Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [36]

Pentru Sorescu, aparatele moderne tot mai sofisticate pe care omul a început să le ridice în aer și în cosmos, antenele și sateliții nu sunt altceva decât alte feluri de zmeie, cu care, de data aceasta, nu se joacă copiii, ci oamenii mari:

„Suntem la curent/ Și cu zbârnâitoarele/ Cele mai moderne/ Care pot să-ți capteze, nuanțat,/ Toate gândurile/ Și să le zbârnâie deasupra pământului/ La distanțe tot mai mari. //

Până acum nu ne-au folosit la nimic,/ Dar să nu ne stricați încrederea/ În zmeiele noastre,/ Ne punem mari speranțe în ele”.

Și când ne așteptam ca urmarea să constea în elucidarea epistemică a utilității acestor „minuni ale tehnicii” (cum le place multora să spună), pe care am fi putut crede că poetul le-a numit „zmeie” nu în sens peiorativ, ci numai de dragul metaforei sau a unui simbolism resimbolizat cu valori ale cotidianității (în avangarda postmodernismului, cum susține toată lumea), tocmai acum Sorescu dizlocă impresia de renunțare la metafizic pentru contextul contemporan uzual:

„Ca și când am lega cu sfoară/ Niște lacrimi/ Și le-am flutura sus, pe vânt,/ Mai la vederea lui Dumnezeu” (Până la trei).

Pentru un scriitor care ar fi anunțat postmodernismul, din tot ce am citit până acum (și din ce vom parcurge mai departe), Sorescu nu doar că nu e fascinat, dar e lamentabil de puțin interesat de descoperirile tehnologice ale umanității ori de perspectivele încă și mai „glorioase” ale viitorului, care pe alții îi exaltă peste măsură.

Repet, Sorescu nu numai că nu e exaltat, dar pare că interesul lui se situează undeva de la zero spre minus infinit în legătură cu toate noutățile, în materie de invenții științifice, pe care epoca lui le experimentează și pe care umanitatea nu le-a cunoscut anterior.

Tot „anturajul” de tehnică și invenții și de progres civilizațional specific epocii e înregistrat în poezia lui Sorescu cu o răceală nemaipomenită, ca să nu zic cu o neașteptată și subcutanat exprimată antipatie (o critică prea expresivă la adresa lor ar fi însemnat o critică pe față la adresa comunismului, care și le asuma – adesea pe nedrept – ca victorii ale sale).

Astfel de lucruri sunt denumite, e adevărat, în poezia lui, dar nu pentru că el le-ar fi conferit vreo semnificație literară/ poetică, vreun rol paradigmatic, ci pur și simplu pentru că ele existau împrejur și îi marcau biografia.

Pe Sorescu însă pare că îl interesează mai degrabă dacă oamenii fac progrese în umanitate, odată cu explozia de „civilizație și progres” din jurul său. Și răspunsul, din versurile sale, e mereu negativ.

Până la a fi negativist sau ironic pe subiecte metafizic-religioase, Sorescu e profund „nihilist” privind realitatea din jur. Și nu spunea Eminescu undeva că mulți au devenit nihiliști nu din cauza aplecării firii lor, ci pentru că lumea dimprejur i-a dărâmat moral și i-a adus la disperare? Dar nu vreau să deschid discuția în această direcție…

În poemul Pricina, autorul are sentimentul dramatic că nu e lăsat să trăiască, că i se fură viața:

„Mie mi s-a omorât timpul,/ Onorată instanță.//

Când mă întorceam eu voluntar/ Din război,/ Am băgat de seamă/ Că timpului meu îi fuseseră amputate/ Inima, gura și fruntea. //

Dar nici așa nu mi l-au lăsat în pace,/ L-au pus să facă zile-chin, zile-lacrimi, zile-mașină, zile-bou,/ O mulțime de lucruri/ care nu-l interesau”…

Încât poetului, terorizat de experiența traumatizantă și abrutizantă a vieții, îi e frică să nu cumva să se prelungească această stare de așteptare nevrotică și după moarte, „așteptându-mi rândul la coadă,/ Ca să v-aduc la cunoștință pricina mea,/ Aici,/ La judecata de apoi”.

Evident, atitudinea lui Sorescu nu e, de multe ori, cea a unui credincios autentic. Dar nici a unui necredincios autentic: iluministo-nihilistă. Pentru că un ironist sau parodist de esență iluminist-nietzschean-sartriană ar fi fost fericit cu lumea dimprejur, în genere, și s-ar fi concentra pe a ridiculiza credința sau religia, ca esență a tuturor relelor din societate. Nihiliștii de profesie sunt împăcați cu ceea ce este lumea și nu duc o existență dramatică. Sartre a considerat că ceilalți sunt iadul, dar nu s-a simțit deznădăjduit în mijlocul acestui iad. Îl acuză pe Dumnezeu, într-un mod rece și calculat, și cu asta termină povestea…

Ceea ce nu e câtuși de puțin cazul lui Marin Sorescu, din câte am observat până acum în poezia sa. Dimpotrivă, realitatea imediată îi oferă toate motivele „non-sensului”, în vreme ce realitatea transcendentă e când o necunoscută care îl neliniștește, când singura lumină care îi dă nădejde.