Accente pe relația lui Blaga cu tradiția românească, spirituală și poetică [6]
Aminteam, însă, mai devreme, de metaforele lui Blaga. Și aș vrea să fac un exercițiu pe care nu l-am mai făcut, și anume un inventar rapid al metaforelor și versurilor (identificabile adesea cu niște „metafore revelatorii” – în termenii poetului) reprezentative, despre care eu cred că pot să exprime oarecum limpede legătura poetului cu tradiția lui ortodoxă – și cu puțin efort intelectual din partea cititorilor, e drept (mai ușor de descifrat pot fi pentru cei care mi-au urmărit, de-a lungul timpului, exegezele):
„În limpezi depărtări aud…/ cum bate ca o inimă un clopot/ și…stropi de liniște îmi curg prin vine, nu de sânge” (Gorunul)
„Atâta liniște-i în jur de-mi pare că aud/ cum se izbesc de geamuri razele de lună” (Liniște)
„și eu port/ în suflet stele multe, multe/ și căi lactee” (Mi-aștept amurgul)
„Din strașina curat-a veșniciei/ cad clipele ca picurii de ploaie”
Eu am crescut hrănit de taina lumii /…/ Dar munții – unde-s? Munții/ pe cari să-i mut din cale cu credința mea? // Nu-i văd,/ îi vreau, îi strig și – nu-s” (Dar munții – unde-s?)
„ochi, ca…niște candele de jertfă” (Stelelor)
„Prin noapte simt o pâlpâire de pleoape” (Înfrigurare)
„De mână-aș prinde timpul ca să-i pipăi/ pulsul rar de clipe” (Gândurile unui mort)
„părul ți l-ai uns peste-o cădelniță de tămâie…ca să miroși la fel c-un patrafir”
„Prin sat trec sănii grele de tăceri” (Tămâie și fulgi)
„Foile de ulm/ răstălmăcesc o toacă”
„Nimicul își încoardă struna” (Moartea lui Pan)
„cuvintele sunt lacrimile celor care ar fi voit/ așa de mult să plângă și n-au putut” (Către cititori)
„Nimic nu vrea să fie altfel decât este”
„o, de-ar fi liniște, cât de bine s-ar auzi/ ciuta călcând prin moarte” (În marea trecere)
„Prietene crescut la oraș/ fără milă, ca florile în fereastră /…/ vino să-ți arăt brazdele veacului” (Pluguri)
„nicio larmă nu fac stelele-n cer” (Liniște între lucruri bătrâne)
„golul mormântului/ îmi sună în urechi ca o talangă de lut” (Călugărul bătrân îmi șoptește din prag)
„O înviere e pretutindeni /…/ și sunt împăcat/ ca fântânile din imperiul lutului” (Înviere de toate zilele)
„Țărâna e plină de zumzetul tainelor” (Din cer a venit un cântec de lebădă)
„Eu cred că veșnicia s-a născut la sat. /…/ Aici se vindecă setea de mântuire” (Sufletul satului)
„S-ar zice că sicriile s-au desfăcut în adânc/ și din ele au zburat/ nenumărate ciocârlii spre cer” (Taina inițiatului)
„Fără de număr sunteți, fii ai faptei [Sfinților],/ pretutindeni pe drumuri, subt cer și prin case./ Numai eu stau aici fără folos, nemernic,/ bun de-necat în ape. /…/ Nu mă blestemați, nu mă blestemați!” (Fiu al faptei nu sunt)
„Din gene, ape moarte mi se preling” (Amintire)
„strămoșii,/ norodul spălat de ape sub pietre” (Biografie)
„să iscodim învierile în fața porților” (Echinocțiu)
„Cocoși apocaliptici tot strigă,/ tot strigă prin sate românești. /…/ Pe mal – cu tămâie în păr/ Iisus sângerează lăuntric/ din cele șapte cuvinte/ de pe cruce. /…/ Clopote sau poate sicriile/ cântă subt iarbă cu miile” (Peisaj transcendent)
„Cu un pâlpâit de sfeșnic/ un copac s-a stins. /…/ Ceru-și deschide/ un ochi pe pământ” (Cap plecat)
„Oglinda-ți mai păstrează chipul/ și după ce-ai plecat” (Elegie)
„Așază-ți în cruce/ gândul și mâinile./ Stele curgând/ ne spală țărânile” (Noapte extatică)
„Vițelul în trupul vacii îngenunchează/ ca-ntr-o biserică” (Biblică)
„În teatre strigă luminile, se exaltă libertățile insului. /…/ Undeva se trage la sorți cămașa învinsului” (Veac).
„Frate, o boală învinsă ți se pare orice carte” (Încheiere)
„Mari turme cu clopote vin/ prin amurgul gorunilor sferici/ în codru stârnind ca un zvon/ de trecute pierdute biserici” (Septemvrie)
„Din Hades cântând/ privighetorile vin,/ s-așază la masă/ ’ntre pâne și vin” (Seară mediteraneană)
„moara seacă/ macină lumină-n gol. /…/ În satul vechi de lângă lună” (Vrajă și blestem)
„păsări ’n liturgice zboruri”, „în slujba luminii, luna” (Rune)
„Mă-ntorc de acum ca/ albina spre stup,/ cu harul subt aripi/ cu-amurgul în trup” (Arhanghel spre vatră)
„Oaspeți suntem în tinda noii lumini” (La curțile dorului)
„Mocnește copacul. Martie sună./ Albinele-n faguri adună/ și-amestecă învierea,/ ceara și mierea” (Trezire).
„Corbul…scrie-n zăpadă/ nou testament /…/ pentru cineva care…n-a uitat de tot să cetească. // Noi, oamenii, noi am uitat” (Corbul).
„Hristosul păsăresc! /…/ descântă păcatele/ peste toate satele” (Ciocârlia)
„fântânile darului harului”
„minunea țâșnește ca macu-n secară./ Cocoși dunăreni își vestesc de pe garduri/ dumineca lungă și fără de seară” (Satul minunilor)
„Simți Paștile-n liniști” (1917)
„Aceasta e pacea. Pacea, în care/ crește imperiul/ ceresc printre noi” (Estoril)
„Trec pe drum copitele/ și prin gând ispitele” (Coasta soarelui)
„Mult mă mustră frunza-ngustă./ Vântul lacrima mi-o gustă” (Întoarcere).
„puternică-mi răsare luna./ În miez de noapte un cutreier sferic. /…/ Liturgic astrul mă-ntâlnește-n văi,/ dezbracă patria de întuneric”.
„muntele…ușor se sfarmă ca mătasea veche./ Materia ce sfântă e,/ dar numai sunet în ureche” (Răsărit magic).
„În grădina mea florile/ spre alte foarte înalte poieni tânjind/ mai invocă și-acum/ lumina ta fără de nume”, lumina lui Dumnezeu (Pe multe drumuri)
„Rod al inimii, de apă,/ crește lacrima-n pleoapă” (Noiemvrie)
„Cetini negre îmi descântă,/ Geana inimii n-o zvântă” (Cetini negre)
„În străinătate-mi, pământean în lacrimi,/ stau de veghe lângă vatra mea de patimi /…/ și, tânjind…o stea /…/ să-nvie picurul din geana mea” (Lângă vatră)
„să strigăm după cocorii care pleacă/ și-n vuietul de mântuire/ o țin către limanul dincolo de fire” (Echinocțiu de toamnă)
„deși în viață încă,/ noi suntem o amintire doar, fabulă,/ deznodământ așteptând între veac și mormânt./ Fericită-i acum numai valea ce are un sfânt!/ Un sfânt de la care umanele umbre să-nvețe/ cum trebuie între pământ și tărie să stea” (Vârsta de fier)
„Mi-au secat pleoapele/ și-n inimă apele. // Dar când urc poienele/ mi se-ncarcă genele /…/ Plâng spre zarea dorului/ cu lacrima norului” (Cântecul călătorului în toamnă)
„Stihiile, ele mai cred în obșteasca poruncă” a lui Dumnezeu (Ecce tempus)
„Natura-și împlinește ciclul/ și iarăși de la cap și-l ia./ Istoria înaintează pe Via Appia. /…/ Dar faptele mele unde sunt?/ Faptele ce ar putea pentru mine mărturie să stea/ în grădină, în lumină” (În timp)
„Cade în abis o apă,/ în adânc să nu cad singur” (Nu sunt singur)
„Mi-e teamă, prieteni, că sfârșitul/ n-am să mi-l pot alege singur” (Cuvinte către patru prieteni)
„prin orbitele morților țărna curge/ măsurând timpul cetății” (Drum prin cimitir)
„Sus cocorii desfășoară/ Ieroglife din Egipet./ Dacă tâlcul l-am pricepe/ Inima ar da un țipăt. // În copaci, prin vechi coroane,/ Seve urcă în artere:/ S-ar părea că-n țevi de orgă/ Suie slavă de-nviere” (Înviere)
„Căile-s în tine însuți./ Iară cerul tău se naște/ ca o lacrimă din plânsu-ți” (Suflete, prund de păcate)
„Somnul e umbra pe care/ viitorul nostru mormânt/ peste noi o aruncă” (Cântecul somnului)
„Orice frumusețe e ca o urnă/ de-a cărei coapsă privirea se prinde” (Frumusețea)
„Nu mai calcă pe pământ/ cine calcă-n suferință./ Ea schimbă la față argila, o schimbă în duh/ ce poate fi pipăit, duios, cu știință. // Tată, care ești și vei fi,/ nu ne despoia, nu ne sărăci,/ nu alunga de pe tărâmuri orice suferință./ Alungă pe aceea doar care destramă,/ dar nu pe-aceea care întărește/ ființa-ntru ființă” (Lauda suferinței).