Halebarda, spre exemplu, e un poem în avanpremieră la neobișnuitul amestec între realitate și mister din La lilieci. Nu se poate deduce prea repede dacă e vorba de realitate concretă, dacă e butadă, umor negru sau fantastic eliadesc.

În înghesuiala dintr-un troleibuz e și un moș cu o cazma, pe care „O ține de coadă ca pe o halebardă/ La ușa cortului împărătesc”.

Comparația glorioasă pare inițial inocentă. O ironie „à la Sorescu”.

Până când moșul, „Politicos,/ Vorbăreț chiar”, începe să scape cazmaua în capul călătorilor, fiindcă îi tremură mâna, drumul are gropi iar șoferul e indiferent dacă „duce pasagerii vii sau pasagerii morți” – în termenii concreteței, și astăzi situația a rămas aproape la fel.

Însă nu știm dacă chiar acestea sunt motivele sau ele sunt pretexte realiste pentru o cu totul altfel de realitate.

Încât, după o vreme, „Trei sferturi din pasageri au fost deja bubuiți”.

Conștient că „criminalul ăsta ramolit /…/ I-a cam lichidat pe toți”, poetul observă că „acum s-a proțăpit chiar în spatele meu/ Cu halebarda lui”. Țipetele către șofer sunt zadarnice, pentru că „Autobuzul merge, poate are plan să meargă până la capăt” (nu mai e troleibuz sau nici nu contează?).

Care „capăt”? Troleibuzul sau autobuzul acesta nu are stații în care să coboare lumea?

După cum se observă, cuvintele sunt grele de subînțelesuri. Așa cum remarcase odinioară Călinescu, în privința lui Creangă, asemenea forță de a exprima echivocuri o are numai limba unui neam foarte vechi.

Profesyonel kayseri evden eve nakliyat firmaları firması

Cine e „șoferul” care duce oamenii „la capăt”? E vizitiul-dricar din La țigănci? Finalul coincide, în sugestie, cu cel din nuvela eliadescă: „Hurducăturile se întețesc,/ Moșul a intrat în vorbă cu mine,/ E din ce în ce mai politicos/ Și începem să discutăm despre vreme”.

Care „vreme”? E „vremea”…?

E de așteptat ca să îi scape iarăși cazmaua, în ciuda asigurărilor pe care „moșulică” le dădea de fiecare dată: „Vă rog frumos să nu vă alarmați,/ Afurisita asta de cazma n-o să-mi mai scape/ Acum și-n vecii vecilor”. Putem subînțelege și restul Slujbei de prohodire…

Pentru că moșul e un substitut al doamnei cu coasa, într-un mediu recontextualizat pentru epoca noastră. Ceea ce reprezintă o foarte interesantă și cu totul neașteptată reînviere a unui element creștin străvechi și fundamental – ne amintim că l-am văzut pe Sorescu contemplând avid pictura de pe pereții Bisericilor[1]. Originea acestei credințe e în Viața Sfântului Vasile cel Nou și vămile văzduhului. Desigur, nu exclud nici o informare a poetului pe canale literare.

Înlocuirea coasei cu o cazma nu e nicidecum neavenită sau o licență poetică. Pentru că în textul care ne-a oferit în mod detaliat informații despre ceea ce se întâmplă cu omul muribund și cu sufletul lui după moarte, ni se spun următoarele: „Și vine moartea de năprasnă. Și era vedearea morței ca un leu răcnind. Și de toate armele avea: sabie, cuțit, seaceri, pile, săcuri, fierăstrae, săgeate, tesle, barde, sfreadel cu care care în multe chipuri lucrează”[2]

Un alt manuscris vechi adaugă, la coasă și seceră, „chilă, paloș, daltă, lopată, hârleț, greblă, mătură”[3].

Cazmaua cu rol de halebardă, a lui Sorescu, se încadrează perfect în inventarul acesta de ustensile ale morții.

Ca să intrăm în „cortul împărătesc”, al Împăratului ceresc, trebuie mai întâi să trecem prin ascuțișul unei astfel de arme.

Desigur, adepții numeroși ai tezei că Sorescu se află în avangarda postmodernismului pot să nu vadă decât o ironie acidă la adresa indiferenței autorităților publice care face românilor viața grea în zilele cu trafic intens…


[1] Pentru bogata reprezentare iconografică și murală, în Bisericile noastre, a se vedea Cristina Bogdan, Moartea și lumea românească premodernă. Discursuri întretăiate, EUB, 2016. În picturile murale nu e neapărat o doamnă cu coasa, poate să fie și un domn. Cercetarea întreprinsă are în vedere cu preponderență Bisericile din Țara Românească, multe fiind din Oltenia.

Dacă cineva ar face un studiu antropologic sau teologic, ar vedea că nu e nicidecum vorba de „mitologie” sau de un „imaginar arhaic”, fără relevanță pentru prezent. Pentru că în continuare muribunzii văd cu duhul (până să treacă pragul dincolo, când pot încă să vorbească cu cei din jur și să le comunice ceea ce ei și numai ei văd) – unii sau cei mai mulți nemaiavând niciun fel de cunoștințe anterioare despre această situație – apropierea morții sub o anumită formă, antropoidă sau animalieră. Ceea ce nu înseamnă că moartea e o ființă, propriu-zis. Dar așa a lăsat Dumnezeu să se petreacă lucrurile.

[2] Cele mai vechi cărți populare în literatura română. IX. Viața Sfântului Vasile cel Nou și vămile văzduhului, studiu filologic, studiu lingvistic, ediție și glosar de Maria Stanciu-Istrate, Ed. Fundația Națională pentru Știință și Artă, București, 2004, p. 155.

[3] Ms. B. A. R. 5507, f. 93r, apud Cristina Bogdan, op. cit., p. 167.