Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör kayseri escort

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [39]

Poemul Simetrie nu este nici despre indecizie, nici despre alegeri greșite:

Mergeam așa,
Când deodată în fața mea,
S-au desfăcut doua drumuri:
Unul la dreapta,
Și altul la stânga,
După toate regulile simetriei.

Am stat,
Am făcut ochii mici,
Mi-am țuguiat buzele,
Am tușit,
Și-am luat-o pe cel din dreapta
(Exact cel care nu trebuia,
După cum s-a dovedit după aceea).

Am mers pe el cum am mers,
De prisos să mai dau amănunte.
Și după aceea în fața mea s-au căscat două
Prăpăstii:
Una la dreapta
Alta la stânga.
M-am aruncat în cea din stânga,
Fără măcar să clipesc, fără măcar să-mi fac vânt,
Grămada cu mine în cea din stânga,
Care, vai, nu era cea căptușită cu puf!
Târâș, m-am urnit mai departe.
M-am târât ce m-am târât,
Și deodată în fața mea
S-au deschis larg două drumuri.
„V-arăt eu vouă !” – mi-am zis –
Și-am apucat-o tot pe cel din stânga,
În vrăjmășie.
Greșit, foarte greșit, cel din dreapta era
Adevăratul, adevăratul, marele drum, cică.
Și la prima răscruce
M-am dăruit cu toată ființa
Celui din dreapta. Tot așa,
Celălalt trebuia acum, celălalt…
Acum merindea îmi e pe sfârșite,
Toiagul din mână mi-a-mbătrânit,
Nu mai dau din el muguri,
Să stau la umbra lor
Când m-apucă disperarea.
Ciolanele mi s-au tocit de pietre,
Scârțâie și mârâie împotrivă-mi,
C-am ținut-o tot într-o greșeala…

Și iată în fața mea iar se cască
Două ceruri:
Unul în dreapta.
Altul la stânga.

Poemul este despre greutatea vieții, nu despre alegeri eronate.

Sorescu a ajuns la o etapă în care tâlcul nu mai este evident. Snoava sau parabola nu mai au o dezlegare sugerată în textele înseși ale poemelor. De acum înainte, Sorescu începe să practice un fel de ermetism, în sensul că, destul de des, înțelesul este tocmai contrar, în opinia mea, semnificației pe care o sugerează versurile. Adică poemul pare că indică el însuși un sens, dar tocmai acesta nu este cel adevărat.

Faptul că poetul nu nimerește niciodată calea „căptușită cu puf” pare o dramă, dar adevărul e că cel ce se plânge de intersecții și de căi bifurcate nu a greșit niciodată drumul. Mergând spre dreapta sau spre stânga, alege întotdeauna dreapta. Sensul spre „stânga” devine o derută, pentru că stânga e tot dreapta, după cum reiese din text.

„Dreapta” coincide inițial cu semnificația evanghelică a căii strâmte și grele, pe care Mântuitorul ne-a indicat să o alegem, tocmai de aceea este direcția aleasă din start. Dar, ulterior, „dreapta” și „stânga” nu mai sunt identificabile strict prin semnificația duhovnicească a „dreptei” și a „stângii”.

O sugestie valabilă ar putea fi și următoarea: uneori, în viață, ceea ce pare stânga e dreapta și invers. O interpretare pur evanghelică, putem spune, pentru că, spre deosebire de literatura clasică păgână, în care totul era claritate legalistă, învățătura dumnezeiască a Domnului ne-a arătat că lucrurile pot fi paradoxale. Foarte greu de înțeles.

În versurile poemului de mai sus, atât dreapta cât și stânga sunt întotdeauna dreapta. Adică poetul a ales întotdeauna drumul greu, „greșit”, inacceptabil pentru omul pătimaș și pragmatic, care caută fericirea pământească.

Toiagul care înmugurește trimite fără ocolișuri la toiagul biblic al lui Aaron, de la Num. 17, 8, pomenit extrem de des în cântarea liturgică ortodoxă („toiagul lui Aaron care a odrăslit”), pentru că este considerat o profeție esențială despre zămislirea Mântuitorului în pântecele Preacuratei Fecioare.

Aici, Sorescu descrie revolta trupului, exprimată prin dureri și neputințe, pe care acesta încearcă să o transmită sufletului, pentru că întotdeauna a ales calea care nu  fost confortabilă: „Acum merindea îmi e pe sfârșite,/ Toiagul din mână mi-a-mbătrânit,/ Nu mai dau din el muguri,/ Să stau la umbra lor/ Când m-apucă disperarea./ Ciolanele mi s-au tocit de pietre,/ Scârțâie și mârâie împotrivă-mi”.

Ceea ce e neașteptat e că limbajul este profund tradițional, după un tipar biblic chiar, imaginarul e comparabil cu cel al jelaniei psalmice, a celui care e atât de copleșit de suferințe și extenuare fizică, încât se simte abrutizat și lipsit de bucuriile deosebite ale duhului, pe care dorește să le guste și să le trăiască. Însă din această abrutizare, lăsată de Dumnezeu spre smerirea noastră, răsare adesea adevărata bucurie harică, așa cum indica altădată și Arghezi în poemul Belșug[1].

„Cerurile” din final par iarăși o butadă, dar pentru cine înțelege limbajul biblic-ortodox și gândește creștin-paradoxal, este clar că „Unul la dreapta,/ Altul la stânga” nu indică decât cele două poziții privilegiate din preajma Domnului, pe care le ceruseră odinioară „fiii tunetului”, Sfinții Apostoli Ioannis și Iacovos (Mc. 10, 37)…


[1] A se vedea comentariul meu de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2017/08/06/dumnezeu-si-arghezi-actualizat/.

Did you like this? Share it:

Previous

Eminescu versus Maiorescu via Cernat. Bonus: schimbare de paradigmă

Next

Pogorârea Sfântului Duh. Cele mai frumoase predici

2 Comments

  1. Silvia Adelina

    Acum că am citit interpretarea pe care ați dat-o mă bucur să recunosc că sunt multe detalii care nu pot fi înțelese bine fără o hermeneutică ortodoxă. Doamne ajută!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Vă mulțumim frumos, Doamnă Silvia! Vă doresc numai bine!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno