Însumând și experiențele poetice (liric-ideatice și prozodice) ale modernității (înțelese în sens larg: pașoptiști, Eminescu, Goga, Coșbuc, Vasile Voiculescu), poezia Sfântului Ioan Iacob rezumă, însă, în mod substanțial, experiența și intenția poeziei liturgice (a imnografiei) și ale versificărilor operate de Sfântul Dosoftei.

Să nu uităm însă nici de Învățăturile Sfântului Neagoe Basarab, pentru că destul de multe poeme ale Sfântului Ioan Iacob reprezintă „metrificarea” unor cugetări duhovnicești sau îndemnuri la credință fierbinte și pocăință, adresate sieși și altora.

Astfel încât putem afirma fără greș că Sfântul Ioan Iacob se situează, din punct de vedere al conștiinței literare, în descendența directă a Sfinților Neagoe Basarab și Dosoftei, în primul rând. Poezia lui e pedagogie sfântă înveșmântată liric.

Și pentru că, peste două săptămâni, se va citi, în Bisericile noastre, Canonul cel mare al Sfântului Andreas Critis/ Andrei Criteanul, m-am gândit să transcriu aici (deși e destul de lung), ca o avanpremieră pregătitoare, un poem al Sfântului Ioan Iacob:

Cântecul lui Manasis,
sau tresăririle duhului meu
(Stihuri de umilință alcătuite
pe glasul al 8-lea)

Oarecând Manasi plângând
Au aflat milă pe pământ,
Iară eu mai rău ca dânsul abătându-mă
Ce voi face, Doamne, neplângându-mă?

Cum se scurge viața mea
Ca o apă spre valea sa,
Lăcrimează și suspină, suflete al meu,
Ca să-și facă milă Bunul Dumnezeu.

Îndelung răbdătorule
Și atoatevăzătorule
Dăruiește-mi pomenirea numelui Tău sfânt[1]
Ca să-mi fie hrană dulce pe pământ[2].

Prea Curată Stăpâna mea
Ca o piatră mi-i inima;
Domolește și sfărâmă nesimțirea ei
Și cu râu de lacrimi scaldă ochii mei!

Paradisul te-a odrăslit,
Iar Golgota te-a proslăvit[3],
Căci prin Rodul tău ne-ntoarcem iarăși în Eden
Și nebiruită armă[4] te avem.

Pocăință ne-ai învățat
Și pe Miel ni L-ai arătat
Botezându-L, Prooroace, astăzi în Iordan,
Al Treimei martor și viteaz oștean.

Pre Apostoli i-ai proslăvit, [Doamne,]
Pre Ierarhi i-ai împodobit,
[Împreună] Cu mulțimea cea nespusă de nevoitori,
I-ai făcut cununilor slavei purtători.

[Sfinte Îngere,] Păzitorul meu sufletesc,
Totdeauna eu te scârbesc,
Dar mai rabdă stând aproape de ființa mea,
Îndreptându-mi pașii cu lumina ta.

Al meu suflet prea ticălos,
Depărtându-se de Hristos,
Ca mormânt își are astăzi trupul meu tiran,
Care este slugă la stăpân viclean.

În deșert eu mi-am cheltuit
Darul Tău cel neprețuit
Și, fiind sărac la suflet în pământ strein,
Mă hrănesc ca porcii din pământ tain.

Tu văzând neputința mea,
Fără vreme nu mă lua,
Ci mai lasă-mă, Stăpâne, ca să viețuiesc,
Rodul pocăinții să-mi agonisesc!

De rudenii m-am despărțit
Dar cu patimi m-am înrudit
Și de dragul lor la moarte sufletul mi-am dat,
Pentru care Domnul moarte au răbdat.

Înțelege, simțirea mea[5],
Și, gustând, vezi de-a pururea
Că-ndurat și bun e Domnul, Unul Dumnezeu,
Hrana mântuirii sufletului meu.

Nu fi grabnică, mintea mea,
Prin cuvinte a defăima,
Iar, auzul meu, ia seama, nu primi ușor
Cuvântarea celui rău defăimător!

Ochii mei cei iscoditori
Și de lume prea iubitori,
Îndreptați-vă privirea, tainic cugetând,
La Județul[6] groaznic cum voi sta la rând[7].

Gura mea, dulce glăsuiești
Noutăți și vorbiri lumești,
Dar cuvinte din Scriptură s-ar cădea să spui,
Dintru care crește roada Duhului.

Pentru ce oare te-ai rătăcit
Și din inimă te-ai ferit[8]?
Umilința mea cea dulce, nu mă părăsi,
Ci să-mi fii tovarăș până voi muri!

Duhul meu cel prea umilit,
Mânecând către Cel dorit,
Cere astăzi mângâiere, neputând răbda
Trupul de țărână cu robia sa.

Fă-mă, Doamne, duhovnicesc,
Căci nimic, iată, nu sporesc
În această lume plină de deșertăciuni
Fără de a minții sfinte rugăciuni.

Eu fiind rece și pustiu
Către Tine, Stăpâne, viu.
Tu mă-nvață rugăciunea cum s-o uneltesc[9]
Și cu ochii minții cum să Te privesc.

Cugetând, suflete al meu,
La puterea lui Dumnezeu,
Pretutindenea de față pururea să-L vezi
Și adevărata cale să urmezi.

Deci să știi și aceasta iar
Că spionul lui Veliar
Te pândește pregătindu-ți zapisul viclean,
Ca s-aducă pâră ție la Divan.

Azi, purtând trup pătimaș,
Am scăpat l-al Tău Lăcaș.
Fă-mă vrednic pân-la moarte ca să pătimesc,
Crezul pravoslavnic să-l mărturisesc.

Sângele care oarecând
Întru pofte era fierbând,
Să se verse pentru Tine, Doamne Savaot,
Aducându-Ți jertfa arderii de tot.

Scoală-te, suflete, de jos,
Și te va lumina Hristos,
Aducându-ți ale tale fapte sufletești,
Căci icoană sfântă a Treimii ești!

Iată, Doamne, fiindcă eu port
Trupul meu cel cu suflet mort,
Risipește-mi nesimțirea care m-a cuprins
Și-mi aprinde candela sufletului stins.

Până când intru în mormânt,
Încălzește[-mă] cu darul sfânt
Și ridică din țărână pe icoana Ta,
Ca să-ți cânte lauda cea de-a pururea!

Am făcut multe corecturi și am stabilit punctuația corespunzătoare, pentru că, din păcate, ediția aceasta, pe care o folosesc, are foarte multe erori. Unele pot să fie și din oboseala sau starea de neputință fizică a autorului, dar cred că multe sunt și din neatenția și graba celor care au transcris textele.


[1] Dăruiește-mi adică, rugăciunea neîncetată, a inimii, isihastă sau neptică: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”.

[2] Hrănește-mă, Doamne, cu rugăciunea neîncetată.

[3] E vorba de Preacurata Stăpână, Maica Domnului, care e fiică a Raiului prin fecioria și deplina sa nepăcătuire și care, fiind alături de Fiul ei pe Golgota și trecând printr-o cumplită mucenicie sufletească, a fost proslăvită de Dumnezeu.

[4] Împotriva vrăjmașilor noștri spirituali.

[5] Simțire duhovnicească a sufletului meu.

[6] Județ (arhaic) = judecată.

[7] Cum voi aștepta ca Dumnezeu să rostească hotărârea privind soarta mea veșnică.

[8] De smerenie și de pocăință.

[9] E vorba, din nou, de rugăciunea isihastă. Iar „a unelti” aici, are sensul primar de „a instrumenta”, „a folosi”, „a practica”.

Sfântul se roagă să fie învățat de Dumnezeu cum să rostească rugăciunea isihastă, astfel încât să culeagă roadele ei duhovnicești.

Aproximativ la fel se exprima și Fericitul Daniil (Sandu) Tudor, în Imn Acatist la Rugul Aprins al Născătoarei de Dumnezeu (folosind pe „a urzi”, sinonim cu „a unelti”): „Bucură-te Mireasă urzitoare de nesfârșită rugăciune!”.