Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör kayseri escort

Predică la Duminica a XXXIV-a după Cincizecime [2019]

Iubiții mei[1],

parabola scripturală este un curs de inițiere în teologie făcut în aer liber. E un curs care nu e rostit de la catedră, ci în natură, stând sau mergând, ca o discuție de suflet între Cel care vorbește și cei care ascultă. E o punere în scenă a unei povestiri, aparent banale, dar care, în cele din urmă, te duce la realități și la concluzii profund teologice. Pentru că parabola nu își are adevărurile la vedere, ci în adâncul ei. Și aceasta, pentru că parabola e o problemă de interpretare și nu o snoavă. Pentru că Cel ce a rostit-o, Învățătorul întregii lumi, Domnul nostru Iisus Hristos, a căutat prin ea să ne ducă de la lucruri simple la cele mai complexe cu putință. Și a pus înțelegerile teologice înăuntrul ei, îmbrăcându-le în cuvinte.

Căci, semantic vorbind, parabola [παραβολή] este o mergere către [παρά] aruncare [βολή]. E o lansetă aruncată adânc în apa cunoașterii, pentru ca să prindem peștii înțelegerilor teologice. Căci povestirea aparent banală e aruncarea la distanță, e momeala, e captarea atenției noastre, pentru ca noi să facem o călătorie interioară spre înțelegerea ei.

Fiindcă Dumnezeu știe că nouă, oamenilor, ne plac poveștile. Ne place să ne scufundăm în ele și să le înțelegem. Tocmai de aceea, când suntem în mijlocul unui film sau al unui joc și cineva ne întrerupe, trăim frustrarea nemergerii până la capăt. Căci noi vrem să știm cum se termină, ce mai e de zis, cum se va sfârși. Și, mai ales, vrem un sfârșit clar și nu unul dubios al narațiunii. Pentru că numai sfârșiturile clare sunt de povestit.

De aceea și Domnul ne spune povestea Lui, parabola Lui încifrată până la capăt, pentru că parabola își are sensurile înăuntrul ei și nu în afară.

Pentru parabola de duminica trecută [Lc. 18, 10-13], indiciile despre înțelegerea ei sunt înainte [v. 9] și după parabolă [v. 14]. Conținutul parabolei lămurește faptul că îndreptarea omului este interioară și că e o realitate trăită în relația sa cu Dumnezeu, pentru că Dumnezeu îl îndreaptă interior pe cel care se pocăiește cu adevărat.

Parabola de astăzi [Lc. 15, 11-32] însă, nu are indicii proprii de interpretare. Dar ea are același conținut, în esență, cu parabola oii celei pierdute [Lc. 15, 4-6] și a drahmei celei pierdute [Lc. 15, 8-9], care au același indiciu de înțelegere, în ambele cazuri postpus. Pentru că, în cazul oii celei pierdute, Domnul ne spune: „Vă zic vouă că așa bucurie va fi în cer pentru un păcătos pocăindu-se [Λέγω ὑμῖν ὅτι οὕτως χαρὰ ἔσται ἐν τῷ οὐρανῷ ἐπὶ ἑνὶ ἁμαρτωλῷ μετανοοῦντι], decât pentru cei 99 ai Drepților [de Drepți], care nu au nevoie de pocăință [ἢ ἐπὶ ἐνενήκοντα ἐννέα Δικαίοις, οἵτινες οὐ χρείαν ἔχουσιν μετανοίας]” [Lc. 15, 7, BYZ], pe când, în cazul drahmei celei pierdute, Domnul ne spune: „Așa, vă zic vouă, bucurie se face înaintea Îngerilor lui Dumnezeu [Οὕτως, λέγω ὑμῖν, χαρὰ γίνεται ἐνώπιον τῶν Ἀγγέλων τοῦ Θεοῦ] pentru un păcătos pocăindu-se [ἐπὶ ἑνὶ ἁμαρτωλῷ μετανοοῦντι]” [Lc. 15, 10, BYZ].

Dar toate cele 3 parabole ale lui Lucas 15 pornesc de la acest fapt: „Și erau apropiindu-se Lui [de El] toți vameșii și păcătoșii, [pentru] a-L auzi pe El. Și cârteau fariseii și cărturarii, zicând că: «Acesta pe cei păcătoși îi primește și mănâncă [cu] ei»” [Lc. 15, 1-2]. Iar pentru ca Domnul să le explice și să ne explice că motivul pentru care sta de vorbă cu ei, cu cei păcătoși, era mântuirea lor, Domnul a spus aceste trei parabole pentru a vorbi despre bucuria lui Dumnezeu pentru pocăința oamenilor.

Pentru că tot ceea ce trăim noi în sufletul, în trupul și în viața noastră, are legătură cu Dumnezeu, cu Cel care ne-a zidit pe noi. Iar când Domnul a vorbit despre bucuria Îngerilor pentru pocăința oamenilor, El a vorbit despre bucuria Lui imensă pentru schimbarea oamenilor în bine. Căci Îngerii lui Dumnezeu se bucură de ceea ce se bucură și Dumnezeu. Și, vorbind despre Îngerii Lui, El a vorbit despre Sine, despre cum receptează El începutul mântuirii noastre și, implicit, întreaga noastră mântuire în relația cu El.

Pentru că scopul parabolei de astăzi nu a fost numai acela de a prezenta la modul foarte pozitiv pocăința oamenilor, ci și de a prezenta la modul foarte pozitiv sfințenia oamenilor, trăirea lor în sfințenie. Căci, ca și în cazul vameșului și a fariseului, problema de fond a parabolei de astăzi nu e una morală, ci ontologică. Pentru că îndreptarea e o realitate ontologică. E ceea ce se produce cu noi, prin Botez, în cadrul căruia suntem făcuți duhovnicești din oameni trupești.

Însă, când ești fiu al lui Dumnezeu prin har, cum sunt cei doi din parabola de azi [Lc. 15, 11], iar tu, cel mai tânăr [ὁ νεώτερος] [Lc. 15, 12, BYZ], îți faci de cap și apoi înțelegi că ai greșit profund, venirea în sine [Lc. 15, 17] înseamnă întoarcerea ta ontologică la comuniunea cu Dumnezeu prin Taina Pocăinței. Pentru că, iertat fiind de păcate, de Dumnezeu prin Duhovnicul tău, tu, cel care te pocăiești, ești umplut iarăși de slava Lui. Iar îndreptarea prin har e mereu ontologică, pentru că înseamnă o întoarcere la viața duhovnicească, la creșterea în sfințenie în relația cu Dumnezeu.

Dar Domnul în niciun caz – în comparație cu mulți comentatori actuali ai parabolei – nu a minimalizat sfințenia în această parabolă. Căci pocăința e o faptă a sfințeniei, dar nu singura. Iar fiul cel mai mare sau cel mai bătrân [ὁ πρεσβύτερος] [Lc. 15, 25, BYZ] este omul sfințeniei, e omul care trăiește în ascultare de Dumnezeu. Fapt recunoscut de Tatăl său, de Dumnezeu: „tu totdeauna ești cu mine [σὺ πάντοτε μετ᾽ ἐμοῦ εἶ] și toate cele ale mele ale tale este [καὶ πάντα τὰ ἐμὰ σά ἐστιν] [sunt]” [Lc. 15, 31, BYZ]. Pentru că cei Sfinți au toate cele ale lui Dumnezeu, în afară de existența de sine, care e proprie numai lui Dumnezeu. Căci numai Dumnezeu este veșnic viu și nefăcut de nimeni, pe când noi toți suntem făpturile mâinilor Sale.

Tocmai de aceea, trăind în sfințenie și fiind mereu cu Dumnezeu, fiul cel mai bătrân e plin de dreptatea lui Dumnezeu. El vrea să se facă voia lui Dumnezeu și nu voia lui. De aceea, el Îi spune Tatălui ceresc, lui Dumnezeu: „«Iată [Ἰδού], de atâția ani îți slujesc ție [τοσαῦτα ἔτη δουλεύω σοι] și niciodată porunca ta [nu] am trecut [καὶ οὐδέποτε ἐντολήν σου παρῆλθον], iar mie niciodată [nu] mi-ai dat un ied [καὶ ἐμοὶ οὐδέποτε ἔδωκας ἔριφον], ca să mă înveselesc cu prietenii mei [ἵνα μετὰ τῶν φίλων μου εὐφρανθῶ]! Dar când fiul tău acesta, care a mâncat avuția ta cu curvele [ὁ καταφαγών σου τὸν βίον μετὰ πορνῶν], a venit, ai înjunghiat lui vițelul cel îngrășat»” [Lc. 15, 29-30].

Însă acesta nu e un reproș din partea fiului sfințeniei, ci o uimire! Pentru că el este uimit de mila, de iertarea lui Dumnezeu, de primirea la El a celor păcătoși care se pocăiesc. Pentru că și cei Sfinți au nevoie în mod continuu de luminarea lui Dumnezeu.

Și după ce Dumnezeu îl luminează pe omul Sfânt și îi spune: „«Copile [Τέκνον], tu totdeauna ești cu mine [σὺ πάντοτε μετ᾽ ἐμοῦ εἶ] și toate cele ale mele ale tale este [καὶ πάντα τὰ ἐμὰ σά ἐστιν] [sunt]! Dar să ne înveselim și să ne bucurăm se cuvenea, că[ci] fratele tău acesta mort era și a înviat și pierdut era și a fost aflat»” [Lc. 15, 31-32], parabola se încheie…Dar, cu siguranță, cel Sfânt a primit luminarea lui Dumnezeu și a făcut ascultare de El. Pentru că a învățat de la El, din modul cum El se comportă față de oameni, că Dumnezeu nu e numai Drept, ci e și Bun și Multmilostiv și Multiubitor cu oamenii.

Cartea Sfântului Profet Ionas se termină ca parabola de față: fără deznodământ. Sfântul Ionas și-a cerut moartea, pentru că soarele l-a dogorit cu putere [Ionas 4, 8]. Și când credea că întristarea lui e „corectă”, Domnul îi spune Sfântului Ionas: „Ție ți-a fost milă de o tărtăcuță pentru care n-ai pătimit rău pentru ea și nu ai hrănit-o pe ea. Care s-a făcut sub noapte și sub noapte a pierit. Dar Eu [cum] nu voi milui pe Ninevi, cetatea cea mare, în care locuiesc mai mult de 120.000 de oameni – care nu au cunoscut dreapta lor de stânga lor – și dobitoace multe?” [Ionas 4, 10-11]. Și cu glasul lui Dumnezeu se termină cartea lui Ionas, ca și în parabola fiului risipitor! Însă, Sfântul Profet Ionas e Sfântul lui Dumnezeu, e pomenit de Biserică pe 21 septembrie[2] și nu a rămas un neascultător de Dumnezeu, așa cum poate părea din sfârșitul cărții sale. Tot la fel, fiul sfințeniei din parabola de azi nu rămâne distant față de pocăința fratelui său, atunci când e chemat de Tatăl lor la comuniune, ci el îl îmbrățișează ca și Tatăl lor. Pentru că Sfinții sunt mereu cu Dumnezeu și toate ale Lui sunt și ale Lor, pentru că fac în toate voia Lui. Dar pentru ca să facă voia Lui, ei au nevoie de luminarea Lui, după cum avem și fiecare dintre noi.

Căci fiul cel păcătos, prin viața lui departe de Dumnezeu, ne vorbește despre pericolele sfințeniei. Pentru că oricând putem cădea, putem derapa de la viața cu Dumnezeu, datorită unui gând, a unei imagini, a unui imbold de-o secundă. Pe când întoarcerea și primirea lui prin pocăință ne vorbesc despre începutul sfințeniei. Însă viața fiului celui Sfânt e viața continuă în sfințenie, care, oricât de multe osteneli ascetice ar avea, are mereu nevoie de luminarea lui Dumnezeu. Căci la pocăință venim tot prin luminarea lui Dumnezeu iar, prin luminările multiple ale Sale și prin vederile cele dumnezeiești dăruite nouă, noi putem crește în sfințenie.

Așadar, iubiții mei, dacă de la fariseu și de la vameș am luat lucrurile lor cele bune și ne-am lepădat de cele rele, adică de aroganță, de autosuficiență, de formalism, tot la fel să luăm și azi pocăința și încrederea în mila lui Dumnezeu de la fiul cel mic, iar de la fiul cel mare viața continuă în sfințenie și așteptarea mereu a luminărilor lui Dumnezeu, pentru ca să ne schimbăm continuu potrivit lor! Pentru că parabolele Domnului nu sunt moralizatoare, ci mântuitoare. Ele nu urmăresc o schimbare a noastră de fațadă, ci una de fond.

Tocmai de aceea, tinerii au repulsie pentru moralismul predicatorial. Căci ei consideră că noi, cei maturi, îi oprim de la experiențe. Că suntem „invidioși” pe puterea lor de a experimenta. Numai că, ceea ce pentru tineri e moralism neavenit sau ieftin, pentru adulți e dramă, e suferință, e luptă continuă cu patimile.

Copilul, adolescentul, tânărul vor să guste și ei din viață și nu au încredere în amărăciunea noastră față de păcat. Și cu cât se luptă mai abitir cu părinții, cu rudele, cu profesorii, cu prietenii, cu societatea în ansamblul ei, cu atât păcătuiesc mai rău. Filme, reviste, cărți, oameni îi învață rebeliunea, îi învață experimentul mortal, iar ei cred că e ceva „bun” în a te împotrivi, în a fi contra, în a nu asculta de glasul experienței.

Și, căzând în aceleași erori ca și cei maturi, aduc războiul în ei înșiși, aduc moartea în ființa lor, și din ea nu pot ieși decât ascultând de glasul lui Dumnezeu, de glasul experienței ascetice. Pentru că neascultarea se vindecă prin ascultare, plăcerea se vindecă prin durere, excesul prin austeritate, moartea noastră prin viața lui Dumnezeu, adică prin slava Lui primită în Biserica Sa.

Nu, Biserica nu propovăduiește o morală ipocrită și nici vetustă, ci un mod de viață care te umple de sfințenie! Un mod continuu actual de viață cu Dumnezeu, Cel pururea viu și Care ne umple pe noi de viața Lui cea veșnică.

De aceea, drumul nostru ascetic spre Paști nu înseamnă urmărirea unei diete, ci trăirea bisericească a vieții cu Dumnezeu. Nu vom mai mânca carne, nici brânză, nici ouă, nici lapte, nici pește, nu vom mai trăi plăceri sexuale, nu vom mai agrea luxul și nici îmbuibarea, vom trăi fără petreceri lumești, dar cu bucurii duhovnicești zilnice. Căci viața bisericească este viața care te îndumnezeiește. Viața cu Dumnezeu e viața care te face Sfânt. Iar noi, trăind în harul lui Dumnezeu, dorim să ne umplem continuu de sfințenia lui Dumnezeu și să fim veșnic cu El.

Pregătiți-vă pentru marea postire a Bisericii! Lărgiți-vă inimile prin milostenie și prin iertare! Faceți-vă mintea proprie rugăciunii și citirilor teologice! Pentru că Domnul vrea să postim cu bucurie, cu veselie sfântă, ca niște oameni care trăiesc Nunta Mirelui Bisericii în ei înșiși. Amin!


[1] Începută la 7. 05 minute, în zi de miercuri, pe 20 februarie 2019, cer senin, 3 grade.

[2] A se vedea: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/700/sxsaintinfo.aspx și https://doxologia.ro/sfantul-proroc-iona.

Did you like this? Share it:

Previous

Accente pe relația lui Blaga cu tradiția românească, spirituală și poetică [4]

Next

Poarta neagră. Scriitorii și închisoarea

21 Comments

  1. Andrei George

    Sărutăm dreapta cu recunoștință, Părinte Dorin! Nu m-am gândit că prin bucuria îngerilor Dumnezeu ne indică bucuria Lui Însuși pentru pocăința celor păcătoși. Mulțumim foarte mult pentru explicarea parabolelor împreună. Domnul și milostivul nostru Mântuitor să ne dăruiască și nouă harul pocăinței după mare mila Sa! Binecuvântați, Doamne ajută!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Numai bine, Domnule Andrei! Dumnezeu să vă bucure și să vă întărească pururea!

  2. Doina

    Tinerii nu cred că experiențele părinților sau ale bunicilor au de-a face cu ei. Ei cred că dacă trăiesc în altă epocă nu are valoare decât ideologia zilei și viitorul pe care ei îl așteaptă, nu și trecutul. Omul în general nu crede experiențele prin care nu trece el însuși, fie tânăr, fie bătrân. Numai oamenii înțelepți știu să aaculte ce spune experiența altora și să se folosească. Să ne trăiți, Părinte! Doamne ajută!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Aveți dreptate, Doamnă Doina! Îți trebuie înțelepciune ca să înveți din experiența celor mai în vârstă. Cei care nu învață, au mult de suferit în viață. Vă doresc numai bine!

  3. Luca

    Sarut mana, Parinte Dorin. Ati zis bine ca Domnul a vorbit in parabole pentru ca noua ne plac povestile, ne place sa scormonim si sa descoperim mistere. Va spun sincer ca de mult ma framanta intrebarea aceasta, de ce Dumnezeu ne-a vorbit in felul acesta incat sa ne trebuiasca talcuire. Nu m-am gandit niciodata insa la raspunsul pe care l-ati dat astazi si doar era atat de usor! Si nu e asa, nu ne place noua sa intuim sfarsitul filmelor sau al romanelor, sa dezlegam misterele crimelor etc? Cred ca Dumnezeu e putin ironic si mustrator fata de noi: daca ne place sa ne punem mintea la contributie si sa descoperim tot felul de mistere, scrise pe hartie sau in intamplarile din viata, atunci sa ne placa sa descoperim si intelesul cuvintelor Lui din Scripturi si al intamplarilor pe care El ni le da sa le traim. Cine cunoaste mai bine ca Cel ce ne-a zidit pe noi ipocrizia si lenea noastra? Drept leac ne-a dat povestiri cu talc, parabole, cuvinte si texte greu de inteles, ca sa ne petrecem viata cugetand la ele si nu la lucruri desarte, asa incat nimeni sa nu spuna ca n-a stiut si n-a putut. Slava intelepciunii Sale negraite! Dar vai de pacatele si nestiinta noastra! Doamne ajuta, binecuvantati Parinte!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Mă bucur mult că ați înțeles acest lucru, Domnule Luca! Greutatea Scripturii e spre folosul nostru: pentru ca să ne preocupăm continuu cu descoperirea înțelesurilor ei tainice, ajutați fiind de Dumnezeu. Mult spor și multă bucurie în cercetările dumneavoastră zilnice! Și mă bucură prietenia dumneavoastră!

      • Luca

        Doamne ajuta Parinte, sfintia voastra ma onorati pe mine. Multumesc foarte mult, mult spor si dumneavoastra si Dumnezeu sa va inmulteasca darul Sau!

  4. Flori

    Faptul ca Dumnezeu ne primeste asa pacatosi si ticalosi cum suntem, e ceva ce ar trebui sa ne strapunga inima si sa ne faca sa suspinam toata ziua. Doamne ajuta, sa ne traiti sfintite parinte si iertati ne pe noi pacatosii!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      E adevărat, Doamnă Flori! Iubirea negrăită a lui Dumnezeu, pe care El o manifestă față de noi clipă de clipă, ar trebui să ne umple de multă umilință. Vă doresc numai bine!

  5. Marian

    Bună seara. Interesantă interpretare a „dialecticii” fratelui cel mare. Refuzul lui la chemarea Tatălui de a intra în casă, la „bucura-te” (până la urmă), imi ridica ceva semne de intrebare privitoare la faptul de a fi Fratele cel Sfânt.

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Dacă corelați, Domnule Marian, râvna Sfinților pentru Dumnezeu cu râvna fratelui celui mai bătrân din parabolă veți vedea că Sfinții sunt drastici în ceea ce privește împlinirea voii lui Dumnezeu. Că ei nu se joacă cu vorbele lui Dumnezeu, așa cum nu Se joacă nici Dumnezeu. Pentru că Sfinții vor să se facă voia lui Dumnezeu în toți și în toate. Dar, dacă veți observa mila lor față de cei păcătoși și dorința lor ca ei să se îndrepte, veți găsi că ea este atitudinea tatălui față de fiul cel mai tânăr din parabolă.

      De aceea, Domnul îi învață mereu pe cei Sfinți ai Lui să fie paradoxali: să îmbine râvna cu mila, sfințenia cu bunătatea imensă față de oameni. Și parabola Domnului asta vrea să ne spună: că cei păcătoși trebuie să se pocăiască, dar cei Sfinți, care nu rătăcesc în viața lor, trebuie să fie tot mai sfinți și mai paradoxali în atitudinile lor față de oameni.

      Vă doresc numai bine și mă bucur că v-ați reîntors către mine!

  6. Marian

    Desigur, absolut de acord cu Dumneavoastră. Mă îngrijorează doar (și îmi ridică suspiciuni hermeneutice) refuzul la bucurie din finalul pericopei. Eu am citit un oarecare refuz la acatist. La a asista la triumful binelui în fața răului. Acestea m-au făcut să privesc cu scepticism în fratele cel mare un Sfânt.

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Domnule Marian,

      nu știu la ce acatist vă referiți…dar în Lucas 18, fratele cel mare e un Sfânt, care are toate împreună cu Tatăl său, adică cu Dumnezeu și el e învățat de Tatăl să se bucure de pocăința fratelui său, lucru pe care îl face…în ciuda faptului că parabola se termină și nu se mai spune acest lucru.

      De aceea am precizat că aici e ca în cartea Sfântului Ionas: nu se mai spune despre întoarcerea lui Ionas la voia lui Dumnezeu, dar el e cinstit ca Sfânt al Bisericii. Așa și aici: nu mai e nevoie să se spună că cel Sfânt a fost de acord cu Dumnezeu, pentru că el e întotdeauna de acord cu El, când El îl luminează asupra a ceea ce trebuie să trăiască.

      Ce a făcut Tatăl în relație cu fiul păcătos? Nu ni se spune în parabolă că El l-a luminat și l-a făcut să își vină în fire. Ci în parabolă se spune că fiul și-a venit în sine. Dar niciodată nu ne putem întoarce la pocăință, dacă nu ne luminează Dumnezeu.

      Așa că, în cazul celui pierdut și aflat, Dumnezeu l-a luminat spre pocăință…deși nu se spune explicit acest lucru, după cum, în cazul celui mai bătrân, tot Dumnezeu l-a luminat spre bucurie. L-a îndemnat să îmbine râvna pentru dreptatea lui Dumnezeu cu bucuria pentru pocăință, bucurie care Îl bucură pe Dumnezeu tot la fel de mult ca râvna pentru El.

      Vă doresc numai bine, Domnule Profesor de Filosofie!

  7. Marian

    Mulțumesc pentru lămuriri. Mă refeream doar la faptul că orice acatist presupune o participare la bucurie. Participare pe care, oricât aș forța tainicele înțelesuri, eu nu am văzut-o ca fiind nici reală, nici latentă, nici ipotetică, nici probabilă, nici în nici un fel la fratele cel mare. Vorba lui Noica – „tristețea (sau „mâhnirea”, nu mai știu exact) fratelui cel mare”…

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Eu cred, Domnule Profesor, că ați fost influențat mai degrabă de predicatorii sau scriitorii care vi l-au prezentat la modul negativ pe fratele cel Sfânt. Și aceasta, pentru că nici ei nu i-au înțeles dimensiunile teologice reale. În aparență, toți credem că suntem „de partea” celui care s-a pocăit. Însă, dacă ne întrebăm la modul serios, dacă am trăit o convertire reală, puțini au trăit-o cu adevărat. La fel, când vine vorba despre sfințenie, mulți cred că înțeleg ce este. Numai că sfințenia e înțeleasă doar de cel care nu a ieșit niciodată din poruncile lui Dumnezeu și care a crescut în cunoaștere în mod real. Tocmai de aceea, se predică peste tot despre pocăință, dar nu și despre binele de a trăi în sfințenie, fără niciun derapaj. De ce? Pentru că sunt puțini cei care n-au avut derapaje grave, morale, în viața lor.

      • Pr. Ovidiu

        Mare adevăr ați grăit, Părinte Dorin: suntem de partea celui păcătos și pocăit pentru că ni se pare că e ca noi sau noi ca el, dar noi nu ne-am pocăit cu adevărat niciodată (uităm ce e mai important!). Mai ales că mulți dintre noi ne recunoaștem ușor în patimile lui… Și nu îl suportăm pe omul sfânt, care tot timpul e sfânt, ascultă în toate și împlinește poruncile, pentru că ni se pare că e prea rigid, nu e și el mai flexibil, nu se dă bătut, nu lasă de la el… Nu mai știu unde am citit, la ce Sfânt Părinte, că Dumnezeu l-a înălțat la cer pe Sfântul Ilie pentru că, în râvna lui, ar fi fost în stare să-i nimicească pe toți idolatrii și necucernicii din vremea sa, așa cum i-a înjunghiat pe cei 850 de preoți falși, fiindcă el nu suporta să existe niciun păcătos sau idolatru care să Îl nesocotească pe Dumnezeu și poruncile Lui…

        Nouă ne plac Sfinții care ne răspund la rugăciuni și ne ajută, dar uităm că mai sunt încă mulți alții care au fost foarte intransigenți cu păcatele oamenilor încă din timpul vieții lor. Dar chiar și Sfânta Paraschiva, pe care o știm milostivă, nu a suportat să fie îngropată lângă trupul unui păcătos, iar sfintele ei moaște nu i-au ajutat aceluia cu nimic. Deci să fim serioși: ne place să ne închipuim vrednici de compasiune și de ajutor, ni se pare că Dumnezeu „e dator” să ne miluiască fără să avem adevărată și fierbinte pocăință…

        Post sfânt și cu pace, Parinte și frate! Doamne ajută!

        • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

          Sunt de acord întru totul cu dumneavoastră, Părinte Ovidiu! Intransigența Sfinților nu este incompatibilă cu milostivirea lor, pentru că ei sunt și râvnitori pentru voia lui Dumnezeu, dar și mult milostivi față de oameni. Iar parabola tocmai asta ne învață: că Sfinții nu sunt liniari în atitudinile lor, ci paradoxali, și că asprimea și milostivirea stau la un loc în sufletul lor și nu sunt antagonice. Dumnezeu să ne bucure cu bucurii tainice și negrăite, Părinte Ovidiu, în postul curățirii noastre de patimi!

  8. Marian

    Absolut de acord, mai ales cu ultima parte a ceea ce spuneti in acest comentariu. Era doar o nedumerire cauzată, desigur, de anumite optici interpretative. Nu imi permit sa va sugerez o aplecare asupra lui Noica, stiu sigur ca dețineți amănunte însemnate din gândirea lui. „Tristețea de a nu fi păcătuit cuprinde din când în când pe îngeri și aproape întotdeauna pe oamenii mediocri, in frunte cu fratele fiului risipitor „. E doar o butadă sau o rătăcire a gândirii? Sau o filozofemă fără noimă? Ca multe alte asemenea „gândeme”?

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Domnule Profesor Marian,

      pe Dumnezeieștii Îngeri nu îi apucă niciodată tristețea pentru că nu păcătuiesc, pentru că toată ființa lor e plină de slava lui Dumnezeu, care le dă întreaga lor împlinire. Binele nu are nevoie de rău, pentru că răul e căderea din bine. Și pentru că ei sunt întemeiați în mod desăvârșit în bine, în binele lui Dumnezeu, tocmai de aceea nu au „păreri de rău” pentru că nu păcătuiesc.

      Iar fiul risipitor nu e mediocru pentru că își caută împlinirea în rău, ci e înșelat de rău, pentru că răul i-a dat impresia că are „profunzimi” enorme, mai multe decât binele. Însă când și-a dat seama că răul te dezgolește de toată frumusețea ta dumnezeiască, de tot harul lui Dumnezeu și te prostește cu totul, atunci a înțeles că pocăința e scăparea de mediocritate. Iar fiul risipitor are gânduri înalte, frumoase, de pocăință, nu pentru că a păcătuit, ci pentru că, plin de ardoare pentru Dumnezeu, a strigat cu toată ființa lui când s-a văzut gol în înfrățirea lui cu demonii.

      Pe scurt: Sfinții și Îngerii din Împărăția lui Dumnezeu nu trăiesc tentația păcatului, iar fiul risipitor nu a fost mediocru pentru că a plecat de acasă, ci a devenit mediocru prin lăsarea păcatului în el.

  9. sofronie

    A crede că Îngerii regretă că nu păcătuiesc e ca și cum ai crede că un om care are un palat și trăiește liniștit și printre lucruri care îl bucură și îl încântă peste măsură poate fi invidios pe un cerșetor gol și plin de bube care pute și mănâncă din gunoi ce găsește. Că îl apucă uneori tristețea că nu poate și el să pută și să trăiască în foame, întuneric și chin. Nu știu care din oameni gândește sau simte așa. Cum ar putea Îngerii să dorească lucruri care sunt cu totul hidoase și murdare în comparație cu lumina și bogăția slavei dumnezeiești în care ei se desfătează? Însă e adevărat că, dacă nu ai nici cea mai mică experiență duhovnicească, demonii pot să te facă să crezi cele mai trăsnite gânduri. Un vechi proverb grecesc spune: Nu putem descrie dulceața mierii celor care n-au gustat-o niciodată. De aceea cred că cei care nu au simțit niciun pic dulceața harului pot să creadă minciunile demonilor, că Sfinții și Îngerii își doresc să păcătuiască. Numai că Satana și diavolii le spun asta oamenilor creduli și naivi, pentru că invidiază faptul că oamenii pot ajunge în Rai prin credință și nevoință și vor să îi îndepărteze de el și să îi facă să creadă că e mai de dorit păcatul. Dar asta e o minciună care prostește mintea. Doamne ajută, multă pace și înțelepciune să ne dăruiască Dumnezeul și Mântuitorul sufletelor noastre!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Vă mulțumesc mult, Domnule Sofronie, pentru răspunsul dumneavoastră nuanțat, cu care sunt de acord întru totul! Multă bucurie și pace! Să aveți un post plin de bucurii dumnezeiești!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno