Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 14 februarie 2019

Amintirile personale sunt sănătatea prezentului

Nu mi-aș fi putut închipui acum 20 de ani, că o oră și jumătate din trecutul meu, filmate pentru viitor, mi-ar putea spune atât de multe despre mine însumi. Despre atmosfera vieții mele de elev.

Pentru că, aseară, Domnul Marius Zlătaru (fostul meu coleg de cameră pentru 3 ani de zile și cu un an mai mare la Seminar) și Părintele Marius Constantin Dincă (coleg cu dumnealui de clasă) au urzit bucuria acestui articol: o filă video din 1993 și o alta din 1996.

Providențial, prima filă începe din camera noastră și apar la minutul 0. 30, în tricoul alb al lui Michael Jordan, făcând semnul victoriei. Acel semn emblematic în acei ani, pentru că era semnul Revoluției Române din 1989, semnul libertății noastre.

De ce providențial? Pentru că acele câteva clipe video sunt singura mea evidență video că am fost seminarist la Turnu Măgurele. Din Seminar mai am doar o singură fotografie alb-negru, de grup, dimpreună cu colegii mei de an (din primii ani), în care apar în spate, înalt și slăbit de atâta studiu.

Prima filă video e de la sfârșitul trimestrului al doilea. Din 1993.

A doua e din 1996: Concertul de colinde.

Și în fiecare minut de filmare revăd chipuri din trecut și din prezent. Pentru că unii au adormit, alții trăiesc, pe unii îi văd mai mereu, pe alții nu i-am mai văzut deloc. Și mă uimește bucuria, sinceritatea, încrederea vieții noastre de atunci.

Domnul Marius Zlătaru din Roșiori de Vede a filmat toate aceste minute cu o cameră de mână, pe o casetă VHS, care a fost transformată în filă video actuală. Și cred că a avut o idee genială să facă aceste filmări, mai ales să înregistreze, în prima dintre ele, pe Părintele Profesor Marian Ciulei, cu o cuvântare de proporții.

Trecutul trebuie inventariat cu grijă! Din 2006 până azi, la nivel online, am pledat și pledez pentru acest lucru prețios. Pentru că avem nevoie de trecutul nostru din diverse motive, toate importante. Fără acest trecut uităm cum am fost, ce am gândit, ce am simțit, pe cine am iubit, cu cine am fost prieteni.

De aceea, amintirile personale riguroase (scris, imagine, audio, video, obiecte) sunt sănătatea prezentului și a viitorului nostru. Pentru că ele nu uită ceea ce noi putem uita.

Păstrați-vă trecutul pentru dumneavoastră și pentru urmașii dumneavoastră și pentru posteritatea lungă a istoriei! Și dumneavoastră și urmașii dumneavoastră și cei care vor veni după noi au nevoie de aceste mărturii ale vieții noastre.

Din ceas dedus/ Joc secund

Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste,
Intrată prin oglindă în mântuit azur,
Tăind pe înecarea cirezilor agreste,
În grupurile apei, un joc secund, mai pur.

Nadir latent! Poetul ridică însumarea
De harfe răsfirate ce-n zbor invers le pierzi
Și cântec istovește: ascuns, cum numai marea,
Meduzele când plimbă sub clopotele verzi.

Creația poetică este „adâncul acestei calme creste”. Ea este dedusă „din ceas”, din contingent, din temporalitate, pentru a fi înălțată „în mântuit azur”.

Călinescu a indicat ieșirea din contingență, dar nu a văzut în „mântuit azur” decât semnificația de „pură gratuitate” a artei. Mă îndoiesc foarte tare că Ion Barbu s-a gândit la gratuitatea artei prin această metaforă cu rezonanță ortodoxă incontestabilă.

Poezia este „adâncul” unui „creste”: o înălțime care are adâncime. Sau poezia este „adâncul”, reflectarea unei „calme creste” celeste, a unei înălțimi cerești a idealului, în „oglinda” sufletului uman.

Înălțimea e „calmă”, nu abruptă, nu vertiginoasă, nu născătoare de reflecții amețitoare sau de goluri în suflet.

„Creasta”, înălțimea idealului care se răsfrânge în suflet, are nevoie să intre, împreună cu sufletul, în „mântuit azur”, în Cerul mântuirii lui Dumnezeu.

Poezia e oglindirea înălțimii idealului în adâncul sufletului uman și exprimarea lui în cuvinte care să invoce un „mântuit azur”, care să indice un Cer albastru al mântuirii sufletului.

„Cirezile agreste” trebuie înecate, adică, așa cum Barbu spunea altădată, trebuie abandonată poezia rurală nesemnificativă, care nu înalță.

„Grupurile apei” sugerează recunoașterea, printr-o formulă poetică geometrică, a unui caracter profund organizat al materiei, a existenței unei armonii profunde în materie, a totalei lipse de hazard în structura universului, chiar și în alcătuirea fluidului, care pare a nu se lăsa grupat.

Poezia e ca adâncul unei ape și ea trebuie grupată, geometrizată. Materialul poetic care e limba, cuvântul, e fluid ca apa, instabil, aparent într-o stare de dezorganizare, de haos lingvistic. Poezia trebuie să intuiască structura de adâncime a limbii, geometria ei, alcătuirea moleculară a cuvintelor și a mării vocabularului, dincolo de consonanțe lexicale aparente.

Despre aceasta vorbise înainte și Eminescu, cuprins de „adânca sete a formelor perfecte” (Icoană și privaz), care căuta „măsura” ce poate să fie „ca toamna mierea-n faguri” (Iambul) – avea în vedere dulceața melosului poetic în hexagoanele fagurilor metrici.

Despre „jocul secund” s-a spus că este o aluzie la filosofia platonică, unde jocul prim e al Demiurgului, jocul secund înseamnă întruparea ideii pure în fenomenal, iar poetului îi revine de abia jocul terț, impur. Cu alte cuvinte, poezia ar trebuie să fie un „joc secund”, care să se apropie de caracterul demiurgic al actului creator.

Dar putem citi și altfel: în comparație cu jocul apei, care naște „grupuri”, poezia trebuie să fie „un joc secund, mai pur”, pentru că pe ea o naște nu reflexia unei oglinzi acvatice iraționale, ci reflexivitatea conștiinței și a rațiunii umane.

Ion Barbu respinge poezia descriptivă, care nu e în stare să reflecte decât realitatea imediată, poezia mimetică.

Imaginea poetică care oglindește „creasta” înălțimilor spirituale trebuie să fie „mai pură” decât imaginea oglindită în apă a unui pisc! Oglinda spiritului uman trebuie să fie mai pură ca apa care oglindește munții! Trebuie, adică, să acceadă la semnificații înalte, spirituale, și să comunice simboluri ale realității pure, transcendente.

Și, dacă în prima strofă ni s-a spus că înălțimea are adâncime, în al doilea catren ni se spune că adâncimea are înălțime: „Nadir latent!”. Nadirul fiind punctul, în adâncime, care corespunde zenitului ceresc, în înălțime…

E necesar să remarcăm că metafora centrală a poemului este apa, „adâncul”. Acesta este simbolul de bază, în jurul căruia roiesc toate celelalte imagini.

Poezia e „adâncul” (strofa întâi”), e „marea” (strofa a doua).

„Cântecul” (poezia, adică) trebuie să fie „ascuns”, neauzit cu auzul ordinar, așa cum nu se aude mersul meduzelor pe sub clopotele de valuri ale mării. Ion Barbu insistă pe surdina semnificațiilor adânci ale poeziei, care nu trebuie exprimate fără catapeteasma simbolurilor, ci trebuie cunoscute numai prin inițiere, prin instruire.

Prezența metaforei „clopotelor” transformă marea poeziei într-un templu a cărui acustică perfectă se vede în lipsa sunetului material.

Mircea Scarlat a considerat că Ion Barbu s-a inspirat din Egipetul: „Marea-n fund clopote are, care sună-n orice noapte,/ Nilu-n fund grădine are, pomi cu mere d-aur coapte”…

La Eminescu, marea și Nilul păstrau, ca într-o memorie milenară a apei, imaginea unei lumi dispărute, oglindă care nu putea fi citită decât printr-o capacitate poetică deosebită, reflexivă și contemplativă.

E foarte posibil ca Ion Barbu să se fi gândit la acest tip de oglindire, pe care trebuie să îl reprezinte poezia, care are nevoie nu să oglindească direct realitatea, ci să o reflecte prin oglinda spiritului.

„Cântecul” acesta, „ascuns, cum numai marea,/ Meduzele când plimbă sub clopotele verzi”, este identic cu cel enunțat de poet anterior, în poezia Timbru: „Ar trebui un cântec încăpător, precum/ Foșnirea mătăsoasă a mărilor cu sare”. Atât foșnirea sării în mare, cât și plimbarea meduzelor pe sub clopotele verzi de apă sunt inaudibile, imperceptibile pentru auzul uman obișnuit.

Însă această absență a sunetului material traduce opera poetului de „însumare de harfe răsfirate”: ar putea fi o însumare de cântece poetice, de viziuni poetice.

În celălalt poem, Timbru, Barbu considera că e nevoie ca poezia să se asemene fie cu „un cântec încăpător, precum/ Foșnirea mătăsoasă a mărilor cu sare”, cu totul subtil și discret, adică, fie cu „lauda grădinii de îngeri, când răsare/ Din coasta bărbătească al Evei trunchi de fum”, lauda îngerească fiind „ca un glas de ape multe și ca un glas de trăsnete tari, zicând: Alliluia!” (Apoc. 19, 6, Biblia 1688).

Așa trebuie să fie poezia: ori cântec în surdină, ori cântare ca a Îngerilor care înfricoșează și copleșește sufletul…

Iar „însumarea de harfe răsfirate” care trebuie ridicată, înălțată în zbor, e un echivalent al înălțării pe aripile inspirației.

Adâncul mării, al poeziei, e întotdeauna direct proporțional cu înălțimea inspirației și a cugetării poetice.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno