Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör kayseri escort

Predică la Duminica a XXXIII-a după Cincizecime [2019]

Iubiții mei[1],

când suntem cai nărăvași, cărora ne place viața, ne place să petrecem, să ne distrăm, uitând de responsabilitățile vieții creștine, postul e ca o strângere a noastră în chingi și ca o zăbală cu care suntem struniți și conduși spre viața evlavioasă. Pentru că postul nu e pe placul celor care clocotesc de viață. Pentru post e nevoie de o minte învățată cu pocăința, cu certarea de sine, cu teologia, cu cumpătarea. Iar pofta de viață, tinerețea, sănătatea din belșug, lipsa de griji nu fac, cel mai adesea, casă bună cu faptele evlaviei și ale ascezei. Pentru că tinerii și maturii îmbătați de micile lor realizări și plăceri vor să își „celebreze” vitalitatea, forța, frumusețea, curajul, abandonarea conștiinței.

Un trup tânăr, frumos și sănătos are nevoie de o complexă conștientizare a păcatelor sale pentru ca să guste postul Bisericii cu plăcere. Pe când cel trudit, obosit și îmbolnăvit de griji și decepții de tot felul vede în post o amărâre a inimii lui, o secătuire și mai mult de viață, adică tot o formă de decepție. Pentru că îl decepționează renunțarea la confortul propriu, la libertatea lui culinară. Îl decepționează această amărâre continuă a zilelor lui în sfintele zile de postire ale Bisericii.

Însă, paradoxal, postul nu e în primul rând pentru cei istoviți, nu e pentru bătrâni, nu e pentru oamenii necăjiți, pentru cei care sunt plini de lacrimi, ci pentru cei viguroși și plini de viață. Pentru copii, tineri și maturi. Pentru că postul este spre îmblânzirea celor cu multă energie și cu multă sănătate. Postul Bisericii e spre secătuirea noastră ascetică de viață, pentru ca să ne facă un suflet și un trup pline de pocăință și de încredere în Dumnezeu.

Căci postul ne dă să ne vedem limitele, să ne vedem decadența interioară, să ne vedem înfrângerile, să ne vedem rănile. Căci ne pune sub lupa conștiinței, care mereu se mărește, aidoma focalizării unui microscop gigant, pentru ca să vedem tot ce mișcă în noi.

Ce înnoire mai aduce postul la bătrânii care abia mai merg și mai vorbesc? Aduce multă înnoire și în ei! Dar el, postul dumnezeiesc al Bisericii, aduce multă înnoire în cel care îl îmbină cu pocăința, cu rugăciunea, cu spovedirea păcatelor, cu trăirea Slujbelor Bisericii, cu teologia, cu atenția încordată și continuă la sine. Copilul, tânărul, maturul, omul în putere are nevoie de post ca de aer, pentru că el trebuie să se curățească, să se lumineze, să se sfințească, să devină subțire pentru Dumnezeu.

Și îmi aduc aminte cât de subțire trupește eram eu la începutul ascezei mele. La 13-14 ani nici nu știu câte kilograme aveam. Pentru că vreo 80 am avut la 30 de ani. Și când eram puțin la trup, istovirea postului era imensă și aducătoare de multă bucurie sfântă.

Însă, când a trebuit să lucrez masiv și să consum energie cât o hidrocentrală, scriind, citind, traducând ore în șir, fără să mă ridic de pe scaun decât pentru nevoile fiziologice, am ajuns într-un ritm alert la cele 140 de kilograme de acum. Pentru că atunci când creezi în ritmul meu nu poți să te hrănești doar cu doi biscuiți și cu trei morcovi, ci trebuie să mă vitaminizez și să mănânc lucruri consistente și de bună calitate. De aceea, eu îmi mănânc imediat energia mentală, pe când trupul meu, sedentar adesea de nevoie și nu de voie, are prea mult. El, trupul, jubilează, pe când mintea mea energofagă cere mereu combustibil.

Și, într-o asemenea situație, pentru mine postul este epuizare peste epuizare, este o doborâre continuă. Căci mintea mea nu gândește și nu lucrează într-un ritm al unui om normal, ci ea e o mașină supersonică, pe care nu o auzi când trece pe lângă tine.

Pentru că a existat un moment când am trecut de la normalitatea obișnuită a vieții la intrarea în universul minunii continue. Și eu știu cum gândeam înainte și ce accelerare de sinapse am acum. Și știu foarte bine că această mașină ultraprețioasă, care e acum mintea mea, într-o continuă expansiune incredibilă, are nevoie de energie în ritmul ei și nu al vârstei sau al „normalității” obișnuite.

La 14 ani postul era o domolire a firii. La 17 ani era o nevoie neapărată, o luptă cot la cot cu hormonii. La 20 de ani, când cream din plin, trăiam o epuizare de om de 80 de ani. Ajunsesem să nu mai pot să mă ridic de pe scaun de atâta oboseală și să am nevoie de sucuri și de câteva tablete de vitamax. Și de atunci au început schimbările interioare ireversibile pe care le trăiesc acum. Pentru că viața mea duhovnicească a fuzionat cu fiziologia trupului meu și am intrat în ritmul unei dezvoltări continue pe toate planurile: duhovnicesc, intelectual, fizic.

De aceea, iubiții mei, postul te face să te înțelegi interior, dar, în același timp, practica constantă a postului te face să știi când poți să postești și cât de mult poți să postești. Pentru că, dacă postești ori de câte ori este indicat postul în calendar și mănânci de toate în celelalte zile lipsite de post, începi să înțelegi cât poți să muncești într-o zi fără mâncare și cât de repede te va epuiza postul. Și, potrivit acestei înțelegeri de sine, vei decide cât de consistent poți mânca în post și de câte ori.

Pentru că, dacă nu faci așa, ajungi la spital. Sau cazi lat de epuizare în pat, nemaiputând să ajungi la finalul zilelor de postire. Și în loc să te întărești postind, te rablagești trupește și mental.

Spre exemplu, atunci când am o Slujbă de făcut, una programată, muncesc mai puțin înaintea ei, pentru ca să nu mă epuizez. Mă menajez puțin. Mă rețin să fac multe procese mentale (adică să citesc, să traduc, să creez) și mari eforturi fizice. Pentru că știu că pe drum, în timpul slujirii și în drum spre casă eu am nevoie de energie multă.

Când pleci la Slujbă trebuie să nu mănânci lucruri care te pot strica la stomac, care te fac să îți miroasă gura, sau nu trebuie să bei mult, ca să nu ai nevoie la veceu. Pentru că atunci când Îi slujim lui Dumnezeu trebuie să fim supli, împăcați, liniștiți. Tot la fel, ca mirean, care vii la Biserică, trebuie să nu mănânci sau să bei prea mult și să te simți îngreunat, nici să te îmbraci mai gros sau mai subțire decât e temperatura din Biserică. Fiindcă astfel te poți ruga și poți sluji cu bucurie, cu larghețe de inimă, cu delicatețe.

Și am început discuția despre post, pentru că Triodul e pregătire pentru postire și postire efectivă. Iar Evanghelia zilei [Lc. 18, 10-14] ne învață să postim, să ne rugăm și să ne nevoim în fața lui Dumnezeu cu smerenie și cu pocăință, învățând și de la fariseu și de la vameș cele ale evlaviei.

Nu trebuie să fim lacomi, nici nedrepți, nici preacurvari [Lc. 18, 11], însă nici lăudăroși și disprețuitori ca fariseul. Trebuie să postim când postește întreaga Biserică, trebuie să dăruim din ale noastre Bisericii, comunității, țării, întregii lumi [Lc. 18, 12] și, în același timp, să ne rugăm cu umilință ca vameșul și nu cu pedanterie idioată și cu autosuficiență ca fariseul [Lc. 18, 13].

Iar dacă ne batem în piept a umilință și strigăm către Domnul: „Dumnezeu[le] [Ὁ Θεός], fii milostiv mie [ἱλάσθητί μοι], celui păcătos [τῷ ἁμαρτωλῷ]!” [Lc. 18, 13, BYZ], atunci facem din inima noastră o inimă ascultătoare și supusă față de voia lui Dumnezeu. Căci parabola Domnului este îndreptată tocmai împotriva celor autosuficienți. A celor care cred că nu au nevoie de alții, nici de faptul de a învăța de la alții și nici de comuniunea frățească a Bisericii. Pentru că El „a zis[-o] către unii, care au nădăjduit în ei înșiși că sunt «Drepți» și care îi disprețuiesc pe ceilalți” [Lc. 18, 9, BYZ].

Însă drumul spre Dumnezeu e drumul recunoașterii cinstite de sine. În fața lui Dumnezeu trebuie să recunoști cinstit cine ești și ce faci și să ceri de la El mila Lui. Să nu te consideri viu fără mila Lui și fără ajutorul Său. Căci tocmai de aceea, cunoscând slăbiciunea noastră în mod desăvârșit, dar și dorința noastră de viață, de iubire și de pace, El ne-a dat nouă pocăința ca pe o vindecare imediată a despărțirii de El.

Căci ce face copilul, care se desprinde de părintele lui pentru câteva secunde și începe să fie alergat de un câine, care vine să îl muște? Dă fuga la mama, la tata, la familia lui! Pentru că știe că acolo e loc sigur, că acolo scapă, că acolo e bine. La fel, prin pocăință, noi admitem că tot ceea ce am făcut ne-a scos din intimitatea cu Dumnezeu și pe ea o dorim cu ardoare. Și alungăm răul din noi ca pe o boală mortală, pentru că vrem să reajungem cât mai repede la căldura, la siguranța vieții cu Dumnezeu, la veșnicia vieții cu Dumnezeu.

Iar δεδικαιωμένος [Lc. 18, 14, BYZ] trebuie tradus cu „îndreptat”[2] și nu cu „îndreptățit”[3]. Pentru că „acesta [vameșul] a coborât îndreptat întru casa sa decât acela [fariseul] [κατέβη οὗτος δεδικαιωμένος εἰς τὸν οἶκον αὐτοῦ ἢ γὰρ ἐκεῖνος]”. În comparație cu acela, cu fariseul.

Pentru că ei „s-au urcat întru templu [ca] să se roage [ἀνέβησαν εἰς τὸ ἱερὸν προσεύξασθαι]” [Lc. 18, 10, BYZ], iar, după timpul petrecut în templu, vameșul nedrept a coborât de la templu ca un om îndreptat sau a fost făcut Drept de către Dumnezeu, pentru că El a primit pocăința lui și i-a iertat păcatele sale. Căci a fi nedrept în relația cu Dumnezeu nu înseamnă a fi cocoșat, adus de spate sau nu indică faptul că vameșul a stat la rugăciune cu spatele aplecat, iar apoi, stând drept în picioare, așa a mers pe stradă. Ci nedreptatea pe care Dumnezeu a schimbat-o în dreptate, datorită pocăinței lui, e schimbarea harică pe care El o produce în noi toți, cei care venim și ne spovedim păcatele noastre.

Căci vameșul nu și-a creat el starea de dreptate și nici nu a pretins-o de la Dumnezeu, ci a primit-o de la El prin pocăință. El a cerut mila lui Dumnezeu, iar mila Lui, coborâtă în el, l-a făcut să fie un om Drept înaintea lui Dumnezeu. Adică ridicat din moartea păcatului la relația cu El. La starea de comuniune, de dialog cu Dumnezeu.

Cine pretinde că e „Sfânt”, acela crede că e „îndreptățit” să fie cinstit de către toți ca un „Sfânt”. Cine crede „că are dreptul la ceva mai mult” în comparație cu alții, cine pretinde privilegii unice, nu are conștiința de om păcătos, ci, în mod fals, de „om desăvârșit”. De aceea, vameșul nu s-a considerat „un ales”, „un învingător”, un om „superior”, ci un om păcătos, un om foarte departe de sfințenia lui Dumnezeu. Și tocmai pentru că a fost onest cu sine și cu El, tocmai pentru că a recunoscut cine este, Dumnezeu a trimis în el mila Sa, care l-a făcut Drept pe cel nedrept, pe cel afundat în rele.

Pocăința e onestitate. E corectitudine. Vii la Dumnezeu și Îi spui cu ce I-ai greșit. Pentru că orice păcat e îndreptat în ultimă instanță împotriva Lui. De aceea, văzând sinceritatea ta, Dumnezeu îți dă după inima ta. După cât iubești adevărul și schimbarea în bine. Și de aceea, „tot cel care se înalță pe sine va fi smerit [ὅτι πᾶς ὁ ὑψῶν ἑαυτὸν ταπεινωθήσεται], iar cel care se smerește pe sine va fi înălțat [ὁ δὲ ταπεινῶν ἑαυτὸν ὑψωθήσεται]” [Lc. 18, 14, BYZ]. Căci tot cel care se trufește și se laudă ca un nesimțit în fața lui Dumnezeu e smerit de către El, e umilit, e pus cu botul pe labe de către El, pe când pe tot cel care se consideră păcătos și om căzut și fără nicio sfințenie, pe acela Dumnezeu îl înalță duhovnicește clipă de clipă. Adică îi dă o continuă sporire duhovnicească.

Să pășim cu încredere, așadar, pe calea spre Paști! Căci Paștiul nostru e Hristos, Cel care ne trece pe noi de la moarte la viață. Să pășim cu multă încredere, iubiții mei, înaintea lui Dumnezeu, căci El vrea să ne ridice din patimile noastre și să ne înfrumusețeze duhovnicește ca pe niște fii iubiți ai Săi!

Postul este alinarea noastră. Postul e simplificarea inimii noastre. Postul e privirea noastră curată și blândă. Și de ea avem mare nevoie! Căci toată privirea blândă care ne îmbrățișează e o vindecare a noastră de singurătate. Amin!


[1] Începută la 17. 33, în zi de miercuri, pe 13 februarie 2019. E încă soare, plus 6 grade. Ninsoarea de azi-noapte s-a topit aproape cu totul.

[2] A se vedea: https://dexonline.ro/definitie/îndreptat.

[3] Idem: https://dexonline.ro/definitie/îndreptățit.

Did you like this? Share it:

Previous

Amintirile personale sunt sănătatea prezentului

Next

Din nou Arghezi…[3]

6 Comments

  1. Ioana

    Să ne dea Dumnezeu tuturor pocăința ca vindecare a despărțirii de El! Sărut mâna, Părinte, binecuvântați și iertați!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Dumnezeu să vă bucure și să vă lumineze pururea! Numai bine, Doamnă Ioana!

  2. Ana-Maria

    Amin, sfințite Părinte! Ați vorbit așa de frumos despre post, încât abia aștept să înceapă??

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Mă bucur, Doamnă Ana Maria, și vă doresc multă bucurie în viață!

  3. Pr. Ovidiu

    Cunoașterea de sine e cea mai grea cunoaștere de pe pământ, cea mai grea știință, mai grea decâ orice matematică superioară. Dumnezeu să ne întărească, Părinte și frate Dorin!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Vă mulțumesc mult, Părinte Ovidiu! Mă bucură prietenia dumneavoastră atât de caldă și principială. Vă doresc multă sănătate și bucurie și împlinire duhovnicească, iar postul bucuriei noastre să ne ducă cu pace la Izvorul vieții celei veșnice, la Dumnezeul mântuirii noastre!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno