Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [40]

Poemul Alergătorul ne înfățișează lumea ca pe „Un câmp pustiu,/ Bătătorit ca un drum,/ Și din când în când/ Câte o carte”. Cărțile sunt rare: adevăratele cărți.

Încă și mai rare sunt cărțile fundamentale: „La distanțe foarte mari,/ Vreo carte fundamentală,/ Tare ca piatra”. Greu de clintit din loc.

Când se naște însă un alt scriitor genial, „ca un zeu nou…scuipă pe ea,/ Pe fiecare la rând./ Calcă peste ele dumnezeiește”. Își întrece înaintașii. Atâta timp cât e „sănătos”, cât are vitalitate creatoare. Până când obosește și, din nou, „Câmpul se întinde înainte pustiu”. Pentru că „Alergătorul cade jos, moare,/ Devine carte fundamentală, ultimul cuvânt,/ Semn peste care nu se mai poate trece”. Sau cel puțin așa au impresia contemporanii sau cei care îl recunosc ca mare valoare.

Însă „Se aude un gâfâit,/ Din spate răsare cineva,/ Un alergător se oprește, scuipă pe semn./ Și se pierde în zare”.

Sorescu vede istoria literaturii ca  pe o întrecere între autorii geniali. Deși adesea câmpul rămâne pustiu și drumul nebătut, necălătorit, pentru că alergătorii de cursă lungă, cei care scriu cărți grele ca piatra, care pun pietre de bornă pe drumul literaturii, se nasc greu, se nasc rar în istorie.

„Scuipatul” la care face referire Sorescu nu e un semn de dispreț, nu e un gest de anulare a predecesorilor. E un fel de a vorbi simbolic, în sensul că, dacă cineva simte că Dumnezeu i-a dăruit talanții aceștia, nu se oprește din alergare la „semnul” dinainte ca în fața unui idol. Dacă Dumnezeu ți-a dat să alergi, alergi. Pentru că harul Lui nu încetează niciodată să se reverse.

La propriu, doar bădăranii mediocri sunt în stare să scuipe asupra unor cărți fundamentale. Sorescu nu era din tagma lor. Dimpotrivă, autorii fundamentali sunt considerați ca pietre de temelie, fără de care nu se poate zidi mai departe.

Alergătorii se întrec unii pe alții, nu se desființează. E o cursă în spirit olimpic. Suntem încă departe, caracterologic, de pretențiile desantiștilor, care nu vor mai vedea literatura ca pe un câmp de întrecere, ca un stadion, ci ca pe un teritoriu care trebuie ocupat, iar pe scriitori nu ca atleți ai spiritului, ci ca trupe de asalt…

Mesajul poemului e că întrecerea aceasta în plan literar sau cultural nu se termină niciodată. E o cursă în care nu există câștigători, decât temporar, pentru că întotdeauna vor veni alții din urmă.

Aceasta este însă o perspectivă laică, tipică pentru cultura laică. Aici întotdeauna venerația e unită și cu dorința de a întrece, de a depăși.

În cultura Bisericii, în mod paradoxal, cea mai mare râvnă e însoțită de cea mai mare smerenie, deși conștiința sfințeniei sau a „alergării” pentru Hristos nu e diminuată sau anulată. Sfântul Pavlos afirma că e cel mai mic dintre Apostoli, dar și că s-a nevoit mai mult decât toți Apostolii…