Iubiții mei[1],

publicitatea este oboseala vizuală a orașului. Oriunde îți înalți ochii vezi reclame vii, vezi firme luminoase, vezi imagini și semne puternice de tot felul, care se cer decodate. Și trăim într-o atmosferă vizuală intensă, fiindcă toți vor să vândă. Și vor să vândă imediat și în cantități mari, fapt pentru care se promovează în mod agresiv.

Persoanele „iconice” și produsele „iconice” se bat pentru întâietate vizuală sus, pe clădiri, sau la o distanță mai accesibilă, pe când iconografia ortodoxă e redusă la spațiul eclesial. Mai vezi câte o Cruce pe stradă sau câte o Icoană în vitrină, dar nu se poate spune că în România ortodoxă oamenii sunt agasați de iconografia ortodoxă. Dimpotrivă, poți locui mult și bine într-un oraș românesc, iar, dacă nu intri într-o Biserică, poți să nu știi cum arată Bisericile noastre complet pictate pe interior, uneori, în mod parțial, și la exterior.

Și de ce s-a ajuns aici? Pentru că publicitatea a ocupat spațiile goale. Lăsate goale din perioada comunistă. Și punem câte o Cruce la margine de drum, dacă acolo ne moare, într-un accident, cineva iubit, dar nu ne pictăm casele sau blocurile pe afară cu Sfinte Icoane. Și pentru că nu facem risipă de iconografie, tocmai de aceea prezența iconografiei ortodoxe e o prezență de Biserică, de Cimitir, de Muzeu și de Casă ortodoxă, evlavioasă. E o prezență de interior, e o prezență ascunsă.

Iar la Biserică, ea fiind pictată integral, avem pictură lângă pictură și e greu de înțeles și de urmărit de către toți credincioșii. Tocmai de aceea ei se uită, mai degrabă, la Icoanele de jos, pe care le pot atinge și săruta, dar nu și la fresca de pe pereți.

În Cimitire există și cavouri pictate, după cum, la Muzeu, găsim o arhivă iconografică salvată de la distrugere. Numai în casele ortodoxe, cu oameni evlavioși, putem găsi multe Sfinte Icoane, dar și aici alese preferențial.

Însă orice Biserică e pictată cu un anumit specific. Programul iconografic al unei Biserici conține scene iconografice neapărate, dar și altele alese preferențial. Oricât ne-am dori noi ca o Biserică să conțină toată iconografia ortodoxă, ea nu o poate conține nicidecum. Nici nu există la ora actuală o enciclopedie, care să cuprindă toată iconografia ortodoxă a Bisericii. Adică o lucrare în mii de volume cu programele iconografice ale fiecărei Biserici ortodoxe din lume.

Pentru că, pe baza unei asemenea capodopere, am înțelege cum a fost pictat un anume Sfânt de-a lungul timpului sau o anumită scenă biblică și cât de multe sunt reprezentările iconografice ale Sfinților. Căci noi pictăm, în România, anumiți Sfinți, îi pictăm în mod excesiv pe aceiași, și trecem cu vederea milioane de alți Sfinți.

Însă Biserica îi cinstește pe toți Sfinții ei și față de toți ne învață să avem evlavie. Căci, prin fiecare Sfânt al lui Dumnezeu, noi înțelegem modul personal în care Dumnezeu l-a călăuzit în viața de sfințenie. Și fiecare Sfânt în parte este o icoană vie a lui Dumnezeu, care reflectă slava lui Dumnezeu.

De aceea, când vorbim despre Biserica lui Dumnezeu, despre Biserica Ortodoxă, vorbim despre o viață sfântă care poate fi trăită în mod personal de fiecare în parte. Și cum fiecare Sfânt în parte este unul foarte personal și nu stereotip, teologia fiecărui Sfânt în parte este o mărturisire a propriei sale experiențe îndumnezeitoare.

Căci fiecare Sfânt al lui Dumnezeu ne mărturisește despre modul în care a înțeles și a trăit viața cu Dumnezeu, asumându-și deopotrivă și bunele și relele vieții ortodoxe. Pentru că viața eclesială cere o asumare totală la nivel personal și comunitar, iar această asumare e o continuă creștere în înțelegere și în experiență.

Publicitatea îți ia ochii nu pentru ca să crezi în imagine, ci pentru ca să cumperi ceea ce se promovează la nivel vizual. Publicitatea e mesaj cu finalitate comercială, pentru că imaginile te trimit la lucruri și nu la persoane. Pe când Sfintele Icoane sunt mărturii existențiale despre oamenii Împărăției lui Dumnezeu. Căci Sfintele Icoane nu ne trimit la lucruri, ci la persoane sfinte, pentru a avea o relație sfântă cu ele.

Publicitatea e mundană, pe când iconografia ortodoxă e transcendentă și revelațională. Publicitatea ne închide în lume, în ceea ce avem acum la îndemână, pe când iconografia ne face să privim în veșnicia cu Dumnezeu, pentru că ne descoperă oamenii transfigurați ai Împărăției lui Dumnezeu.

Sfintele Icoane ne descoperă, în mod explicit, cine sunt oamenii veșniciei, pe când publicitatea ne duce la produsele de cumpărat, prezentate atractiv pentru ca să ne facă să le cumpărăm.

Și cred că este evident pentru toți că nu reclamele comerciale ar trebui să ne obosească la tot pasul, ci viața noastră socială ar trebui să aibă subțirime, transcendență, printr-o iconografie bine plasată în contextul arhitectural, dar și prin multă simplitate arhitectonică.

Pentru că orice oraș și sat au nevoie de simplitate, de bun gust, de curățenie, de aer…Îngrămădirea multor clădiri la un loc sau îmbinarea de multe stiluri arhitectonice la un loc este interesantă, dar și înăbușitoare. E frumos să vezi, să admiri o mare diversitate de stiluri arhitectonice într-un spațiu redus, dar e mai greu să locuiești într-un loc unde toate sunt în contrast.

Programul iconografic al Bisericii, însă, ne învață că toate scenele iconografice au legătură interioară între ele. Și că trebuie să ni le asumăm și să le înțelegem pe toate în mod unitar. Și, de aici, noi ar trebui să înțelegem că și casele noastre sau blocurile dintr-un oraș trebuie să se includă într-o anumită paradigmă arhitectonică. Pentru că toate trebuie să aibă gust, să aibă măsură, să aibă frumusețe.

Credința cea mântuitoare a Bisericii este frumusețea duhovnicească a vieții noastre. Pentru că ea are măsura adevărului, are gustul cel bun al sfințeniei, căci te face din om păcătos un Sfânt al lui Dumnezeu. Și așa cum se specifică și în Pastorala Sfântului Sinod din această zi, Duminica Ortodoxiei a fost instituită în 843 și, odată cu ea, și Sinodiconul Ortodoxiei ca Slujbă festivă[2], în care se arată apărătorii și detractorii credinței noastre.  Găsim aici, în mod amplificat, Sinodiconul Ortodoxiei în limba engleză[3]. Amplificat până în 20 noiembrie 1583.

Însă textul său a plecat de la apărarea Sfintelor Icoane, de la lăudarea celor care le-au apărat și de la condamnarea celor care le-au interzis. Astfel, sunt de veșnică pomenire cei care au apărat cu cuvântul și cu fapta Sfintele Icoane, dar sunt anatematizați cei care le-au negat și le-au scos din Biserici.

De unde înțelegem, până azi, că cine e ortodox e și cinstitor al Sfintelor Icoane, pentru că e cinstitor al întregii credințe a Bisericii. Iar procesiunile cu Sfinte Icoane și Sfinte Moaște sunt procesiuni profund ortodoxe, pentru că prin ele mărturisim tuturor veșnicia noastră cu Dumnezeu. Căci Sfintele Moaște sunt trupurile transfigurate ale Sfinților, pe când Sfintele Icoane sunt chipurile lor transfigurate. Și ambele sunt mărturii ale sfințeniei lor, ale comuniunii veșnice cu Dumnezeu.

Căci Dumnezeu, prin slava Lui, transfigurează trupurile celor Sfinți, iar noi, iconizându-i pe Sfinți, revelăm tuturor posibilitatea existențială a sfințeniei. Pentru că sfințenia e reală, poate fi trăită de orice om în Biserica lui Dumnezeu, pentru că e viața cu Dumnezeu. Și cum avem Sfinți din orice secol, atunci sfințenia e pentru orice secol și pentru orice om, pentru că Dumnezeu ne cheamă pe toți la sfințenie, la viața veșnică cu El.

Candidații la vreo funcție în stat umplu țara de afișe și de bannere, care mai apoi se deteriorează. Reclamele stradale se schimbă periodic. Ce am văzut mai ieri, nu mai vedem mâine pe stradă.

Interesul financiar motivează fiecare reclamă și tot el o perisabilizează, o face să fie trecătoare. Însă Sfintele Icoane nu se schimbă de pe un secol pe altul, ci ele sunt perene. Pentru că sfințenia nu se învechește niciodată. Sfințenia vorbește despre valoarea adevărată a omului și despre lucrurile care îl definesc cu adevărat pe om. Iar pe un om trebuie să îl caracterizeze în mod fundamental apartenența sa eclesială și viața de sfințenie.

Cine este ortodox și își trăiește ortodox viața, acela este om cu adevărat. Cine e ortodox și trăiește ortodox ajunge Sfântul lui Dumnezeu, și orice Sfânt al Lui e membru al Împărăției Sale.

Tocmai de aceea, Duminica Ortodoxiei nu promovează o valoare ghetoizantă, ci una universal valabilă. Duminica Ortodoxiei promovează sfințenia și sfințenia este adevărata împlinire a omului, împlinirea sa ontologică, pentru că îl face să fie în comuniune veșnică cu Dumnezeu și cu toți Sfinții și Îngerii Lui. Iar dacă promovăm viața, iubirea, proprietatea, securitatea personală, într-un cuvânt drepturile omului, atunci sfințenia este dreptul fundamental al omului. Pentru că sfințenia ne înveșnicește în relația cu Dumnezeu, în bucuria cea veșnică a comuniunii cu Dumnezeu și cu toți Sfinții și Îngerii Lui.

Așadar, iubiții mei, privim spre Sfintele Icoane ca spre cer, pentru că în ele ni se revelează Cerul lui Dumnezeu, Împărăția Lui. Și venim la Biserică, la Slujbe, pentru ca să trăim ca în Cer, ca în Cerul lui Dumnezeu, pentru că aici ne umplem de slava Lui, cea care ne face ceruri duhovnicești ale lui Dumnezeu.

Postirea noastră este bucurie duhovnicească. Pentru că noi nu trăim pentru ca să mâncăm, ci pentru ca să ne sfințim viața noastră.

De aceea, să trăim aceste zile de post cu multă bucurie sfântă, pentru că ele sunt zilele mântuirii noastre!

Să postim și să ne bucurăm!

Să ne rugăm și să ne bucurăm!

Să dăm milostenie și să ne bucurăm!

Să ne bucurăm și iarăși să ne bucurăm!

Pentru că Dumnezeu ne bucură în mod negrăit în fiecare zi. Amin!

[1] Începută la 8. 49, în zi de marți, pe 12 martie 2019. Plouă, + 4 grade.

[2] Pagina 3. A se vedea textul Pastoralei: https://www.teologiepentruazi.ro/2019/03/12/pastorala-sfantului-sinod-la-duminica-ortodoxiei-2019/.

[3] A se vedea: https://www.johnsanidopoulos.com/2010/02/synodicon-of-orthodoxy.html.