Zi: 11 februarie 2019

Predica despre Dumnezeiasca Hirotesie [10 februarie 2019]

11 comments

Iubiții mei[1],

pentru că nu am tăinuit minunile lui Dumnezeu cu mine, atunci când am fost hirotonit Preot și hirotesit Duhovnic[2], cu aceeași bucurie sfântă mărturisesc astăzi despre Dumnezeiasca Hirotesie întru Iconom Stavrofor de duminică, 10 februarie 2019[3]. Pentru că tăcerea mea ar bagateliza evenimentul haric petrecut cu mine și, în același timp, ar ascunde revărsarea de har care a avut loc.

Căci scurta rânduială a hirotesiei mi-a dăruit o nouă revărsare eshatologică, dumnezeiască, mistică a slavei lui Dumnezeu, adică o gustare profundă a păcii dumnezeiești.

Nu, n-am știut că voi fi hirotesit! A fost o surpriză deplină. Părintele Profesor Marian Ciulei mi-a destăinuit acest lucru în timpul Dumnezeieștii Liturghii, după venirea Preasfințitului Părinte Galaction, deși discutaserăm despre predica zilei în timp ce îl așteptam pe Părintele Episcop.

Și la aflarea veștii a început minunea! Pentru că m-a surprins cu totul și am intrat într-o rugăciune plină de atenție și de bucurie. Fiindcă trebuia să intru în starea de trezvie veselă pe care o cerea o asemenea mare clipă.

Când am plecat de acasă și eram pe drum, nici prin cap nu mi-a trecut că aș fi pregătit pentru o asemenea frumusețe dumnezeiască. Eu am venit la hram, fiind invitat la hram, dar nu pentru ca să fiu hirotesit.

Și întreaga Slujbă a fost o continuă intrare în mine în așteptarea minunii. Nu am simțit nicio oboseală, nu am transpirat (cum transpir de obicei când mă rog mult și slujesc), nu am mai avut gânduri, ci o continuă tăcere interioară, plină de slava lui Dumnezeu, cu care am făcut cele trei metanii mari și m-am pus pe solee pentru hirotesire.

Și când Părintele Episcop Galaction se ruga, spunând: „binecuvintează și pe robul Tău acesta… spre a se face iconom, și-l împuternicește pe dânsul, ca în credință, în înțelepciune și cu bună plăcere, să-Ți iconomisească Ție lucrurile…”[4], Dumnezeu a izvorât în inima mea o pace dumnezeiască atât de paradoxală, pe care am recunoscut-o imediat ca nouă și unică. Pentru că nu am mai trăit niciodată ca ieri pacea lui Dumnezeu.

Și ce s-a întâmplat? Din acel moment al rugăciunii arhierești, am simțit că sunt acasă, în Biserica Dumnezeului Celui Viu, că sunt din nou tânăr interior și că sunt îmbrățișat părintește de Dumnezeu. Pentru că am simțit iubirea paternală a lui Dumnezeu în mine, care m-a întinerit interior, dar și în omul care mă hirotesea și în cei care mă înconjurau și care cu toții s-au bucurat în mod sincer de bucuria mea. Bucurie pe care am adâncit-o în orele pe care le-am petrecut la masă, până spre ora 20. Am dormit până la 1 și ceva, la 2. 32 am publicat articolul evenimentului, l-am publicitat pe Twitter și Facebook, alături de republicitarea unor articole din trecut, între 3-4 dimineața am vorbit cu Doamna Preoteasă video și i-am spus toate minunile și bucuriile zilei, am scris mai multe mesaje de mulțumire, am încercat să dorm între 5. 30 și 7, dar n-am putut. M-am liniștit puțin în pat.

Dar în tot acest timp de priveghere și de discuții teologice, pacea care m-a întinerit, care mi-a dat să simt iubirea lui Dumnezeu în iubirea bunicilor mei față de mine ca odinioară și care mi-a adus în inimă înțelegerea vie a unității Bisericii, s-a tot lărgit. Pentru că nu am putut să dorm nu pentru că n-am avut somn sau pentru că nu eram obosit, ci pentru că pacea lui Dumnezeu, care te umple de veselie și de simțiri sfinte, nu te lasă să dormi.

Și n-am închis niciun ochi de azi noapte până acum, am mâncat doar trei gogoși pe ziua de azi și am băut o cafea mare, am făcut baie după drumul cu mașina, nu programasem interior nicio scriere la o asemenea oboseală, dar, când m-am pus în fața computerului să scriu ceva…n-am putut decât să încep predica de față. Pentru că Dumnezeu m-a luminat să scriu despre iubirea Lui cu mine. Căci revelația avută ieri și care a început din momentul hirotesiei mele a fost despre unitatea Bisericii, care este realizată de slava lui Dumnezeu. Pentru că pe noi, pe toți, cu toate păcatele noastre, ne ține la un loc nu vreun plan al nostru, ci slava lui Dumnezeu, care ne leagă pe unii de alții și ne face să ne iubim și să ne rugăm unii pentru alții.

Iar atât la Slujbă, cât și la agapa frățească, subiectul principal al discuției a fost unitatea și frățietatea eclesială. Căci noi, chiar dacă avem mici dispute, neînțelegeri, șicanări între noi, suntem conștienți de faptul că suntem una în slava lui Dumnezeu, o singură Biserică a Lui, și că ne purtăm unii pe alții. Pentru că fiecare își are locul și rolul lui bine precizat și, dacă fiecare își face treaba lui foarte bine, întregul Bisericii iese folosit, întărit, înveselit.

Pentru că Biserica, la fel ca armata în timpul unui război, nu lasă pe nimeni în urmă. Chiar și cei care șchioapătă, chiar și cei răniți, chiar și muribunzii sunt cărați în spate de către ceilalți și aduși la loc sigur. Biserica este acasa noastră, a tuturor, e locul sigur, e locul vindecării noastre. Și iubirea cu care ne umple pe toți Dumnezeul nostru, ne învață să avem grija tuturor, pentru că noi suntem una prin voia Lui și prin marea Sa iubire cu care ne iubește.

De aceea, iubiții mei, hirotesia de ieri a fost pentru mine o privire abisală în realitatea unității Bisericii! Căci am înțeles în mod negrăit că ceea ce ne ține la un loc nu e un calcul uman, ci e slava Lui. Că Biserica se zidește duhovnicește în noi, pe măsură ce noi ne zidim duhovnicește în Biserica Lui. Pentru că oricât de mult am dori să fim cu toții împreună, toată umanitatea, a fi împreună înseamnă a voi și a construi împreună în Biserica Lui.

Și cei care doresc să se umple de unitatea Bisericii și ard zilnic pentru construirea și păzirea acestei unități, sunt făcuți una cu toți Sfinții și cu toți Îngerii lui Dumnezeu. O singură Biserică în cer și pe pământ, care iubește să Îi slujească lui Dumnezeu.

Însă slujirea neîncetată înseamnă a fi οἰκονόμος [iconomos] al Bisericii lui Dumnezeu. Și iconomul nu e în primul rând un administrator de bunuri bisericești. Pentru că, dacă ar fi așa, ar fi un funcționar oarecare. Pentru ce ți-ar trebui hirotesie ca să faci gardul Bisericii sau să pictezi Biserica sau să ții evidența banilor Bisericii?

Însă Hirotesia Dumnezeiască care te face iconomos este umplerea ta de harisma unității Bisericii. Pentru că, mai înainte de toate, iconomul ține unită Biserica prin slujirea și predicarea lui continuă. Fapt pentru care apar și banii pentru întreținerea și repararea Bisericii, dar odată cu câștigarea prieteniei și a frățietății dintre oameni. Pentru că oamenii dau bani și ajută când văd că Preotul are grija reală și profundă a Bisericii și nu doar grija de a bifa realizări.

La masă, un confrate a întrebat pe Părintele Profesor Marian Ciulei despre „culisele” distincției mele. Și dumnealui i-a spus, în esență: „L-am propus pentru distincție și i-am dat Crucea mea Părintelui Dorin pentru că nu fuge niciodată după distincții. Dar de 20 de ani studiază și scrie teologie și și-a dăruit cărțile online pentru ca să zidească Biserica în oameni. Pentru acest lucru o merită în mod deplin: pentru că zidește în oameni Biserica lui Dumnezeu”.

Iar iconomul este stavrofor, adică „purtător de Cruce” prin hirotesie[5], pentru că toată slujirea Bisericii este ascetică. Și bucuria noastră e ascetică, pentru că răsare din interiorizarea Crucii Domnului, adică din răstignirea poftelor și a patimilor din noi înșine. Căci, pe cât suntem de puși pe curățenia de primăvară duhovnicească, pe atât răsar în noi bucurii de la Dumnezeu.

Nu, nu am așteptat minunea dumnezeiască de ieri, din timpul hirotesiei! Nici nu m-am crezut capabil de ea. Însă când a avut loc a fost ca o în- drăgostire. Căci cu un minut înainte de a întâlni persoana de care te vei îndrăgosti, nu te-ai crezut capabil de o asumare cu totul a ei. Dar când îndrăgostirea s-a produs, nu mai pui problema dacă erai sau nu capabil de ea, ci o trăiești din plin.

Așa trăiesc eu, din plin, harisma care mi-a inundat întreaga ființă de câteva ore: o umplere de slava lui Dumnezeu, care mă face să mă simt acasă. Dar mă simt acasă nu pentru că am primit o Cruce de argint frumos împodobită, pe care, purtând-o cu recunoștință, unii se vor întreba din ce e și cât costă, ci pentru că am primit o minune ieri, pe care n-ați fi știut-o, dacă nu v-aș fi vorbit despre ea. Căci minunea a fost de la Dumnezeu, petrecută în timpul hirotesiei, și bucuria ei se revarsă ca o mare.

Vă mulțumesc tuturor celor care ați fost și sunteți părtași bucuriei mele de la Dumnezeu! Bucurați-vă de Dumnezeul nostru, Care bucură în mod negrăit! Bucurați-vă și iar bucurați-vă de mila Lui, care ne ține în viață! Și să nu vă pierdeți niciodată și în nicio clipă bucuria de Biserica lui Dumnezeu! Pentru că El ne ține pe toți la un loc pentru marea nuntă a Împărăției Sale. Iar mesele noastre euharistice și agapele noastre ne pregătesc pentru bucuria cea veșnică, pentru bucuria care țâșnește din noi și e adusă de slava Lui în noi.

La mulți ani, prăznuire plină de veselie și Crucea Domnului să ne fie la toți ușa de intrare în bucuria Lui cea negrăită!

[1] Începută la 14. 44, în zi de luni, cu soare, pe 11 februarie 2019. Afară sunt 13 grade.

[2] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2013/09/16/predica-la-8-ani-de-dumnezeiasca-preotie-17-septembrie-2013/.

[3] Idem: https://www.teologiepentruazi.ro/2019/02/11/iconom-stavrofor-10-februarie-2019/.

[4] Arhieraticon, adică Rânduiala Slujbelor săvârșite cu Arhiereu, Ed. IBMBOR, București, 1993, p. 110.

[5] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Iconom_stavrofor.

Accente pe relația lui Blaga cu tradiția românească, spirituală și poetică [1]

Leave a comment

În poemul Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, tabloul lunii, care deschide orizontul cosmic cu razele ei firave și tremurătoare de astru nocturn, mi-a părut inspirat de la Dosoftei, unde, într-un psalm cu valențe creaționiste, „luna dă zare” cosmosului adus întru ființă de Dumnezeu. În urma lui Dosoftei, la Eminescu, Luceafărul „dă orizon nemărginit” imensității acvatice cu înfățișare de abis primordial. Pentru ca, ulterior, Blaga să se așeze într-o tradițională „zariște cosmică” și „în orizontul misterului și al revelării”, recunoscut de el ca „modul specific uman de a exista” (Geneza metaforei și sensul culturii)[1].

Și, tot din poezia lui Eminescu, probabil că „a nopții feerie” (Somnoroase păsărele), „sub lumina blândei lune” (Lacul), nu l-a lăsat insensibil pe Blaga.

Deschiderea „zării” sau a „orizontului” lumii, prin răsărirea aștrilor, reprezintă un act poetic al Creatorului, intermediat de luminătorii nocturni, a căror izvorâre îi producea atâta emoție geniului nostru romantic („O, ceas al tainei, asfințit de sară”, zicea Eminescu în sonetul Trecut-au anii…). Acest act poetic demiurgic dorea Blaga să îl imite cumva în poezia sa: „așa îmbogățesc și eu întunecata zare/ cu largi fiori de sfânt mister”.

Altfel spus, Blaga voia ca lirica lui să fie echivalentul unui gest de iluminare tandră și dulce a lumii, lipsită de agresivitatea investigațiilor empirice, în descendența modului de a crea dumnezeiesc, prin care orizonturile lumii se deschid cu blândețe, printr-o „lumină lină” (după cum se cântă în Biserica Ortodoxă la Vecernie, imn pe care Eminescu îl iubea mult și își dorea să fie înmormântat lângă o Mănăstire pentru a-l asculta în fiecare seară).

Crohmălniceanu a afirmat că „el descindea de fapt din Eminescu și regăsea vibrația înaltă a poeziei românești la sentimentul cosmic și fiorul metafizic”. Însă nu peste limitele acestei unice poezii, în opinia mea.

În ultima secvență a poemului, „tot ce-i nențeles/ se schimbă-n nențelesuri și mai mari”. Aici devine evidentă evocarea lui Eminescu, care le iubise pe cele „abia-nțelese” în copilărie și în „armonia dulcii tinereți” și înțelesese ulterior, la maturitate, că prin cunoașterea intelectuală ireverențioasă, neasociată cu smerenia în fața Creatorului și a corolarului Său de minuni ale creației, pierduse mult prin anularea farmecului lor haric, când aceleași deveniseră „pline de-nțelesuri” (Trecut-au anii), când „Pierdută-i a naturii sfântă limbă /…/ Cu-a tale lumi, cu mii de mii de stele,/ O, cer, tu astăzi cifre mă înveți; /…/ Lipsește viața acestei vieți” (O,-nțelepciune, ai aripi de ceară!).

Unde „lipsește viața acestei vieți” înseamnă: lipsește harul dumnezeiesc din această viață, pentru că harul este viața vieții noastre, după cum spun Sfinții Părinți. Sufletul dă viață trupului, iar harul dumnezeiesc dă viață sufletului. Fără har, „lipsește viața acestei vieți”, lipsește viața dumnezeiască, paradisiacă, cea care este adevărata viața a omului, iar nu viața instinctuală, sufletească sau animalică. Iar Eminescu recunoscuse că Dumnezeu îl mlădiase cu harul Său în pruncia sa, când „inima-mi împlut-au cu farmecele milei,/ În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers/ Și-n glas purtat de cântec simții duiosu-i viers” (Rugăciunea unui dac).

Și prin aceasta Eminescu recunoaște că omul nu e făcut să trăiască, nici măcar pe pământ, în absența harului dumnezeiesc, că fără el e o ființă incompletă, amputată, nu așa cum dogmatizează teologia apuseană, romano-catolică și protestantă, susținând că nu există har intrinsec ființei umane, ci o „grație supra-adăugată”…

De aceea, și Lucian Blaga declară, în acest poem, că preferă cunoașterea care schimbă, „sub ochii mei” (prin vedere contemplativă, prin exerciții de admirație la adresa creației, ceea ce Sfinții Părinți practicau ca act teologic și ascetic), tainele în „nențelesuri și mai mari”.

Finalul se constituie într-un fel de refren: „căci eu iubesc/ și flori și ochi și buze și morminte”. Verbul „iubesc”, unic în poem, așezat în mod semnificativ la final, ca o cheie a întregului discurs poetic, indică faptul că lumina feerică și dulce care sporește taina este a iubirii (iar iubirea nu are cum să fie „luciferică”, așa cum mai târziu, în teoria filosofică, Blaga va numi acest tip de cunoaștere, în dorința lui de a părea cât mai modern, pentru a nu se remarca inspirația sa masivă din Teologia dogmatică ortodoxă și din tradiția poetică la fel de ortodoxă, pe filiera Dosoftei-Eminescu).

Iubirea universului ca pe o taină și protejarea lui ca pe o corolă de minuni pot oferi acea cunoaștere care nu satisface curiozitatea intelectuală sau științifică abuzivă, dar dăruie pacea contemplației care nu ucide, ci crește „nențelesurile”.

Dar perspectiva din poemul Eu nu strivesc corola de minuni a lumii nu este reprezentativă pentru întreaga operă poetică a lui Blaga, din moment ce el nu rămâne la atitudinea de a amplifica misterele prin lumina cunoașterii sale particulare, poetice. Poetul se descoperă foarte curând a fi nemulțumit de incertitudinile sale, de absența unui progres în cunoașterea de tip raționalist, intelectual. Căci, chiar în același volum, Poemele luminii, Blaga se arată nesatisfăcut de faptul că există, în întreaga natură, „un văl prin care nu putem străbate cu privirea/ păienjeniș ce-ascunde pretutindeni firea,/ de nu vedem nimic din ce-i aievea” (Din părul tău), și mai cu seamă pentru că: „Un văl de nepătruns ascunde veșnicul în beznă” (Veșnicul). Adică pentru că Dumnezeu e cu  totul incognoscibil (ceea ce teologul ortodox Blaga știa că e fals, dar artistul Blaga împrumuta viziunea expresionist-protestantă).

În filosofie a inventat teoria „cenzurii transcendente”, pe care ar fi așezat-o Dumnezeu în calea cunoașterii umane, ceea ce este iarăși în flagrantă contradicție cu dorința lui Blaga de a se așeza „în orizontul misterului și al revelării”.

Asemenea, Blaga încalcă flagrant propriile prescripții de admirație necontenită și necondiționată și de cunoaștere contemplativă a universului, în poeme precum Veniți după mine, tovarăși și Dați-mi un trup, voi, munților (în volumul următor de poezii, Pașii profetului).

În poemul Lumina (al doilea din Poemele luminii), în prim-plan nu mai este lumina poeziei sau a cunoașterii poetice, ci lumina iubirii erotice, care i se pare a fi „un strop din lumina/ creată în ziua dintâi” sau poate chiar „ultimul strop” din acea lumină.

Patima sa erotică este un strop din lumina primordială, pretinde în mod eretic Blaga. Dar definiția aceasta îi dă prilejul să rezume cosmogeneza biblic-eminesciană astfel[2]: „Nimicul zăcea-n agonie,/ când singur plutea-n întuneric și dat-a/ un semn Nepătrunsul:/ «Să fie lumină!»”.

Nepătrunsul este un termen apofatic pentru Dumnezeu, căci „La-nceput, pe când ființă nu era, nici neființă /…/ pătruns de sine însuși odihnea cel nepătruns” (Scrisoarea I), adică Acela ce a zis: „Să fie lumină!” (Fac. 1, 3). „Nimicul zăcea-n agonie” rezumă versurile lui Eminescu: „vremea-ncearcă în zadar/ Din goluri a se naște. // Nu e nimic și totuși e/ O sete care-l soarbe” (Luceafărul). La rândul  lui, Blaga a conchis poetic, de aici, zbaterea nimicului, agonia lui.

„Nimicul zăcea-n agonie,/ când singur plutea-n întuneric”: „Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază” (Scrisoarea I) și „Pe-atunci erai Tu singur” (Rugăciunea unui dac). Era Dumnezeu, „Nepătrunsul” care „dat-a semn” al venirii lumii întru ființă, prin cuvântul poruncii Sale creatoare.

Dar, dacă în poemul Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, Blaga se așeza în tradiția ortodoxă Dosoftei-Eminescu, începând cu acest al doilea poem încep contrazicerile. Pentru că, așa cum semnalam și altădată[3], după ce înfățișează cosmogeneza respectând linia de gândire ortodox-tradițională, deraiază în erezia bogomilă/ catară, amestecând lumina cu întunericul: lumina lui Dumnezeu cu întunericul patimilor născute ulterior de voința liberă a demonilor și a oamenilor, patimi păcătoase pe care Blaga le crede, însă, apărute odată cu crearea lumii.

Prin aceasta spera, probabil, și a și reușit, să devieze și atenția publicului și a criticii mai ales, de la ceea ce, în primul poem, reprezenta o concepție profund tradițională de gândire. De asemenea, făcea ca raportarea la Eminescu să pară incidentală, minimalizându-i influența asupra poeziei sale (influență masivă pe care o va recunoaște totuși, teoretic, deși cu caracter general, nu punctual).

Dar dacă, aici, în poemul Lumina (al doilea din volumul Poemele luminii, cum spuneam), Dumnezeu care a creat lumina în ziua dintâi este în mod evident Cel al Bibliei și al lui Eminescu, în schimb lumina lui Dumnezeu nu mai este aceea sfântă și curată a Bibliei și a lui Eminescu. Ceea ce reprezintă o contradicție evidentă, oricum am vrea să o judecăm, teologic sau filosofic. Pentru că Dumnezeu Bibliei nu e Creator al păcatului. Însă Blaga nu mai dă atenție detaliilor logice, pentru că el se pregătește deja pentru cotitura expresionistă, care implică o teologie eterodoxă și readucerea la suprafață a ereziilor păgâne.

Echivalând „lumina/ creată în ziua dintâi” cu iubirea erotică, pătimașă și cu „un dor de păcate”, Blaga săvârșește o blasfemie pe care el însuși o va evidenția într-un alt poem din același volum, intitulat Noi și pământul. Aici, combustia energiei erotice arde ființele celor doi îndrăgostiți și întreg pământul, unindu-se cu incendiul provocat de „demonul nopții”, pentru care pământul e doar o „iască” de aprins. Iar acest act vandalic de distrugere cosmică, fără sens și fără obiect logic, nu i se pare în evidentă opoziție cu dorința, enunțată doar puțin mai devreme, de a iubi „corola de minuni a lumii” și de a se păstra în atitudine de reverență față de tainele dumnezeiești sădite în ea. Pe de altă parte, se poate interpreta că Blaga își dorea, tainic și profund, în mod neevidențiat în poezie, extincția patimii (a patimilor), chiar cu prețul dispariției sale și a întregului pământ printr-un incendiu curățitor…

Prin urmare, începând cu chiar al doilea poem, nu îl mai regăsim pe Blaga cel aflat în descendența tradiției spirituale ortodoxe și a lui Eminescu, în stare să reproducă „vibrația înaltă a poeziei românești la sentimentul cosmic și fiorul metafizic”, decât parțial și contradictoriu.

În al treilea poem al volumului Poemele luminii, intitulat Vreau să joc!, Blaga avansează și mai mult în a sugera elanuri hipertrofiate ale eului liric, hiperbolizate nitzschean-demonic: „O, vreau să joc, cum niciodată n-am jucat!/ Să nu se simtă Dumnezeu/ în mine/ un rob în temniță – încătușat”.

„Aceste avânturi se datoresc conștiinței unei esențe divine prezente în temnița ființei umane”, consideră Marin Mincu. Faptul că Dumnezeu e înlăuntrul nostru e într-adevăr o teză creștină. Însă gândul lui Blaga nu urmează filiera creștină, ci poetul introduce în lirica românească teoria „supraomului” nietzschean.

Urmează o aluzie (pe cât de evidentă, pe atât de nesesizată de exegeza literară) la Hyperionul eminescian[4]: „Pământule, dă-mi aripi:/ săgeată să fiu, să spintec/ nemărginirea,/ să nu mai văd în preajmă decât cer,/ deasupra cer,/ și cer sub mine –/ și-aprins în valuri de lumină/ să joc/ străfulgerat de-avânturi nemaipomenite”.

Am recunoscut imitația (pentru care critica noastră, în mod inexplicabil, nu a avut ochi spre a cunoaște): „Porni luceafărul. Creșteau/ În cer a lui aripe /…/ Un cer de stele dedesupt,/ Deasupra-i cer de stele /…/ Jur împrejur de sine,/ Vedea, ca-n ziua cea dentâi,/ Cum izvorau lumine;/ Cum izvorând îl înconjor/ Ca niște mări, de-a-notul…” (Luceafărul).

Așadar, aluzia este evidentă și nu este deloc superfluă. Intenția lui Blaga este, aici, de a răsturna perspectiva din Luceafărul eminescian, pentru că inflația egolatră capătă proporții cosmice.

Eul poetic, în poezia aceasta a lui Blaga, nu mai zboară precum Luceafărul către tronul lui Dumnezeu, pentru a-I adresa o rugăciune, pentru a-L implora să-l dezlege de nemurire, ci, dimpotrivă, se consideră nemuritor și ilimitat. El depășește, printr-o „irepresibilă dilatare cosmică” (Ov. Crohmălniceanu), nu doar proporțiile firești ale făpturii sale umane, ci Îl cuprinde în sine și pe Dumnezeu, Care e „liber” sau „rob” în funcție de dispoziția eului liric, care se simte „străfulgerat de-avânturi nemaipomenite”.

Însă este un eu stihial, care împrumută materia și dimensiunile pământului sau ale altor elemente cosmice sau care își imaginează că poate să se dilate paroxistic, către o „existență potențată”, precum Zarathustra (afirmă M. Mincu).

Dacă la Eminescu vorbim, în privința Luceafărului, de o alegorie concepută plecând de la o experiență de viață și de creație intensă și imensă, în situația lui Blaga, după cum tot Marin Mincu a observat foarte just, „de fapt nu e vorba decât de o aparență a euforiei și a mișcării, pentru că, în realitate, totul se află sub semnul dezideratului, întrucât poetul exteriorizează doar un imperativ retoric”. Este „o experiență exterioară de limbaj ce traduce și figurează la rece preceptele expresioniste. Blaga dezvoltă un silogism pornind de la jocul și dansul lui Nietzsche din Also sprach Zarathustra”…

Observăm deci că primele trei poezii din Poemele luminii conțin intertextualizări semnificative din poezia lui Eminescu, cu trimiteri explicite la cosmogonia din Scrisoarea I și, respectiv, la condiția „hyperionică” a geniului, pe care Blaga încearcă să o egaleze cumva sau poate chiar să o depășească, prin simpla adoptare a unei perspective nietzchean-expresioniste.

Din păcate, se pare că și Blaga, cel puțin în începuturile sale poetice, a simțit că Luceafărul îi face concurență. Sau a încercat din răsputeri să obnubileze influența asupra sa a gândirii tradiționale ortodoxe, cuprinse, (după cum poetul recunoaște cu prisosință, pentru cine poate să discearnă semnificațiile versurilor, ceea ce exegeza noastră nu a făcut, pentru că s-a eschivat întotdeauna de la a recunoaște importanța tradiției), în poezia românească de la Dosoftei la Eminescu, cel puțin.

Iar Blaga a procedat astfel din dorința de a părea neapărat poet/ creator modern european, deși fundamentele și direcțiile principale ale cugetării și ale simțirii sale nu s-au putut confunda niciodată cu cele protestant-expresioniste. Altfel spus, s-a străduit din răsputeri să fie eretic, falsând de fiecare dată.

Conflictele ideatice violente din (și dintre) opera sa poetică și filosofică, care îl fac pe Blaga să pară compus din personalități antagonice (un fel de Jekyll și Hyde) provin tocmai din această încercare disperată de a introduce, în creația sa, rețete literar-spirituale care nu îi erau proprii, nu i se potriveau, nu exprimau adevărata sa personalitate.

De aceea, după cum am spus și altădată, se vede că Blaga cel original și valoric subzistă prin exhibarea atitudinilor tradiționale și nu prin ideile sau poza de import, care e teatrală, profund neautentică.

[1] A se vedea aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2018/10/28/lucian-blaga-trei-arte-poetice-si-alte-poeme-1/.

Articolul a intrat în cartea mea, Studii literare, vol. 5, Teologie pentru azi, București, 2018, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2018/12/16/studii-literare-vol-5/.

[2] Reiau, pentru necesitatea lor în contextul demonstrației de față, sesizări pe care le-am făcut anterior, aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2017/08/18/lucian-blaga-intre-aspiratia-spre-lumina-si-intunericul-infernal-actualizat/. Acest articol a intrat în cartea mea, Epilog la lumea veche, vol. I. 3, Teologie pentru azi, București, 2017, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2017/10/02/epilog-la-lumea-veche-vol-i-3-editia-a-doua/

[3] A se vedea ibidem. [4] Ibidem.

Iconom stavrofor [10 februarie 2019]

8 comments

A fost o surpriză totală! Părintele Profesor Marian Ciulei m-a invitat la hramul Catedralei din Turnu Măgurele, la prăznuirea Sfântului Sfințit Mucenic Haralambos, dar am aflat că voi primi această distincție și binecuvântare bisericească în timpul Slujbei.

Crucea cu care am fost hirotesit de către Preasfințitul Părinte Galaction Stângă a fost darul Părintelui Profesor Marian Ciulei și mă bucur să le mulțumesc amândurora pentru impresionanta îmbrățișare duhovnicească de ieri.

În această arhivă aveți 5 fotografii, un fragment din Parastasul ctitorilor, Predica Preasfințitului Părinte Galaction Stângă și a Părintelui Profesor Marian Ciulei de la acest eveniment.