Eminescu versus Maiorescu via Cernat. Bonus: schimbare de paradigmă

Cel puțin așa îmi miroase mie: a avangardă a schimbării de paradigmă. Mă refer la studiul lui Paul Cernat, Căderea în modernitate. Tânărul Eminescu și Junimea ca avangardă nihilistă, parte a primului capitol din cartea care a apărut anul trecut, Vase comunicante. (Inter)fețe ale avangardei românești interbelice[1].

Oare Cernat pregătește terenul pentru maestrul său, Eugen Simion? Adică e în avangarda lui? Nu știu, dar nu ar fi exclus…

Dar să ne întoarcem la articolul indicat. Cu „surpriză maximă”, aflăm din el că Eminescu și Maiorescu erau en froid din 1870 (cel puțin) și că primul articol din publicistica lui Eminescu e îndreptat chiar împotriva lui Maiorescu.

Nota bene: surpriza noastră nu provine din faptul că am afla acum că Eminescu și Maiorescu au fost adversari pe tărâmul principiilor și al crezurilor fundamentale, ci din faptul că un universitar „face public” acest lucru!

Și Paul Cernat știe că vine în contradicție cu „direcția critică” impusă până în prezent. Știe că Zigu Ornea – care și-a asumat rolul de ideolog al ideologiilor, pentru a fi sigur că din ideologiile literare nu mai rămâne decât ceea ce vrea critica oficială să fie înțeles –, a mințit (ca și mai toată critica românească) când „i-a conciliat” ideatic/ principial pe Eminescu și Maiorescu. Dar îi găsește repede justificarea: „evaluarea lui Z. Ornea pare a fi menită mai degrabă să-l protejeze pe poet de abuzurile naționaliste ale exegezei antimaioresciene”[2].

Obiceiul „oficialităților critice” de a scorni etichete infamante pentru a decredibiliza ceea ce nu le convine să recunoască e unul vechi și care își continuă în liniște cariera. Însă, dacă „exegeza antimaioresciană” a făcut abuzuri…cum de s-a ajuns azi la concluzia că trebuie să îi dăm până la urmă dreptate?! S-a schimbat ceva esențial?! Nu vă mai e frică de faptul că ați putea să încurajați…„naționalismul”?!

Apropo, Domnul Simion, în numele Academiei Române, și-a însușit deja cercetările și zbaterile altora de a infirma „sifilisul” și „nebunia” lui Eminescu (care vreme de zeci de ani, multor generații de elevi și studenți, le-au fost predate ca certitudini, de către același „establishment” critic, care nu-și recunoaște niciodată erorile și nu-și cere scuze), dar numai Constantin Barbu a replicat acestui rapt. „Prietenul” Nae Georgescu (ca să nu zic plagiatorul, cel care a încercat să-mi subtilizeze tezele eminescologice novatoare, shoulder by shoulder cu Theodor Damian[3]) nu s-a indignat. Nu mai insist cu amănunte, cine știe cunoaște…

Însă, trebuie să ne așteptăm de la Simion & comp și la schimbări de paradigmă critică, pe care, altfel, niciodată în restul vieții nu le-au avut în vedere?! Nu cred că Paul Cernat face astfel de afirmații critice fără contraparafă…

Deci: Eminescu susținea, în chiar primul său articol, din 1870, că, sub tendința sincronizării culturale a mișcării junimiste se ascundea ambiția personală a lui Maiorescu, că acesta era cinic, ipocrit, lipsit de raționamente solide și că practica un „conformism snob în raport cu spiritul veacului”[4].

Aflăm, de asemenea, că poezia Epigonii răstoarnă, cu intenție, ierarhia critică stabilită anterior de Maiorescu. Și că Maiorescu, nu atât din prudență sau ignoranță, cât mai degrabă din maliție îl așeza pe Eminescu pe locul doi după Alecsandri, introducând între aprecieri destule „șopârle” menite să-l minimalizeze[5]. Dar, în același timp, Maiorescu a știut dintotdeauna că, pentru Junimea, Eminescu era „cartea câștigătoare”[6].

Junimea nu era nimic fără Eminescu și fără ceilalți trei clasici, pe care, de altfel, tot Eminescu i-a adus și „Maiorescu i-a omologat critic ulterior”[7]. Dar rolul lui Eminescu nu constă doar în aducerea celorlalți trei la Junimea, ci și în însăși educarea lor literar-culturală[8], adică în transformarea lor propriu-zisă în clasici ai literaturii române.

Din același studiu al lui Cernat mai aflăm, cu aceeași „stupoare”, că Eminescu n-a aderat niciodată la teoria „formelor fără fond”, sub forma enunțată de Maiorescu, ba dimpotrivă, l-a acuzat, pe el și mișcarea pe care o conducea, de avangardism nihilist. De introducerea nihilismului în cultura română, adică a ideilor deicide ale noii filosofii culturale a Apusului. Pentru că, ce să vezi? Eminescu manifesta, de fapt, un „nihilism metafizic…esențialmente antimodern”[9], dar pe care…eu l-am semnalat cu multă vreme în urmă și m-am străduit să-l dovedesc exegetic prin multe studii, indicând sursa lui în tradiția de gândire ortodoxă, ilustrată consistent nu doar de cultul și cultura Bisericii, ci și de literatura română veche[10] (dar și de cea modernă, după cum mă ostenesc de asemenea să dovedesc, prin volumele mele critice, vreo douăzeci până în prezent, unele la a doua ediție).

Susțin de mult timp că „nihilismul” lui Eminescu – adică scepticismul/ atitudinea negativă în fața lumii concrete și a pragmatismului ei, a tot ceea ce ea promovează ca valori – era identic, spre exemplu, cu „nihilismul” lui Miron Costin din Viiața lumii ori cu cel al Psaltirii (versificată la noi de Sfântul Dosoftei), din Psalmii unde se afirmă că această lume materială nu e nimic în raport cu veșnicia. Iar Paul Cernat știe aceasta foarte bine și tocmai pentru că știe, de aceea s-a și grăbit să adauge că „nihilismul metafizic” al lui Eminescu este…„ecou al metafizicii negative indiene, kaly-yuga, preluate pe filieră schopenhaueriană”[11]. Numai că Schopenhauer și filosofia indiană au devenit un laitmotiv pentru cei care nu au nimic de zis și de argumentat, ci doar de „înregistrat”…

Însă Eminescu, mai înainte de a intra în contact cu Schopenhauer sau de a face cunoștință cu „metafizica” indiană, fie ea pozitivă sau negativă[12], cunoștea multă carte românească veche și religioasă, de unde și-a impropriat „nihilismul metafizic”, „decepționist și regresiv”[13], adică exact atitudinea sceptică față de lume și de valorile perisabilității, de negare a oricărui sens glorios al ideilor și țelurilor unei umanități care ignoră faptul că nu s-a creat singură pe sine și nici universul în care există și că finalul ei nu e departe. Iar „regresivitatea” lui Eminescu se produce esențialmente către perioada de maximă aderență a Creștinismului la viața și gândirea creativă a neamului său, adică la Evul Mediu.

Prin urmare, Memento mori și Rugăciunea unui dac nu sunt rezultatul însușirii de către poet a filosofiei indiene, așa cum sugerează Cernat, resemnat, în privința aceasta, spre a adopta o poziție critică caducă, anchilozată și debilă, pentru ca nu cumva să mă aducă în discuție sau să facă evidentă sursa fundamentală a „noii sale perspective”. Pentru că ceea ce afirmă Cernat sună foarte mult ca o concluzie (chiar și parțială) în urma parcurgerii studiilor mele despre Eminescu (care au debutat public în 2007 și continuă în același sens demonstrativ-exegetic…):

„Eminescu e, prin vocație, un legitimist organicist, legat de ideea tradiției istorico-spirituale și convins că literatura nu începe cu el, ci se moștenește și se asumă integral, organic, cu un sentiment al responsabilității față de înaintașii modești sau valoroși [estetic, pentru că Eminescu precizase că „ideea sublimă, espresă [exprimată] chiar într-o limbă defectuoasă, tot idee sublimă rămâne”[14] – ceea ce eu am semnalat adesea, în exegezele mele, și anume raportarea bucuros-asumatoare a lui Eminescu la cugetări și viziuni extraordinare din literatura religioasă, indiferent de modestia stilistică a veșmântului expresiv]. […]

Amănunt esențial: denunțând „formele fără fond”, Maiorescu deplânge lipsa fondului autohton necesar, în timp ce Eminescu apără fondul pierdut (ignorat, ocultat, disprețuit), atacând impostura „formelor” de import mimetic. Nihilismul eminescian este paseist și ontologic, un nihilism al nostalgiei absolutiste, legitimiste, a vremurilor voievodale și a ordinii premoderne; el ia act de surparea modernă a temeiurilor existenței și o acuză cu deznădejde patetică [dureroasă]”[15].

Numai că nostalgia lui dureroasă după vremuri voievodale nu consună cu teza inspirației din „metafizica” indiană în niciun fel, Domnule Cernat! După cum nici „antimodernismul” de care vă ocupați (în paralel cu Avangarda), după ce Compagnon v-a dat subiectul, nu consună cu lovinescianismul lui Eugen Simion, mentorul dumneavoastră.

Apropo, prin 2014, Domnul Academician Eugen Simion, „iubitorul” – totodată – de Eminescu și de valori românești (editorul recent al manuscriselor eminesciene, dar nu pentru că ar fi lucrat pe ele, ci pentru că a găsit finanțare ca să le fotocopieze), promova cu elogii cartea Gisèlei Vanhese, Luceafărul de Mihai Eminescu. Portretul unei zeităţi întunecate, în care Eminescu apare nu doar ca un demon întunecat, ci chiar ca vampir. În „țara lui Dracula”, probabil că și lui Simion i s-a părut autentică teza unui poet național vampir. Dar nu suntem numai „țara lui Dracula”, ci și țara în care detractorii marilor și adevăratelor valori, împreună cu tezele lor stupide și aberante, sunt îmbrățișați și promovați de cele mai înalte foruri „competente”, academice…

Cu alte cuvinte, dacă, de câțiva ani încoace, Alex Ștefănescu, furând de la mine teza demonstrată riguros despre Eminescu – spirit profund optimist și luminos în adâncurile ființei sale, care nu are nevoie de pseudofilosofii criticiste pentru a fi înțeles, o folosește în mod scandalos ca premisă pentru o „hermeneutică” execrabilă, ducând măreția cugetării eminesciene în cel mai cumplit derizoriu, cu o emfază a prostiei imperturbabilă, iată că acum Paul Cernat reinstrumentează procedeul deturnării de telos exegetic și, asumându-și caracterizarea lui Eminescu drept „nihilist metafizic” ca și cum ar fi fost rezultatul studiilor și al reflecțiilor personale, o „deduce” candid, fără aromă de usturoi, din răscoapta filosofie indiană. Doar că Schopenhauer, cel care ar fi intermediat-o, nu e „nihilist-metafizic”, ci nihilist-nihilist, ateu…(contradicție nesesizată de Cernat).

Dar dacă Eminescu l-a combătut pe Maiorescu, care era încă „soft”, măcar în teorie (ceea ce nu l-a împiedicat pe tânărul poet, pe atunci, să-i intuiască lucid subsolurile conștiinței și ale intențiilor), în comparație cu Lovinescu, ce credeți că i-ar fi spus lui Lovinescu însuși sau ce credeți că le-ar spune tuturor adepților lui?

Dacă Eminescu a văzut multă ambiție personală, cinism și snobism în Maiorescu – și asta de timpuriu –, sub umbrela ideii părut nobile de recuperare a handicapului cultural, ce părere credeți că ar fi putut avea despre incalculabila pierdere de energii, în van, în spațiul românesc, care nu ne lasă să evoluăm cu adevărat, ci ne istovește la nesfârșit în dezbateri și certuri chiar mai sterile decât cele politice, pentru că unii sunt absolut convinși că nu se poate scrie literatură în limba română decât cu rețetă „sincronizatoare” păstrată permanent sub ochi?

Bineînțeles, sunt întrebări retorice…

---

[1] Ed. Polirom, 2018. [2] Idem, p. 29.

[3] A se vedea aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2017/10/10/plagiatele-lui-theodor-damian/.

[4] Paul Cernat, op. cit., p. 23.

[5] Cf. Idem, p. 30-31. [6] Idem, p. 19. [7] Idem, p. 31.

[8] A se vedea Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Ion Creangă, Ed. Princeps Edit, Iași, 2009, p. 14.

[9] Paul Cernat, op. cit., p. 28.

[10] A se vedea, spre exemplu, aceste scurte fragment, din exegezele mele: „trebuie să remarcăm faptul că scepticismul lui Eminescu nu este, totuşi, doar un sentiment al veacului său şi că Eminescu însuşi nu expune, în poezia românească, gândiri sceptice în premieră. Oricât ar suna de paradoxal, neîncrederea în viaţă şi în lume e un sentiment tradiţional şi ortodox – iar afirmaţia noastră este cât se poate de obiectivă. Lăsăm la o parte faptul că mulţi au văzut chiar în Miron Costin un sceptic şi au făcut din el primul nostru mare modern, umanist, când, de fapt, plângerile lui pe ruinele lumii vechi sunt o verigă coerentă între plângerile profetice biblice, ieremitice, şi jalea melancolică preromantică a pașoptiștilor. De la ruinele Ierusalimului din Psaltire şi din cartea lui Ieremia, până la ruinele Târgoviştei, ale Sucevei şi ale Mănăstirilor din lirica paşoptistă şi de aici la ruina bisericii sufletului, a templului interior, semnalată de Eminescu în poemul Melancolie, distanţa nu o formează curentele literare moderne şi nici…secularismul […]. Adâncul acestui sentiment rămâne identic indiferent de contextul secular. Scepticismul nu este un sentiment istoric și nici filosofic. Poeţii noştri l-au moştenit ca atitudine existențială din literatura română veche, adăugându-i trăsături din penel moderne (în acord cu epoca lor), dar receptându-l fundamental şi profund, în coordonatele lui tradiţionale”. Cf. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Epilog la lumea veche, vol. I. 2, Teologie pentru azi, București, 2010, p. 331-332, a se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2010/06/04/epilog-la-lumea-veche-i-2/. Sau: Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Epilog la lumea veche, vol. I. 2, ediția a doua, Teologie pentru azi, București, 2015, p. 818-820, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2015/05/16/epilog-la-lumea-veche-i-2-editia-a-doua/.

Și: „Metafora omului „ca o umbră rară” demonstrează o capacitate de concentrare poetică și metafizică care denotă profunzime filosofică și spirituală, dar și simț lingvistic și intuiție poetică respectabile. Și cealaltă precizare, că omul „este o nemică”, e foarte importantă, pentru că ambele pot fi puse în legătură cu exprimări plastice sau alegorice asemănătoare (coincidente ideatic) din opera lui Eminescu. Nimicnicia umană, fragilitatea și fulguranța existenței sunt trăsături pe care Sfânta Scriptură le-a subliniat cu prisosință și pe care de asemenea tradiția noastră literară veche le-a reprodus de foarte multe ori, în maniera ei specifică. Nu putem să îl acuzăm pe Dosoftei de nihilism și de ateism/ scepticism. Mai degrabă ar fi bine să conștientizăm cât de insistent a fost acest refren, al lui vanitas vanitatum, cu toate motivele sale subsecvente, în literatura europeană [medievală, creștină] și în cea românească, regăsindu-l la Neagoe Basarab, cronicari, Cantemir, Budai-Deleanu, în literatura pașoptistă, la Eminescu și după Eminescu, mai înainte de a căuta să-i fundamentăm pe scriitorii români în filosofia sceptică sau nihilistă din Apus”. Cf. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Vol. I. Dosoftei, Teologie pentru azi, București, 2013, p. 64, a se vedea https://www.teologiepentruazi.ro/2013/06/15/creatori-de-limba-si-de-viziune-poetica-in-literatura-romana-vol-1/.

[11] Paul Cernat, op. cit., p. 28.

Citindu-l acum pe Cernat, îmi vine în minte cum Amita Bhose a susținut, cu destul de mult și neașteptat tupeu, după părerea mea, că pentru a cunoaște „de ce Eminescu a fost atras de India”, trebuie să înțelegem „rolul naturii” în Sakuntalā şi în poezia lui Tagore: „aceeaşi comunicare caldă între natură, om şi codru există şi în literatura indiană, dovadă, între altele, operele lui Kālidāsa şi ale lui Tagore” (Amita Bhose, Eminescu şi India, Ed. Junimea, Iaşi, 1978, p. 33, 37-38).

Numai că Mircea Eliade o contrazice, scriind negru pe alb că: „Textele indiene repetă până la saţietate că pricina robiei sufletului şi, deci, izvorul suferinţelor fără sfârşit – care fac din condiţia umană o permanentă dramă – este solidarizarea omului cu Cosmosul, participarea lui, activă sau pasivă, voluntară sau involuntară, la Creaţie. […] Prezenţa omului în cosmos este, pentru gândirea indiană, ori o întâmplare nefericită, ori o iluzie. Poziţia aceasta negativă aproape polemică, faţă de Cosmos, a spiritualităţii indiene se verifică mai ales în acele sisteme de gândire care pun accentul pe ontologie. […] Iar Natura, după cum am văzut, fiind o Devenire Universală, nu are o realitate ontologică”. Cf. Mircea Eliade, Lucrurile de taină. Eseuri, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1995, p. 139.

Minciuna „indianismului”, ca influență filosofică masivă asupra lui Eminescu, e una colosală și nu încetează să-și înnoiască periodic aberațiile…

[12] Cernat nu binevoiește să precizeze sursa din care s-a informat (oare de ce?), dar termenii par să indice un corespondent al Teologiei apofatice creștine (de care am amintit adesea în studiile mele), așadar un concept importat recent și fraudulos în gândirea indiană (ca multe altele, pentru ca prozelitismul să aibă mai repede câștig de cauză printre europeni și americani) și nespecific ei.

De asemenea, trebuie să îl anunț pe Paul Cernat că, în sistemele religioase păgâne, metafizica e sublimă dar lipsește cu desăvârșire, pentru că existența metafizicii e condiționată de existența ideii de transcendență, de diferență substanțială/ ontologică de nedepășit între natura umană și natura divină. Nichita Stănescu, fiind mult mai bine informat, știa că „Metafizica”, în antichitatea păgână, însemna urmarea firească a „Fizicii” (un fel de volumul doi) – de aceea și-a intitulat o carte „Antimetafizica”…

[13] Paul Cernat, op. cit., p. 28. [14] Cf. Idem, op. cit., p. 26. [15] Idem, p. 26-27.