Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör

Lună: martie 2019 Page 1 of 5

Isaias, cap. 64, LXX

1. Precum ceara de la [fața] focului se topește și va arde focul pe cei potrivnici și arătat va fi numele Domnului în cei potrivnici, [căci] de la fața Ta neamurile se vor tulbura.

2. Când ai să faci cele slăvite, [cu]tremurul de la Tine va cuprinde munții.

3. Din veac nu am auzit, nici ochii noștri [nu] au văzut un dumnezeu afară de Tine și de lucrurile Tale, pe care le vei face celor care răbdă mila [ἃ ποιήσεις τοῖς ὑπομένουσιν ἔλεον][1].

4. Căci va întâmpina celor care fac dreptate și de căile Tale își vor aduce aminte. Iată [ἰδοὺ], Tu Te-ai urgisit [Σὺ ὠργίσθης] și noi am păcătuit [καὶ ἡμεῖς ἡμάρτομεν]! Pentru aceasta ne-am rătăcit.

5. Și noi toți ne-am făcut ca cei necurați [ὡς ἀκάθαρτοι], ca o cârpă lepădată [este] toată dreptatea noastră [ὡς ῥάκος ἀποκαθημένης πᾶσα ἡ δικαιοσύνη ἡμῶν]. Și am căzut ca frunzele pentru fărădelegile noastre [și] vântul așa ne va duce pe noi.

6. Și nu este cel care cheamă numele Tău și [nici] cel care și-a adus aminte să ia parte la Tine [ἀντιλαβέσθαι Σου]. Că[ci] ai întors fața Ta de la noi și ne-ai dat pe noi pentru păcatele noastre.

7. Și acum, Doamne, Tatăl nostru Tu [ești], iar noi [suntem] tină [πηλὸς], toți lucrul mâinilor Tale!

8. Nu Te urgisi [asupra] noastră foarte [μὴ ὀργίζου ἡμῖν σφόδρα] și nu din vreme să-Ți amintești păcatele noastre [καὶ μὴ ἐν καιρῷ μνησθῇς ἁμαρτιῶν ἡμῶν]! Și acum, privește, că noi toți [suntem] poporul Tău!

9. Cetatea Celui Sfânt al Tău s-a făcut pustie. Sionul ca pustia s-a făcut, [iar] Ierusalimul [este] întru blestem.

10. Casa Celui Sfânt al nostru și slava pe care au binecuvântat-o părinții noștri s-a făcut cea arsă în foc și toate cele slăvite a[u] căzut împreună.

11. Și în toate acestea ai răbdat [καὶ ἐπὶ πᾶσι τούτοις ἀνέσχου], Doamne [Κύριε], și ai tăcut [καὶ ἐσιώπησας] și ne-ai smerit pe noi foarte [καὶ ἐταπείνωσας ἡμᾶς σφόδρα].


[1] Mila lui Dumnezeu față de oameni.

Christ’s Resurrection in Early Christianity and the Making of the New Testament

Markus Vinzent, Christ’s Resurrection in Early Christianity and the Making of the New Testament, Pub. Ashgate, 2011, 276 p.

*

Și autorul are nesimțirea să spună că „the Resurrection was of little importance to most early Christians”, p. 1, când primii creștini își fundamentau toată viața lor pe faptul că Hristos a murit și a înviat și că întru El ne mântuim.

Radicalismul Sfântului Pavlos? Tot în p. 1.

Sfânta Maria Magdalini a fost „Apostol al Apostolilor”, p. 14, atunci când le-a vestit Învierea Domnului.

„The letters of the Greek term for fish, ΙΧΘΥΣ, form an acrostic, the first letters of J(Ι)esus Ch(Χ)rist, Son (= ΥΙΟΣ) of God (= ΘΕΟΥ), Saviour (= ΣΩΤΗΡ)”, p. 21.

În p. 25, autorul vorbește despre Evanghelia lui Petros, afirmând că e o creație de sec. 2. În engleză, găsim textul ei aici[1]. Și în textul Evangheliei, la v. 31, apare numele centurionului care a păzit Mormântul Domnului: Petronius. Iar Mormântul Său a fost pecetluit cu 7 peceți de ceară [seven wax seals], v. 33.

Mekhilta, p. 28. Iar „Mekhilta (Hebrew: middah‎) is a rule of scriptural exegesis in Judaism, attributed to or written by any of several authors”[2].

Limbo, p. 33, este limbus din latină, existent în teologia romano-catolică, cunoscut ca o „margine” a Iadului[3]. Pentru că limbus, limbi = margine, hotar[4].

În p. 34, autorul spune un alt neadevăr: că Sfântul Pavlos „was influenced by Pharisaic belief in the resurrection of the dead”. De unde și până unde?

Vision of Gabriel, p. 35. Se referă la piatra scrisă de aici[5]. Tot despre ea: un articol din 6 iulie 2008[6]. A fost transcrisă în Matthias Henze (editor), Hazon Gabriel. New Readings of the Gabriel Revelation, Pub. Society of Biblical Literature, Atlanta, 2011, p. 15-17.

În p. 75, autorul consideră Didahia „cel mai vechi catehism existent”. Însă o consideră un text de secol 2, p. 75, și nu de secol 1. Pe când în p. 77 găsește cuvinte de laudă pentru ereticul Marcion [Μαρκίων] din Sinopis [Σινώπης][7]. Îl laudă pe Marcion, care a fost acuzat de erezie de însuși tatăl său, care era Episcop de Sinopis[8]. Textul lui: „Marcion of Sinope, a Paulus redivivus and certainly the greatest Christian thinker of the second century, was instrumental in the rediscovery of Paul that also gave rise to the belief in the Resurrection of Christ”, p. 77.

În p. 85 vorbește despre Unknown Gospel sau Egerton Gospel[9]. Și este numită Evanghelia cea necunoscută pentru că nicio sursă antică (cunoscută de noi) nu face referire la ea și a fost complet necunoscută înainte de publicarea ei în 1935[10].

Adolf Harnack l-a considerat „un biblicist” (biblist) pe Marcion ereticul în Antitezele sale, p. 116. În 2015, Judith M. Lieu, la University of Cambridge, a publicat Marcion and the Making of a Heretic. God and Scripture in the Second Century[11]. Cartea are 502 p.

În scrierea Înălțarea lui Pavlos, ereticii considerau că „au lăsat moștenire cuvintele tainice” ale Sfântului Pavlos, pe care el le-a auzit în extaz, p. 117.

Marcion ereticul a negat învierea morților, pentru că mântuirea o considera „numai a sufletului” și nu a omului înviat și transfigurat, dar a negat și Judecata finală, pentru că o considera „în antiteză” cu iubirea lui Dumnezeu, p. 122.

Pe când, pentru ereticul Chirintos [Κήρινθος][12], Domnul Iisus era „un om, născut în mod natural din Maria și Iosif”, ereticul Marcion nega nașterea omenească a Mântuitorului Iisus Hristos, p. 130. Pentru Chirintos, Hristos nu a suferit, dar a suferit trupul lui Iisus, care a murit și a înviat, p. 130. Pentru că el „separa” pe Hristos de Iisus, deși autorul spune că „there is no mention of Cerinthus’ distinction between Jesus and Christ”, p. 131.

Marcion considera că Sfinții Profeți au vorbit „despre Creatorul Mesia” și nu despre Mântuitorul Hristos, p. 150. Și Orighenis l-a negat pe Marcion, p. 152. „First Apocalypse of James in the Nag Hammadi Library[13], p. 166. Toledoth Jeshu[14] este lucrarea fantasmagorică scrisă din perspectiva celui care „a furat” trupul Domnului, p. 174.

Quintus Septimius Florens Tertullianus[15] a arătat faptul că Marcion a falsificat Evanghelia după Lucas, p. 175, și a mutilat Epistolele Sfântului Pavlos, p. 175, n. 660.

Despre Sfântul Meliton [Μελίτων][16], Episcopul de Sardis [Σάρδεις][17], p. 176, care e pomenit pe 1 aprilie[18].

„Origen intensifies this traditionalization and apostolization of Christian knowledge”, p. 187. Tradiționalizare și apostolizare.

Rabbis = rabini, p. 201.


[1] Cf. http://www.earlychristianwritings.com/text/gospelpeter-brown.html.

[2] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Mekhilta.

[3] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Limbo.

[4] Cf. http://archives.nd.edu/cgi-bin/wordz.pl?keyword=limbus.

[5] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Gabriel’s_Revelation.

[6] A se vedea: https://www.nytimes.com/2008/07/06/world/middleeast/06stone.html.

[7] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Marcion_of_Sinope.

[8] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Marcion.

[9] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Egerton_Gospel.

[10] Ibidem. [11] Cf. https://www.cambridge.org/core/books/marcion-and-the-making-of-a-heretic/5CACAE98DAE26863383990F4EBD18F72.

[12] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Cerinthus.

[13] Idem: http://gnosis.org/naghamm/1ja.html.

[14] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Toledoth_Yeshu.

[15] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Tertullian.

[16] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Melito_of_Sardis.

[17] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/See_of_Sardis.

[18] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Melito_of_Sardis.

Predică la Duminica a III-a din Postul Mare [2019]

Iubiții mei[1],

Sfântul Efrem Sirul[2] își începea o predică a sa cu afirmația că Sfânta Cruce a Domnului este lemnul care a fost înfipt în mijlocul pământului[3]. Iar afirmația lui a fost făcută pe baza profeției hristologice a Sfântului Profet Asaf din Ps. 73, 12[4], LXX: „Dar Dumnezeu, Împăratul nostru, mai înainte de veac a făcut mântuire în mijlocul pământului [πρὸ αἰῶνος εἰργάσατο σωτηρίαν ἐν μέσῳ τῆς γῆς]”.

De aceea, noi am adus astăzi Sfânta Cruce a Domnului în mijlocul Bisericii, spre închinarea cu credință și spre sărutarea evlavioasă a ei, pentru că aici e mijlocul lumii. Pentru că în jurul Crucii Domnului gravitează, se mișcă întreaga lume care crede sau care nu crede în Domnul, atâta timp cât mântuirea fiecărui om depinde de Jertfa Domnului de pe Cruce. Căci „El S-a rănit pentru fărădelegile noastre și S-a îmbolnăvit pentru păcatele noastre. Învățătura păcii noastre [este] în El [și cu] rana Lui noi ne-am vindecat [τῷ μώλωπι Αὐτοῦ ἡμεῖς ἰάθημεν]” [Ps. 53, 5, LXX]. Noi toți ne-am vindecat de rănile păcatelor noastre. Pentru că, fiind curățiți și întăriți continuu de slava lui Dumnezeu, noi ne vindecăm de propriile noastre răni sufletești și trupești pe care ni le facem. Căci păcatele noastre ne afectează întreaga noastră ființă.

De aceea, nici Patimile Domnului, adică suferințele Lui îndurate pentru noi, nu au fost numai sufletești, ci și trupești. El a suferit și în sufletul și în trupul Său, în întreaga Sa umanitate pentru noi, pentru ca să o vindece în mod desăvârșit. Și pentru că El a învins în mod desăvârșit tot păcatul și toată patima în umanitatea Sa, noi ne putem vindeca acum în mod desăvârșit de toată patima și de tot păcatul.

Iar când vorbim despre Crucea Lui, vorbim despre climaxul, despre sfârșitul dumnezeiesc al Patimilor Lui sufletești și trupești pentru mântuirea noastră. Căci Patimile Lui pentru noi au început odată cu întruparea Lui, cu zămislirea Sa în uterul Preacuratei Stăpâne, al Născătoarei de Dumnezeu, care a avut loc în ziua Buneivestiri, așa după cum am subliniat în predica de luni[5].

Dar Patimile Sale cele pentru noi au transfigurat cu totul umanitatea Sa! Consecințele lor cele preasfinte se văd în îndumnezeirea umanității Sale. Căci, așa cum sublinia tot Sfântul Efrem Sirul, îndumnezeirea umanității Sale a fost profețită la Ps. 92, 1[6]. Unde ni se spune: „Domnul a împărățit, [întru] bunăcuviință/ frumusețe [εὐπρέπειαν] S-a îmbrăcat. Îmbrăcatu-S-a Domnul [întru] putere și S-a încins” [Cf. LXX]. Iar frumusețea și puterea cu care El Și-a îmbrăcat umanitatea Sa înseamnă îndumnezeirea umanității Sale.

De unde și noi, întăriți fiind de Dumnezeu, ne umplem de slava Lui, de slava cea necreată și veșnică a Dumnezeului nostru treimic, pe măsura ascezei noastre, a durerilor noastre suportate în credință. Căci „din fapte se îndreaptă omul [ἐξ ἔργων δικαιοῦται ἄνθρωπος] și nu numai din credință [καὶ οὐκ ἐκ πίστεως μόνον]” [Iac. 2, 24, BYZ]! Prin faptele dreptei credințe noi ne curățim, ne luminăm și ne transfigurăm în mod deplin, pentru că faptele cele bune și pline de evlavie și de credința în Dumnezeu ne deschid slavei lui Dumnezeu.

De aceea, așa cum Răstignirea Domnului nu a fost o sleire, o istovire, o extenuare deplină a umanității Sale, ci o întărire și o transfigurare deplină a acesteia, tot la fel asceza postului, a rugăciunii, a slujirii lui Dumnezeu și a aproapelui nostru nu este o omorâre a firii noastre, ci o vindecare și o întinerire continuă a noastră. Căci noi, în aceste sfinte zile, ne obosim mental și trupește în nevoințele noastre, dar prin ele ne facem adevăratul bine. Pentru că pocăința, asceza, slujirea sfântă sunt cele care ne personalizează continuu în relația cu Dumnezeu și ne fac medii de iradiere ale bunătății lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor.

Căci astăzi am scos Crucea Domnului din altar și am pus-o în mijlocul Bisericii, pentru ca fiecare dintre noi să se facă o cruce a lui Dumnezeu. Și ne facem cruci vii, duhovnicești, care iradiază tuturor bunătatea lui Dumnezeu, pe măsură ce ne curățim, ne luminăm și ne sfințim continuu în relația noastră cu Dumnezeu și cu oamenii.

– Și cum ajungem cruci ale Lui?

– Printr-o continuă convertire a suferințelor, a nedreptăților, a ispitelor proprii în bunătate, în iertare, în smerenie! Căci „ne ostenim lucrând [cu] mâinile noastre. [Iar] ocărâți [fiind], binecuvântăm. Prigoniți [fiind], răbdăm. Huliți [fiind], mângâiem” [I Cor. 4, 12-13, BYZ]. Îi mângâiem în mod duhovnicește pe oameni, dându-le încredere în lupta lor duhovnicească. Răbdăm duhovnicește prigoanele și binecuvântăm, fiind plini de harul lui Dumnezeu, pe cei care ne ocărăsc. Pentru că noi nu ne uităm la slava lumii, ci la slava lui Dumnezeu, la cea care coboară în noi când suportăm, când răbdăm în credință toate acestea.

De aceea, cine dă milostenie pentru ca să fie slăvit de către oameni [Mt. 6, 2], cine se roagă sau cine postește pentru ca să se arate oamenilor [Mt. 6, 5, 16], aceia își iau acum plata lor [Mt. 6, 2, 5, 16]. Și plata lor este lauda oamenilor. Una exterioară și efemeră, care se pierde repede. Dar cei care se nevoiesc pentru ca slava lui Dumnezeu să coboare în ei și să îi curățească, să îi lumineze, să îi sfințească în mod deplin, aceia își iau și acum și veșnic plata lor, adică moștenesc Împărăția lui Dumnezeu.

Pentru că plata/ răsplata [τὸν μισθὸν] [Mt. 6, 2] reală pentru nevoința noastră vine de la Dumnezeu și e dumnezeiască. Căci Dumnezeu ne răsplătește nevoința, și nu oamenii! Și răsplata Lui e dumnezeiască, pentru că răsplata cu care El ne răsplătește nouă e slava Lui.

De aceea, iubiții mei, vă mărturisesc tuturor că Dumnezeu răsplătește imediat orice gând și orice faptă bună a noastră! El o răsplătește imediat cu slava Lui, cu umplerea noastră de bunătate, de curăție, de iertare, de sfințenie, de luminare dumnezeiască, de bunăcuviință. Cine slujește lui Dumnezeu și oamenilor e plătit la secundă de Dumnezeu. Pentru că El răsplătește imediat atât intenția, cât și osteneala, cât și împlinirea lucrului celui bun. Căci El e tot timpul ca soarele în amiaza mare. Căci oriunde am merge noi și oriunde am face lucrul cel bun, El ne umple de lumina, de căldura, de bucuria și de înțelepciunea slavei Sale.

Lăsați-vă bucurați de către Dumnezeu, pe măsura împlinirii poruncilor Sale! Căci El dorește să ne bucure pe toți cu bucurie negrăită și veșnică. Amin!


[1] Începută la 10. 43, în zi de miercuri, pe 27 martie 2019. Zi cu soare, 11 grade.

[2] A se vedea: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1921/sxsaintinfo.aspx și https://ro.orthodoxwiki.org/Efrem_Sirul.

[3] Sfântul Efrem Sirul, Erminii scripturistice, trad. din lb. gr. veche, introd. și note de Alexandru Prelipcean, col. Patristica, vol. 15, Ed. Doxologia, Iași, 2018, p. 234. [4] Ibidem.

[5] Cf. Predică la Bunavestire a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu [2019]: https://www.teologiepentruazi.ro/2019/03/24/predica-la-bunavestire-a-preasfintei-nascatoarei-de-dumnezeu-2019/.

[6] Sfântul Efrem Sirul, Erminii scripturistice, trad. din lb. gr. veche, introd. și note de Alexandru Prelipcean, ed. cit., p. 241.

Geneza creștină în opera lui Eminescu [6]

În[1] Sfânta Scriptură, geneza lumii ne este înfățișată în primele capitole din Facerea. Și aici, în Vechiul Testament, ni se spune nu Cine este Dumnezeu (nu cu claritate), ci ce a făcut Dumnezeu „în început”. Cum a început lumea.

Ni se spune că Dumnezeu „a făcut” și „a zis”. Și este amintit, de asemenea, și „Duhul lui Dumnezeu”. Dar se insistă mai mult pe faptele lui Dumnezeu, care sunt creațiile Sale, în cele șase zile în care a fost adusă întreaga lume întru ființă.

De abia după ce Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat, Sfântul Ioannis Teologul ne spune că „În început era Cuvântul”. Și că El a făcut toate câte s-au făcut.

Vechiul Testament insistă pe ce a făcut Dumnezeu, în timp ce Noul Testament insistă pe Cine este Dumnezeu, Cel ce a făcut toate.

Iar faptul că la început era Cuvântul, mai înainte de a fi lumea, e un alt fel de a spune că la început a fost Iubirea (Fer. Dumitru Stăniloae), a fost Relația. Pentru că Cuvântul este al lui Dumnezeu și Dumnezeu, după cum și Duhul este al lui Dumnezeu și Dumnezeu.

Cuvântul presupune automat relație, iar relația înseamnă iubire.

Dar și Vechiul Testament a vorbit despre relație, deși adumbrit, pentru că L-a numit atât pe Dumnezeu (Tatăl), cât și pe Duhul lui Dumnezeu, pe Duhul Sfânt. Numai că oamenii nu au cunoscut aceasta decât după ce S-a întrupat Cuvântul.

Am făcut această introducere pentru a susține, în cele ce urmează, că versurile din opera lui Eminescu, care poetizează geneza, urmează această dialectică biblică.

În Scrisoarea I, cel care disertează despre aducerea lumii întru ființă este dascălul. Iar el (care, în unele variante manuscrise, e un evreu) ne prezintă o situație similară cu ceea ce ne relatează Vechiul Testament. Pentru că și dascălul vorbește despre ceea ce face Dumnezeu, nu despre Cine este Dumnezeu. Aflăm doar că Dumnezeu este „cel nepătruns”, Care „pătruns de sine însuși odihnea”, din veșnicie.

Ca și în Facerea vechitestamentară, avem abisul de ape, pe care Eminescu îl denumește, în cadrul unei interogații retorice, prin trei termeni diferiți: „prăpastie”, „genune” și „noian” (să fie oare superfluă această treime de noțiuni?). Și peste oceanul de ape stăpânea un alt ocean, o mare de-ntuneric: „o mare făr-o rază”.

Un abis de întuneric peste un abis de ape neluminate…

Ceea ce urmează este detalierea, în termeni mai degrabă simbolici și nu pur descriptivi, a aducerii treptate a lumii întru ființă.

Eminescu pune în mintea și în discursul dascălului o relatare care se concentrează asupra luminii. Mai întâi e un „punct” de lumină. „Tatăl” lumii (expresiv vorbind). În urma lui vor alerga la viață „lumea, lună, soare și stihii”…„în roiuri luminoase izvorând din infinit”.

Am reținut că „la-nceput” era „o mare făr-o rază”. Acum sunt o puzderie de lumini, „roiuri”.

Știm din Facerea că, după ce a făcut cerul și pământul, Dumnezeu a poruncit existența luminii. Relatarea dascălului, obscurizând simbolic și conceptual narațiunea scripturală, este totuși aproape identică. „Cel nepătruns” cu mintea omenească a creat razele de lumină care au străpus întunericul de deasupra abisului de ape.

Dar nu numai disertația dascălului, ci și întreg discursul din Scrisoarea I se concentrează asupra luminii. Ni se spune că întreg universul există ca o pulbere de particule „în imperiul unei raze”, că pe oameni îi stăpânește „raza ta” și că omenirea există cât timp „avem raza”.

Cel ce a creat lumina și puzderii de lumini în univers este El însuși Raza care a străpuns întunericul neființei.

Dar despre Cine este El nu ni se spun prea multe. El este Cel ce ține lumea întru ființă în raza Sa, în raza harului Său.

Putem să înțelegem doar că „cel nepătruns” este Lumină

Despre Dumnezeu Cuvântul care era „în început” și despre care ne-a vorbit teologic Sfântul Ioannis, Eminescu ne vorbește, la rândul său, în Rugăciunea unui dac. Aici nu ne mai întâlnim cu un discurs la fel de obscur ca al dascălului, ci cu o limpede identificare a Celui ce „singur” a fost mai înainte de a fi lumea cu Cel ce este „al omenimei izvor de mântuire” sau „moartea morții și învierea vieții”, cu Dumnezeu Cuvântul întrupat, răstignit și înviat pentru noi.

Iar Eminescu a înțeles că Sfântul Ioannis a vorbit despre Cuvântul creator a toate ca despre Iubirea ziditoare și totodată despre relația de iubire, din veșnicie, din sânul Treimii atotcreatoare, cât și despre relația de iubire cu făpturile create în timp și mai ales cu cele raționale, zidite după chipul Său:

„În început era Cuvântul și Cuvântul era cu Dumnezeu și Cuvântul era Dumnezeu. Acesta era în[tru] început cu Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut și fără El [nu] s-a făcut niciuna [din cele] care s-au făcut. În El era viața, și viața era lumina oamenilor și lumina luminează în întuneric”…(In. 1, 1-5 în traducerea Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș[2]).

Poetul înțelege că despre Dumnezeu nu se poate vorbi fără a vorbi despre relație, despre iubire. Nu doar că „El era viața, și viața era lumina oamenilor și lumina luminează în întuneric” sau că El este „al omenimei izvor de mântuire” și „moartea morții și învierea vieții”, dar, mai mult, Eminescu vorbește despre Dumnezeu Creatorul din interiorul relației sale cu El:

„Și el îmi dete ochii să văd lumina zilei,/ Și inima-mi împlut-au cu farmecele milei,/ În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers/ Și-n glas purtat de cântec simții duiosu-i viers”.

Aici nu mai e vorba numai despre ce a făcut Dumnezeu, ci și despre Cine este Dumnezeu în relație cu cel ce scrie despre El…

Așadar, în Scrisoarea I, Eminescu vorbește, prin dascăl, despre atotputernicia lui Dumnezeu, Care a creat un univers imens și îl ține întru ființă, iar în Rugăciunea unui dac vorbește ioanneic despre Dumnezeul iubirii Care e viața și lumina oamenilor. Lumina lor interioară, profundă, adevărată.

De aceea cred că, în ciuda apelului la Rig-Veda, atât optica, cât și „dialectica” celor două Testamente a fost urmată de poet în cele două poetizări explicite ale cosmogenezei din opera sa.


[1] Primele cinci părți au fost publicate aici:
https://www.teologiepentruazi.ro/2018/02/04/geneza-crestina-in-opera-lui-eminescu-1/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2018/02/07/geneza-crestina-in-opera-lui-eminescu-2-rugaciunea-unui-dac-si-scrisoarea-i/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2018/03/24/geneza-crestina-in-opera-lui-eminescu-3-bulgari-fluizi-de-lumina/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2018/11/21/geneza-crestina-in-opera-lui-eminescu-4/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2019/01/22/geneza-crestina-in-opera-lui-eminescu-5/.

Ele au intrat în volumele 4, 5 și 6 din cartea mea, Studii literare, volume care se pot downloada de aici:
https://www.teologiepentruazi.ro/2018/07/01/studii-literare-vol-4/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2018/12/16/studii-literare-vol-5/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2019/03/21/studii-literare-vol-6/.

[2] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2016/05/10/evanghelia-dupa-ioannis/.

Întâmpinarea Domnului. Cele mai frumoase predici

Întâmpinarea Domnului. Cele mai frumoase predici, vol. îngrijit de Marius Vasileanu, Ed. Lumea credinței, București, 2018, 138 p.

*

Pr. Ion Buga (s-a născut în 1949 la Mocearu – Plaiul Nucului[1], în Buzău) folosește sintagma „purtătorii duhului”, p. 16, în loc de „purtătorii Duhului”, adică cei plini de harul lui Dumnezeu.

Egoismul este „aspectul sinucigaș al fericirii”, p. 18.

Pr. Vasile Gordon tratează drept „legendă” pedeapsa Sfântului Simeon, p. 29-30. Adică desființează toată personalitatea Sfântului Simeon.

Arhim. Cleopa Ilie, dimpotrivă, arată faptul că Sfântul Simeon „era preot la Templul din Ierusalim și mare cărturar al Legii Vechi”, p. 37, și vorbește despre pedepsirea lui de către Sfântul Arhanghel Gavriil, p. 38-39. Și continuă prin a spune, că după ce L-a mărturisit pe Hristos, Sfântul Simeon a murit în templu și a fost îngropat lângă zidul templului, p. 42.

Arhim. Serafim Man: Maica Domnului dorea un singur lucru: „de a fi curată înaintea lui Dumnezeu, precum raza soarelui”, p. 60.

Pr. Constantin Necula (și-a luat Doctoratul în 2004): „E mincinos acela care spune că nu se teme de moarte”, p. 69. În numele pruncilor, Pruncul Iisus a intrat în templu, p. 73.

„astăzi taina cea mare este taina prunciei lui Hristos”, p. 73

Arhim. Teofil Părăian (n. în 1929 la Topârcea[2], în Sibiu): „acela care primește învățătura Mântuitorului nostru Iisus Hristos primește totodată și pe Domnul Hristos Însuși în sufletul său”, p. 80.

Pr. Boris Răduleanu (face pușcărie politică între 1960-1964) a afirmat faptul că Biblia ne spune că sunt 70 de neamuri pe pământ, tocmai de aceea și Domnul a trimis 70 de Ucenici către 70 de neamuri, p. 95. Însă nu ne indică niciun loc scriptural în sprijinul acestei afirmații.

Pr. Ștefan Slevoacă (a predat Morală la Cernăuți, începând cu 1938): „Pretindem că-L iubim, dar când e vorba să ne lăsăm de răutățile noastre, amânăm pocăința pentru vremea bătrâneților…”, p. 110.

Monahul Nicolae Steinhardt: „Domnul așază duhul deasupra literei”, p. 117. Folosește „duhul” cu sensul de interpretare duhovnicească. Însă aici trebuia să îl scrie cu majusculă, pentru că e vorba de harul Duhului Sfânt.

„Cei care se pretind slujitorii lui Hristos, dar se urăsc ori [se] defaimă unii pe alții sunt niște mincinoși nerușinați”, p. 119.

Iar Dumnezeu este acolo „unde este lăsat să intre”, p. 124.


[1] În satul Plaiul Nucului, în 2011, erau 578 locuitori, cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Plaiu_Nucului,_Buzău.

[2] În 2011 avea doar 140 de locuitori, cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Topârcea,_Sibiu.

Epistola către Evrei, cap. 10, cf. BYZ

1. Căci legea, având umbra bunurilor celor viitoare, nu [este] aceasta chipul lucrurilor [τὴν εἰκόνα τῶν πραγμάτων], [căci cu] aceste jertfe, care se aduc neîncetat pe an, niciodată nu pot [poate] să îi desăvârșească pe cei care se apropie.

2. Căci altfel nu a[r fi] încetat aducându-se [să se aducă][1], pentru [că] încă nicio conștiință a păcatelor [nu] a[r mai] avea cei care [le] slujesc [διὰ τὸ μηδεμίαν ἔχειν ἔτι συνείδησιν ἁμαρτιῶν τοὺς λατρεύοντας], o dată curățindu-se[2]?

3. Ci, prin ele[3], amintirea păcatelor[4] [se face] peste an.

4. Căci [este cu] neputință [ca] sângele taurilor și al țapilor a ridica păcatele[5].

5. Pentru aceea, intrând întru lume, zice: „Jertfă și prinos nu ai voit, dar trup Mi-ai întemeiat Mie.

6. Arderi de tot și [jertfă] pentru păcat nu ai binevoit.

7. Atunci am zis: «Iată, vin – în sulul cărții s-a scris despre Mine – să fac, Dumnezeu[le], voia Ta!»”.

8. Mai sus zicând că „Jertfă și prinos și arderi de tot și [jertfă] pentru păcat nu ai voit, nici ai binevoit” – care după lege se aduc –

9. [și] atunci a zis: „Iată, vin să fac, Dumnezeu[le], voia Ta!”. [Iar astfel] o desființează pe cea dintâi, ca să o întemeieze pe cea de a doua[6].

10. În[tru] care voie[7] suntem sfințiți [Ἐν ᾧ θελήματι ἡγιασμένοι ἐσμέν], cei [mântuiți] prin prinosul trupului lui Iisus Hristos [οἱ διὰ τῆς προσφορᾶς τοῦ σώματος Ἰησοῦ Χριστοῦ], o dată pentru totdeauna[8].

11. Și tot preotul a stat peste zi slujind și aceleași jertfe aducând [a adus] de multe ori, care niciodată [nu] pot să șteargă păcatele.

12. Dar El, o jertfă aducând pentru păcate[9] pentru totdeauna [μίαν ὑπὲρ ἁμαρτιῶν προσενέγκας θυσίαν εἰς τὸ διηνεκές], a șezut în dreapta lui Dumnezeu,

13. de acum înainte așteptând până are să pună pe vrăjmașii Săi scăunel picioarelor Sale.

14. Căci[10] [cu] un prinos[11] a desăvârșit întru veac pe cei care se sfințesc.

15. Și [aceasta] ne mărturisește nouă și Duhul Cel Sfânt. Căci, după ce a zis mai înainte:

16. „Aceasta [este] făgăduința pe care o voi rândui cu ei după zilele acelea – zice Domnul – dând legile Mele în inimile lor și în cugetele lor le voi scrie pe ele.

17. Și de păcatele lor și de fărădelegile lor nu am să-Mi mai aduc încă aminte”.

18. Iar unde [este] iertarea [pentru] acestea, nu mai [este] prinosul pentru păcat.

19. Așadar, având, fraților, îndrăzneală întru intrarea Sfintelor [παρρησίαν εἰς τὴν εἴσοδον τῶν Ἁγίων], în sângele lui Iisus [ἐν τῷ αἵματι Ἰησοῦ],

20. Care ne-a deschis nouă calea cea nouă și vie, prin catapet[e]asmă, care este trupul Său,

21. și Preotul Cel mare în casa lui Dumnezeu,

22. să ne apropiem cu inimă adevărată [προσερχώμεθα μετὰ ἀληθινῆς καρδίας][12], în[tru] plinătatea credinței [ἐν πληροφορίᾳ πίστεως], curățindu-ne inimile de conștiința cea rea [ἐρραντισμένοι τὰς καρδίας ἀπὸ συνειδήσεως πονηρᾶς][13] și spălându-ne trupul [cu] apa cea curată [καὶ λελουμένοι τὸ σῶμα ὕδατι καθαρῷ][14]!

23. Să ținem mărturisirea nădejdii cea neclintită [τὴν ὁμολογίαν τῆς ἐλπίδος ἀκλινη], căci credincios [este] Cel care a făgăduit!

24. Și să ne vedem unul pe altul întru încurajarea dragostei și a faptelor celor bune,

25. nepărăsind adunarea lor, precum [este] obiceiul unora [καθὼς ἔθος τισίν], ci îndemnând, și [aceasta cu] atât mai mult, [cu] cât vedeți apropiindu-se ziua[15].

26. Căci [γὰρ], de bunăvoie păcătuind noi [ἑκουσίως ἁμαρτανόντων ἡμῶν] după să luăm [ce am luat] cunoaștererea adevărului [μετὰ τὸ λαβεῖν τὴν ἐπίγνωσιν τῆς ἀληθείας], nu mai rămâne jertfă pentru păcate [οὐκέτι περὶ ἁμαρτιῶν ἀπολείπεται θυσία],

27. ci înfricoșătoare [este] așteptarea oarecare a judecății [φοβερὰ δέ τις ἐκδοχὴ κρίσεως][16] și râvna focului care va mistui pe cei potrivnici [καὶ πυρὸς ζῆλος ἐσθίειν μέλλοντος τοὺς ὑπεναντίους][17].

28. Lepădând [dacă leapădă] cineva legea lui Moisis, fără de îndurări, pe [baza a] două sau trei mărturii, [acesta] moare.

29. [Cu] cât mai mult socotiți [a fi mai] rea pedepsirea [de care] se va învrednici cel care a călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu și sângele făgăduinței celei noi [ne]socotind [καὶ τὸ αἷμα τῆς διαθήκης κοινὸν ἡγησάμενος], în[tru] care a fost sfințit [ἐν ᾧ ἡγιάσθη], și Duhul harului ocărând [καὶ τὸ Πνεῦμα τῆς χάριτος ἐνυβρίσας]?

30. Căci L-am cunoscut pe Cel care a zis: „«A mea [este] răzbunarea, Eu voi răsplăti!» – zice Domnul – și iarăși: «Domnul va judeca pe poporul Său»”.

31. [Iar] înfricoșător [este] să cazi [φοβερὸν τὸ ἐμπεσεῖν] întru mâinile Dumnezeului Celui viu [εἰς χεῖρας Θεοῦ Ζῶντος][!]

32. Și aduceți-vă aminte de zilele cele de mai înainte, întru care, luminându-vă[18], ați răbdat lupta cea multă a patimilor [πολλὴν ἄθλησιν ὑπεμείνατε παθημάτων][19]!

33. Pe de o parte aceasta: [cu] ocări și [cu] necazuri arătându-vă în văzul lumii [ὀνειδισμοῖς τε καὶ θλίψεσιν θεατριζόμενοι][20], iar [pe de altă parte] aceasta: părtași făcându-vă celor care trăiesc așa [κοινωνοὶ τῶν οὕτως ἀναστρεφομένων γενηθέντες].

34. Căci și [cu] legăturile[21] mele ați compătimit și jefuirea averilor voastre cu bucurie ați primit, cunoscând a avea [că aveți] voi înșivă avere mai bună în ceruri [κρείττονα ὕπαρξιν ἐν οὐρανοῖς] și stătătoare [καὶ μένουσαν][22].

35. Așadar, să nu lepădați îndrăzneala voastră[23], care are mare răsplată[24].

36. Căci aveți nevoia răbdării, ca, făcând voia lui Dumnezeu, să primiți făgăduința[25].

37. Căci [nu] mai departe [Ἔτι γὰρ], [ci] în doar puțin timp [μικρὸν ὅσον ὅσον], „Cel care vine va veni și nu va întârzia”.

38. Iar „cel Drept din credință va trăi [Ὁ δὲ Δίκαιος ἐκ πίστεως ζήσεται]. Și [καὶ], dacă are să se tragă înapoi [ἐὰν ὑποστείληται][26], nu binevoiește sufletul Meu în[tru] el”.

39. Iar noi nu suntem ai sfielii întru pierire [ὑποστολῆς εἰς ἀπώλειαν], ci ai credinței întru păstrarea[27] sufletului [ἀλλὰ πίστεως εἰς περιποίησιν ψυχῆς].


[1] Aceste jertfe.

[2] De păcate.

[3] Prin jertfe.

[4] Se permanentizează conștientizarea păcatelor.

[5] A ridica păcatele oamenilor.

[6] Desființează prima făgăduință pentru a o întemeia pe a doua.

[7] Întru voia lui Dumnezeu.

[8] Căci El S-a adus prinos de jertfă pe Cruce, o dată pentru totdeauna, pentru noi.

[9] Pentru păcatele noastre.

[10] Cu referire la Hristos Domnul.

[11] Prinosul Său fiind Jertfa Sa pe Cruce, Răstignirea și Moartea Lui.

[12] Neîndoielnică.

[13] Prin Taina Sfintei Mărturisiri.

[14] Cu apa cea curată a Dumnezeiescului Botez.

[15] Ziua venirii Domnului.

[16] A Judecății lui Dumnezeu.

[17] Focul cel veșnic din Iad.

[18] Prin Sfântul Botez.

[19] Ați răbdat și ați biruit în lupta cu patimile.

[20] Expunându-vă în mod public.

[21] Cu lanțurile mele. Sfântul Pavlos se referă la legarea lui cu lanțuri în temniță.

[22] Care stă veșnic, care este veșnică.

[23] Îndrăzneala voastră la mila lui Dumnezeu.

[24] De la Dumnezeu. Pentru că El ne răsplătește cu faceri de bine, dacă noi ne rugăm cu îndrăzneală de fii față de El.

[25] Să primiți ceea ce Dumnezeu ne-a făgăduit.

[26] Din cauza fricii, pentru ca să nu sufere pentru credința lui.

[27] Întru mântuirea sufletului nostru.

Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil. Cele mai frumoase predici

Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil. Cele mai frumoase predici, vol. îngrijit de Marius Vasileanu, Ed. Lumea credinței, București, 2018, 152 p.

*

ÎPS Andrei Andreicuț (n. pe 24 ianuarie 1949 la Oarța de Sus[1], în jud. Maramureș): amintește de Sfântul Dionisios Areopagitul în p. 14.

În p. 15, autorul spune că Gavriil, în evreiește, înseamnă „Omul lui Dumnezeu”. Însă גַּבְרִיאֵל [Gabri’el], în ebraică, înseamnă: „Dumnezeu este tăria mea”[2].

Arhanghelul Gavriil aduce veștile cele bune, p. 15, pe când Arhanghelul Mihail „este arhanghelul dreptății, [pentru că] el pune lucrurile la punct”, p. 15.

Arhim. Sofian Boghiu îl considera „pseudo” pe Sfântul Dionisios Areopagitul, p. 23, în ciuda Tradiției Bisericii, care îl pomenește pe 3 octombrie[3].

Pr. Ion Buga numește căderea Satanei „erezia primordială”, p. 39. Și ea a început „în clipa în care îndrăznești să definești pe Dumnezeu fără să ai binecuvântarea Lui”, p. 39.

„Catastrofa se ascunde în spatele definiției fără iubire”, p. 40. Și dacă nu-L definești pe Dumnezeu cu iubire, atunci Îl negi, p. 40. Îi negi existența.

Trăim într-un univers „plin de ură, de gândirea cea mai nespălată posibil”, p. 42.

Arhim. Cleopa Ilie folosește experiența mistică a Sfântului Dionisios Areopagitul, p. 52-55.

Pr. Constantin Necula: să-i socotim pe Îngeri „binecuvântați prieteni din umbră”, p. 71. Mai bine zis: prietenii noștri care locuiesc în slava lui Dumnezeu.

Pr. Dumitru Pintea (n. în 1953 la Orosfaia[4], în jud. Bistrița-Năsăud) îl citează pe Sfântul Dionisios Areopagitis în p. 75-76. Citează, în p. 77, pe Sfântul Vasilios cel Mare cu Împotriva lui Evnomios. Ne oferă mai multe citări patristice în continuare, fiind singurul de până acum care s-a fundamentat patristic și scriptural la modul solid pe tema dată. Însă îl numește Sfânt pe Sfântul Climis al Romei, ceea ce e adevărat, dar îl consideră „pseudo”, în mod nefast, pe Sfântul Varnavas, p. 68.

Arhim. Vasile Vasilache: „duhurile vrăjmașe țes aerul văzduhului nostru sufletesc”, p. 120.

De la Arhim. Benedict Ghiuș avem o predică publicată în revista Mitropoliei Olteniei IX (1957), nr. 5-6, p. 350-356, cf. n. *, p. 131. Fundamentată patristic. Dar nu îl numește Sfânt pe Sfântul Dionisios Areopagitul.


[1] Un sat care avea doar 581 locuitori în 2011, cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Oarța_de_Sus,_Maramureș.

[2] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Gabriel.

[3] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/794/sxsaintinfo.aspx.

[4] În 2011, satul său avea 393 de locuitori, cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Orosfaia,_Bistrița-Năsăud.

Page 1 of 5

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno