Odată cu volumul Tușiți (1970), Sorescu își găsește un glas poetic mai propriu, destul de apropiat – fără elementul rural – de cel din La lilieci.

Maturitatea lirică, cred eu, coincide cu maturizarea omului care a înțeles că viața e mult mai complexă decât pare și că atunci când simți că mai ai puțin și o să sucombi, de fapt se deschid perspective de adâncime pe care nu le-ai cercetat și exprimat anterior.

Păruta invazie a prozaismului a determinat critica să îl considere, cum am spus deja în mai multe rânduri, un precursor al postmodernismului. Cred în continuare că e o confuzie între stilul lui Marin Sorescu și ideologia postmodernă, căreia poetul și dramaturgul Sorescu nu i se aliniază deloc.

Plecând de la acest volum, autorul începe să folosească poezia ca mijloc de subzistență. Din punct de vedere moral și spiritual. Caută filoane de sens și de frumusețe în lume acolo unde încă nu săpase niciodată. Caută supape existențiale pe care le exprimă tot mai natural.

Poezia lui devine mai mult jucată, mai mult teatru. Nu e deloc întâmplător faptul că volumul poartă titlul unui poem în care își vede opera pusă în scenă, se concepe ca scriitor și regizor, în vreme ce spectatorii (lumea, adică) îi sunt ostili, tușesc cu toții, mai întâi la replicile importante, apoi „Piesa se petrece de la un capăt la altul/ Într-o tuse măgărească”.

Relația cu teatrul absurdului cred că a indicat-o el însuși destul de clar, chiar din primul volum de versuri, de la poezia intitulată Capriciu, despre care am vorbit undeva mai sus[1].

În același timp, cotește spre un „fantastic” de tip La lilieci, spre o zonă de nișă, care nu e nici realistă, nici fabuloasă, ci un tărâm oarecum nedeterminat. Pare că, asemenea altora înaintea sa, a vrut să-și construiască un spațiu redemptoriu/ de salvare, o insulă de confort relativ, fiindcă a înțeles că nu mai trebuie să mai forțeze ușile sensului unei realități cu care nu există cale de conciliere.

În mod cu totul paradoxal, opțiunea stilistică ce pare multora înnoitoare e mai degrabă arhaizantă. Sorescu se întoarce la o perspectivă țărănească/ naturală de a privi lumea, fapt care transformă poeziile sale, adesea, în adevărate parabole. Avusese și anterior această tendință, dar era mult mai puțin conturată.

Intrăm într-o realitate mitizată, dar într-un alt fel decât la Mircea Eliade. Poezia, ca și autorul ei, există pe două planuri, pe care e tot pe atât de greu să le distingi pe cât e de greu să le confunzi.

Formula e un mixt între nou și vechi marca Sorescu. O marcă unică…


[1] A se vedea aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2018/02/17/marin-sorescu-neparodiantul-neironicul-neludicul-6/.