Predică la Duminica a XXXIV-a după Cincizecime [2019]

Iubiții mei[1],

parabola scripturală este un curs de inițiere în teologie făcut în aer liber. E un curs care nu e rostit de la catedră, ci în natură, stând sau mergând, ca o discuție de suflet între Cel care vorbește și cei care ascultă. E o punere în scenă a unei povestiri, aparent banale, dar care, în cele din urmă, te duce la realități și la concluzii profund teologice. Pentru că parabola nu își are adevărurile la vedere, ci în adâncul ei. Și aceasta, pentru că parabola e o problemă de interpretare și nu o snoavă. Pentru că Cel ce a rostit-o, Învățătorul întregii lumi, Domnul nostru Iisus Hristos, a căutat prin ea să ne ducă de la lucruri simple la cele mai complexe cu putință. Și a pus înțelegerile teologice înăuntrul ei, îmbrăcându-le în cuvinte.

Căci, semantic vorbind, parabola [παραβολή] este o mergere către [παρά] aruncare [βολή]. E o lansetă aruncată adânc în apa cunoașterii, pentru ca să prindem peștii înțelegerilor teologice. Căci povestirea aparent banală e aruncarea la distanță, e momeala, e captarea atenției noastre, pentru ca noi să facem o călătorie interioară spre înțelegerea ei.

Fiindcă Dumnezeu știe că nouă, oamenilor, ne plac poveștile. Ne place să ne scufundăm în ele și să le înțelegem. Tocmai de aceea, când suntem în mijlocul unui film sau al unui joc și cineva ne întrerupe, trăim frustrarea nemergerii până la capăt. Căci noi vrem să știm cum se termină, ce mai e de zis, cum se va sfârși. Și, mai ales, vrem un sfârșit clar și nu unul dubios al narațiunii. Pentru că numai sfârșiturile clare sunt de povestit.

De aceea și Domnul ne spune povestea Lui, parabola Lui încifrată până la capăt, pentru că parabola își are sensurile înăuntrul ei și nu în afară.

Pentru parabola de duminica trecută [Lc. 18, 10-13], indiciile despre înțelegerea ei sunt înainte [v. 9] și după parabolă [v. 14]. Conținutul parabolei lămurește faptul că îndreptarea omului este interioară și că e o realitate trăită în relația sa cu Dumnezeu, pentru că Dumnezeu îl îndreaptă interior pe cel care se pocăiește cu adevărat.

Parabola de astăzi [Lc. 15, 11-32] însă, nu are indicii proprii de interpretare. Dar ea are același conținut, în esență, cu parabola oii celei pierdute [Lc. 15, 4-6] și a drahmei celei pierdute [Lc. 15, 8-9], care au același indiciu de înțelegere, în ambele cazuri postpus. Pentru că, în cazul oii celei pierdute, Domnul ne spune: „Vă zic vouă că așa bucurie va fi în cer pentru un păcătos pocăindu-se [Λέγω ὑμῖν ὅτι οὕτως χαρὰ ἔσται ἐν τῷ οὐρανῷ ἐπὶ ἑνὶ ἁμαρτωλῷ μετανοοῦντι], decât pentru cei 99 ai Drepților [de Drepți], care nu au nevoie de pocăință [ἢ ἐπὶ ἐνενήκοντα ἐννέα Δικαίοις, οἵτινες οὐ χρείαν ἔχουσιν μετανοίας]” [Lc. 15, 7, BYZ], pe când, în cazul drahmei celei pierdute, Domnul ne spune: „Așa, vă zic vouă, bucurie se face înaintea Îngerilor lui Dumnezeu [Οὕτως, λέγω ὑμῖν, χαρὰ γίνεται ἐνώπιον τῶν Ἀγγέλων τοῦ Θεοῦ] pentru un păcătos pocăindu-se [ἐπὶ ἑνὶ ἁμαρτωλῷ μετανοοῦντι]” [Lc. 15, 10, BYZ].

Dar toate cele 3 parabole ale lui Lucas 15 pornesc de la acest fapt: „Și erau apropiindu-se Lui [de El] toți vameșii și păcătoșii, [pentru] a-L auzi pe El. Și cârteau fariseii și cărturarii, zicând că: «Acesta pe cei păcătoși îi primește și mănâncă [cu] ei»” [Lc. 15, 1-2]. Iar pentru ca Domnul să le explice și să ne explice că motivul pentru care sta de vorbă cu ei, cu cei păcătoși, era mântuirea lor, Domnul a spus aceste trei parabole pentru a vorbi despre bucuria lui Dumnezeu pentru pocăința oamenilor.

Pentru că tot ceea ce trăim noi în sufletul, în trupul și în viața noastră, are legătură cu Dumnezeu, cu Cel care ne-a zidit pe noi. Iar când Domnul a vorbit despre bucuria Îngerilor pentru pocăința oamenilor, El a vorbit despre bucuria Lui imensă pentru schimbarea oamenilor în bine. Căci Îngerii lui Dumnezeu se bucură de ceea ce se bucură și Dumnezeu. Și, vorbind despre Îngerii Lui, El a vorbit despre Sine, despre cum receptează El începutul mântuirii noastre și, implicit, întreaga noastră mântuire în relația cu El.

Pentru că scopul parabolei de astăzi nu a fost numai acela de a prezenta la modul foarte pozitiv pocăința oamenilor, ci și de a prezenta la modul foarte pozitiv sfințenia oamenilor, trăirea lor în sfințenie. Căci, ca și în cazul vameșului și a fariseului, problema de fond a parabolei de astăzi nu e una morală, ci ontologică. Pentru că îndreptarea e o realitate ontologică. E ceea ce se produce cu noi, prin Botez, în cadrul căruia suntem făcuți duhovnicești din oameni trupești.

Însă, când ești fiu al lui Dumnezeu prin har, cum sunt cei doi din parabola de azi [Lc. 15, 11], iar tu, cel mai tânăr [ὁ νεώτερος] [Lc. 15, 12, BYZ], îți faci de cap și apoi înțelegi că ai greșit profund, venirea în sine [Lc. 15, 17] înseamnă întoarcerea ta ontologică la comuniunea cu Dumnezeu prin Taina Pocăinței. Pentru că, iertat fiind de păcate, de Dumnezeu prin Duhovnicul tău, tu, cel care te pocăiești, ești umplut iarăși de slava Lui. Iar îndreptarea prin har e mereu ontologică, pentru că înseamnă o întoarcere la viața duhovnicească, la creșterea în sfințenie în relația cu Dumnezeu.

Dar Domnul în niciun caz – în comparație cu mulți comentatori actuali ai parabolei – nu a minimalizat sfințenia în această parabolă. Căci pocăința e o faptă a sfințeniei, dar nu singura. Iar fiul cel mai mare sau cel mai bătrân [ὁ πρεσβύτερος] [Lc. 15, 25, BYZ] este omul sfințeniei, e omul care trăiește în ascultare de Dumnezeu. Fapt recunoscut de Tatăl său, de Dumnezeu: „tu totdeauna ești cu mine [σὺ πάντοτε μετ᾽ ἐμοῦ εἶ] și toate cele ale mele ale tale este [καὶ πάντα τὰ ἐμὰ σά ἐστιν] [sunt]” [Lc. 15, 31, BYZ]. Pentru că cei Sfinți au toate cele ale lui Dumnezeu, în afară de existența de sine, care e proprie numai lui Dumnezeu. Căci numai Dumnezeu este veșnic viu și nefăcut de nimeni, pe când noi toți suntem făpturile mâinilor Sale.

Tocmai de aceea, trăind în sfințenie și fiind mereu cu Dumnezeu, fiul cel mai bătrân e plin de dreptatea lui Dumnezeu. El vrea să se facă voia lui Dumnezeu și nu voia lui. De aceea, el Îi spune Tatălui ceresc, lui Dumnezeu: „«Iată [Ἰδού], de atâția ani îți slujesc ție [τοσαῦτα ἔτη δουλεύω σοι] și niciodată porunca ta [nu] am trecut [καὶ οὐδέποτε ἐντολήν σου παρῆλθον], iar mie niciodată [nu] mi-ai dat un ied [καὶ ἐμοὶ οὐδέποτε ἔδωκας ἔριφον], ca să mă înveselesc cu prietenii mei [ἵνα μετὰ τῶν φίλων μου εὐφρανθῶ]! Dar când fiul tău acesta, care a mâncat avuția ta cu curvele [ὁ καταφαγών σου τὸν βίον μετὰ πορνῶν], a venit, ai înjunghiat lui vițelul cel îngrășat»” [Lc. 15, 29-30].

Însă acesta nu e un reproș din partea fiului sfințeniei, ci o uimire! Pentru că el este uimit de mila, de iertarea lui Dumnezeu, de primirea la El a celor păcătoși care se pocăiesc. Pentru că și cei Sfinți au nevoie în mod continuu de luminarea lui Dumnezeu.

Și după ce Dumnezeu îl luminează pe omul Sfânt și îi spune: „«Copile [Τέκνον], tu totdeauna ești cu mine [σὺ πάντοτε μετ᾽ ἐμοῦ εἶ] și toate cele ale mele ale tale este [καὶ πάντα τὰ ἐμὰ σά ἐστιν] [sunt]! Dar să ne înveselim și să ne bucurăm se cuvenea, că[ci] fratele tău acesta mort era și a înviat și pierdut era și a fost aflat»” [Lc. 15, 31-32], parabola se încheie…Dar, cu siguranță, cel Sfânt a primit luminarea lui Dumnezeu și a făcut ascultare de El. Pentru că a învățat de la El, din modul cum El se comportă față de oameni, că Dumnezeu nu e numai Drept, ci e și Bun și Multmilostiv și Multiubitor cu oamenii.

Cartea Sfântului Profet Ionas se termină ca parabola de față: fără deznodământ. Sfântul Ionas și-a cerut moartea, pentru că soarele l-a dogorit cu putere [Ionas 4, 8]. Și când credea că întristarea lui e „corectă”, Domnul îi spune Sfântului Ionas: „Ție ți-a fost milă de o tărtăcuță pentru care n-ai pătimit rău pentru ea și nu ai hrănit-o pe ea. Care s-a făcut sub noapte și sub noapte a pierit. Dar Eu [cum] nu voi milui pe Ninevi, cetatea cea mare, în care locuiesc mai mult de 120.000 de oameni – care nu au cunoscut dreapta lor de stânga lor – și dobitoace multe?” [Ionas 4, 10-11]. Și cu glasul lui Dumnezeu se termină cartea lui Ionas, ca și în parabola fiului risipitor! Însă, Sfântul Profet Ionas e Sfântul lui Dumnezeu, e pomenit de Biserică pe 21 septembrie[2] și nu a rămas un neascultător de Dumnezeu, așa cum poate părea din sfârșitul cărții sale. Tot la fel, fiul sfințeniei din parabola de azi nu rămâne distant față de pocăința fratelui său, atunci când e chemat de Tatăl lor la comuniune, ci el îl îmbrățișează ca și Tatăl lor. Pentru că Sfinții sunt mereu cu Dumnezeu și toate ale Lui sunt și ale Lor, pentru că fac în toate voia Lui. Dar pentru ca să facă voia Lui, ei au nevoie de luminarea Lui, după cum avem și fiecare dintre noi.

Căci fiul cel păcătos, prin viața lui departe de Dumnezeu, ne vorbește despre pericolele sfințeniei. Pentru că oricând putem cădea, putem derapa de la viața cu Dumnezeu, datorită unui gând, a unei imagini, a unui imbold de-o secundă. Pe când întoarcerea și primirea lui prin pocăință ne vorbesc despre începutul sfințeniei. Însă viața fiului celui Sfânt e viața continuă în sfințenie, care, oricât de multe osteneli ascetice ar avea, are mereu nevoie de luminarea lui Dumnezeu. Căci la pocăință venim tot prin luminarea lui Dumnezeu iar, prin luminările multiple ale Sale și prin vederile cele dumnezeiești dăruite nouă, noi putem crește în sfințenie.

Așadar, iubiții mei, dacă de la fariseu și de la vameș am luat lucrurile lor cele bune și ne-am lepădat de cele rele, adică de aroganță, de autosuficiență, de formalism, tot la fel să luăm și azi pocăința și încrederea în mila lui Dumnezeu de la fiul cel mic, iar de la fiul cel mare viața continuă în sfințenie și așteptarea mereu a luminărilor lui Dumnezeu, pentru ca să ne schimbăm continuu potrivit lor! Pentru că parabolele Domnului nu sunt moralizatoare, ci mântuitoare. Ele nu urmăresc o schimbare a noastră de fațadă, ci una de fond.

Tocmai de aceea, tinerii au repulsie pentru moralismul predicatorial. Căci ei consideră că noi, cei maturi, îi oprim de la experiențe. Că suntem „invidioși” pe puterea lor de a experimenta. Numai că, ceea ce pentru tineri e moralism neavenit sau ieftin, pentru adulți e dramă, e suferință, e luptă continuă cu patimile.

Copilul, adolescentul, tânărul vor să guste și ei din viață și nu au încredere în amărăciunea noastră față de păcat. Și cu cât se luptă mai abitir cu părinții, cu rudele, cu profesorii, cu prietenii, cu societatea în ansamblul ei, cu atât păcătuiesc mai rău. Filme, reviste, cărți, oameni îi învață rebeliunea, îi învață experimentul mortal, iar ei cred că e ceva „bun” în a te împotrivi, în a fi contra, în a nu asculta de glasul experienței.

Și, căzând în aceleași erori ca și cei maturi, aduc războiul în ei înșiși, aduc moartea în ființa lor, și din ea nu pot ieși decât ascultând de glasul lui Dumnezeu, de glasul experienței ascetice. Pentru că neascultarea se vindecă prin ascultare, plăcerea se vindecă prin durere, excesul prin austeritate, moartea noastră prin viața lui Dumnezeu, adică prin slava Lui primită în Biserica Sa.

Nu, Biserica nu propovăduiește o morală ipocrită și nici vetustă, ci un mod de viață care te umple de sfințenie! Un mod continuu actual de viață cu Dumnezeu, Cel pururea viu și Care ne umple pe noi de viața Lui cea veșnică.

De aceea, drumul nostru ascetic spre Paști nu înseamnă urmărirea unei diete, ci trăirea bisericească a vieții cu Dumnezeu. Nu vom mai mânca carne, nici brânză, nici ouă, nici lapte, nici pește, nu vom mai trăi plăceri sexuale, nu vom mai agrea luxul și nici îmbuibarea, vom trăi fără petreceri lumești, dar cu bucurii duhovnicești zilnice. Căci viața bisericească este viața care te îndumnezeiește. Viața cu Dumnezeu e viața care te face Sfânt. Iar noi, trăind în harul lui Dumnezeu, dorim să ne umplem continuu de sfințenia lui Dumnezeu și să fim veșnic cu El.

Pregătiți-vă pentru marea postire a Bisericii! Lărgiți-vă inimile prin milostenie și prin iertare! Faceți-vă mintea proprie rugăciunii și citirilor teologice! Pentru că Domnul vrea să postim cu bucurie, cu veselie sfântă, ca niște oameni care trăiesc Nunta Mirelui Bisericii în ei înșiși. Amin!


[1] Începută la 7. 05 minute, în zi de miercuri, pe 20 februarie 2019, cer senin, 3 grade.

[2] A se vedea: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/700/sxsaintinfo.aspx și https://doxologia.ro/sfantul-proroc-iona.