandru Vlădescu, Ion Burghilea, Ana Dumitrescu, Niculina Tufeanu, Virginia Stavarache, Ștefan Iliescu, Mircea Stănescu, Stelian Costea, Constanța Cernat, adică 90 de persoane[46].

În anul 1944-1945, ca învățători refugiați din Moldova, au funcționat Învățătorii Alexandrina Grăjdeanu, Virginia Silvestru, Gavril Horodniceanu și Eugen Lăscărescu. În același an școlar au predat și Învățătorii Ioan Bodiu, Maria Bodiu și Ion Stratulat[47].

Învățătorul Alexandru Stănescu (al 5-lea în lista Învățătorilor) a îndreptat moravurile sătenilor, a stăruit pentru construirea vechii Școli, a înființat Banca Populară din sat în anul 1902, a înființat Biblioteca Populară din sat, fiind învățător agricol ambulant și revizor școlar clasa a II-a. A urmat cursurile de sericicultură și s-a ocupat cu creșterea viermilor de mătase. Tot el a militat pentru zidirea actualei Biserici și i-a liniștit pe oameni în 1907[48].

Învățătorul Ilie R. Popescu (al 34-lea în listă), întors de pe front, a luptat pentru ridicarea învățământului în sat. El a condus lucrările de construire a localului celor 3 instituții. În 1919 a înființat asociația culturală Fulgerul pentru adulții satului, care a fost condusă de Ion Bărzan.

Mai târziu, această asociație a construit Căminul Cultural Spiru Haret din Scrioaștea, condus tot de Ion Bărzan. Pe lângă Cămin, Ion Bărzan a făcut o Bibliotecă Populară și a luat inițiativa ridicării unui monument al eroilor, formând un comitet pentru strângerea de fonduri și ridicarea lui. Și el a ridicat monumentul de piatră și marmură din sat[49].

Înv. Nicolae Drăghici s-a stabilit în sat prin căsătorie și a conlucrat la conducerea Școlii și a Căminului, fiind casier și îndrumător al secției sportive[50].

În pagina a 7-a autorul vorbește despre sine, spunând că el, Ion Bărzan, e fiu al satului și că a fost numit învățător suplinitor în 1924. A fost membru fondator al Căminului și cel dintâi președinte al lui, dar a fost și bibliotecarul Căminului. Începând cu anul 1942, Ion Bărzan a fost Directorul Școlii[51] și din această postură a scris textul de față.

Îi remarcă pe Iulian Stănescu și Anghel Manolache dintre fiii satului, care au ajuns Profesori de Liceu. În anul școlar 1872-1873, la Școala din Scrioaștea au fost 52 de băieți și 45 de fete. După 73 de ani de la înființarea ei, Școala a avut 7 clase în anul școlar 1945-1946. Clasa a V-a a apărut la Scrioaștea în anul școlar 1927-1928[52].

Cei care au absolvit 4 sau 5 clase au fost 284 băieți și 24 de fete. Cei care au absolvit 7 clase la Scrioaștea au fost 66 de băieți și 4 fete. După care autorul ne dă o listă a analfabeților pe vârste, concluzionând că erau la acea dată 513. Și a inclus aici și pe cei din cătunul Cioc[53].

Tot autorul a cumpărat două tejghele pentru tâmplărie, rindele și fierăstraie, în 1925, pentru atelierul tehnic. Până în 1916, Biblioteca Școlii a fost condusă de Înv. Alexandru Stănescu. Însă trupele germane au distrus Biblioteca Școlii. Ea a fost distrusă între 1916-1919. De aceea s-a înființat Biblioteca Căminului, care pe atunci avea peste 1.000 de volume, valoarea ei fiind de 500.000 de lei.

Pe atunci Școala avea și un muzeu[54]. De aceea mai existau, și în vremea mea, diverse obiecte arheologice părăsite prin clase.

Cooperativa școlară a fost înființată în 1939-1940 de către Înv. Ion Bărzan și Nicolae Drăghici. Farmacia școlară, în formare, era condusă de autor. Cantina școlară – care nu mai exista pe timpul comunismului, după cum nu mai exista nici muzeul și nici farmacia și nici cooperativa școlară – a luat ființă în 1938.

Primăria Scrioaștea a fost zidită în 1904-1905[55]. O parte din cărămida noii Școli a fost primită de la Ioan Gh. Manu, iar costurile pentru ridicarea ei au fost de 15 + 40 milioane de lei. Probabil 15 milioane a fost mâna de lucru, iar 40 construcția. Valoarea mobilierului: 65.000 de lei. Băncile în Școală erau 27 cu 3 locuri fiecare, 54 de bănci cu două locuri, 5 catedre, 5 scaune și 4 scaune în cancelarie. În grădina Școlii erau pomi și se punea zarzavat[56].

La „intelectuali de seamă” ai satului, autorul îi include pe Alexandru Stănescu, pe fiii acestuia: Ștefan și Stancu Stănescu, pe Prof. Iulian Stănescu, pe Maiorul Alexandru Stănescu, pe Maiorul Petre Stănescu, pe Preotul Alexandru Popescu, alături de fiii săi: Ilie și Anghel Popescu, ambii Ingineri, Preoții Iulian și Nicolae Popescu, Colonelul Ioan Stoian, Maiorul Radu Stoian, Farmacistul Gheorghe Sima, Profesorul Anghel Manolache, Înv. Ion Bărzan, Maiorul Florea Calotiță, Dr. chimist Ion Simionescu, Inginerul Longin Popescu, Iulian Popescu, Voicu Manolache[57].

Alexandru Popescu din Scrioaștea a ajuns instalator electrician la București, Gheorghe Popescu avea un magazin de piese electrice, Florea Bărzan a fost mecanic antreprenor la Ploiești, iar Ion Panaitescu a fost morar.

Școala din Scrioaștea a fost vizitată de Nasta Dumitru, director la cadastru, de Colonelul Condeescu, de Tudor Arghezi, de Gheorghe D. Mugur, de Prof. Prunăr, de Cârlova, de Ion Gh. Oprișan, de Alexandru Moldovanu, de Colonelul Gheorghe Bărbulescu și de Dimitrie Gusti[58].

Așa că numele care ies în prim-plan sunt Cârlova, Arghezi, Gusti. Numai că Vasile Cârlova a murit în 18 septembrie 1831[59], iar Școala veche s-a înființat în 1871. E vorba despre altcineva. Dimitrie Gusti a murit în 1955[60], Arghezi (scris cu doi de i de către autor) moare în 1967[61] și ei puteau să treacă prin Scrioaștea. Cu ce ocazie însă fiecare?

Ultima secțiune a manuscrisului se ocupă cu „societățile cooperative”. Banca Populară Generalul Gheorghe Manu a fost înființată în 1902, la îndemnul Înv. Alexandru Stănescu. Care mai apoi a fost condusă și de Înv. Ilie R. Popescu, când a ieșit la pensie.

Alături de ea era cooperativa agricolă Frăția, la care au lucrat și Înv. Ilie R. Popescu, Nicolae Drăghici și Ion Bărzan. Iar la ora scrierii, Frăția avea 219 membri și un capital de 2. 300.000 de lei[62]. Și pentru că Ion Bărzan avea încrederea că a făcut o muncă de cercetare demnă de a fi continuată, își încheie monografia cu fraza următoare: „Urmașii vor complecta [completa] cu celelalte date această monografie[,] spre a lăsa posterității urme de [ale] trecutului satului Scrioaștea”[63]. Numai că noi suntem abia la început cu această muncă de cercetare…Datele pe care el le-a adus sunt importante, dar ele nu vorbesc decât periferic despre anumite persoane din istoria recentă a satului. Pentru că o reală prezentare a unui sat trebuie să cuprindă poveștile de viață ale oamenilor săi.

*

Pe 17 ianuarie 2017, Dr. Gheorghiță Ciocioi mi-a trimis următoarea scrisoare despre etimologia numelui satului Scrioaștea:

„Părinte Dorin Picioruș,

Lucrând la un mic studiu comparativ (Teleormanul și Deliormanul sud-dunărean), am dat, întâmplător, pe net, de articolul Dvs. despre Scrioaștea, care mi s-a părut interesant.

Probabil că Ecaterina Țânțăreanu a avut în vedere termenul schei/ șchei, scheieni, șcheun, șcheostre atunci când s-a referit la sat. Istoriile scheienilor de la sud de Dunăre sunt unele interesante. Mie îmi sună, după numele auzit dintotdeauna în zonă (Scrioaște/ Scrioaștea), a loc ferit, loc mai ascuns (după cum și este așezat satul, după un deal, dincolo de Rușii de Vede), reproducând termenul medio-bulgar skrioște (mai ascuns/ mai ferit). Oște – mai, încă și mai; skrit – ferit, ascuns.

Etimologiile sunt însă incerte. Mi se pare însă mai aproape de adevăr, numele fiind folosit de cancelaria slavonă de la noi astfel (cu unele variațiuni ale termenului) – aceasta traducând  mai toate numele românești în medio-bulgară (Jiul de Jos – Dol-jii? Dolj, Jiul de Sus/ Gor-jii/ Gorj etc.

Cu prețuire, Gh. Ciocioi”.

Îi mulțumesc și de această dată pentru scrisoare Dr. Gheorghiță Ciocioi, cât și pentru manuscrisul anterior, al Înv. Ion Bărzan, pe care mi l-a trimis cu atâta amabilitate.

---

[1] A se vedea: http://www.marturisitorii.ro/2014/04/12/serban-manu-fiul-lui-george-manu-militia-mi-a-dat-patrimoniul-tatei-o-geanta-de-canepa-cu-3-4-lucruri-de-imbracaminte-si-o-lingura-din-alpaca/.

[2] Ibidem. [3] Ibidem. [4] Ibidem. [5] Ibidem. [6] Ibidem. [7] Ibidem. [8] Ibidem. [9] Ibidem. [10] Ibidem.

[11] Cf. acestei fotografii: http://www.marturisitorii.ro/wp-content/uploads/2014/04/George-Manu-In-Memoriam-Testis-Dacicus.jpg. Pe care am preluat-o aici și o redau în pagina următoare.

[12] Imaginea cu placa comemorativă am preluat-o de aici: http://www.marturisitorii.ro/wp-content/uploads/2014/04/General-George-Gheorghe-Manu-Primar-al-Bucurestilor.jpeg.

[13] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Gheorghiță_Ciocioi.

[14] Înv. Ion I. Bărzan, Monografie. Cu privire la satul Scrioaștea și Școala din această comună, p. 1.

[15] Ibidem. [16] Ibidem. [17] Ibidem. [18] Ibidem. [19] Ibidem. [20] Ibidem. [21] Idem, p. 2. [22] Ibidem. [23] Ibidem. [24] Ibidem. [25] Ibidem. [26] Ibidem. [27] Ibidem.

[28] Însă stolnicul Constantin Cantacuzino a murit pe 7 iunie 1716, la vârsta de 77 de ani, cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Cantacuzino_(stolnic). Nu putea fi el cel care a ridicat Biserica.

[29] Înv. Ion I. Bărzan, Monografie. Cu privire la satul Scrioaștea și Școala din această comună, p. 2.

[30] Ibidem. [31] Ibidem. [32] Ibidem. [33] Ibidem. [34] Ibidem. [35] Idem, p. 3. [36] Ibidem. [37] Ibidem. [38] Ibidem. [39] Ibidem. [40] Ibidem. [41] Ibidem. [42] Idem, p. 4.

[43] Și, probabil, 1946 e anul în care s-a scris acest text.

[44] Înv. Ion I. Bărzan, Monografie. Cu privire la satul Scrioaștea și Școala din această comună, p. 4.

[45] Idem, p. 5. [46] Idem, p. 6. [47] Ibidem. [48] Ibidem. [49] Ibidem. [50] Ibidem. [51] Idem, p. 7. [52] Ibidem. [53] Ibidem. [54] Ibidem. [55] Ibidem. [56] Idem, p. 8. [57] Ibidem. [58] Ibidem.

[59] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Vasile_Cârlova.

[60] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Dimitrie_Gusti.

[61] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Tudor_Arghezi.

[62] Înv. Ion I. Bărzan, Monografie. Cu privire la satul Scrioaștea și Școala din această comună, p. 8. [63] Ibidem.