Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [41]

În poemul Pânda, Sorescu remarcă faptul că, în lume sau în univers, „Există atâtea amprente/ Care se lăfăie necercetate,/ Există nervurile frunzelor/ Care trebuie să ducă undeva,/ Toate acestea ar putea, în definitiv,/ Să ne facă să descoperim un fir”.

Adevărat! Și firul duce la Dumnezeu, la Creatorul universului. Dumnezeu Și-a lăsat peste tot amprentele în lume. Poetul a sesizat foarte corect că există multe amprente ale puterii și înțelepciunii Lui, imprimate deopotrivă în cosmosul mic și în cosmosul mare.

Nervurile frunzelor indică o direcție, indică un drum, indică o finalitate. Și oricare ar fi direcția în care am întreprinde cercetarea, fie că e una a contemplației, fie că e științifică (la nivel macro sau microcosmic), capătul e în Dumnezeu. Altfel, firul nu se termină niciodată…

Ca de obicei, Sorescu își prezintă aventura epistemologică sub formă de eveniment banal: el cugetă aceste lucruri în timp ce își plimbă câinele, care miroase „o furnică suspectă:/ Unde merge cu grăuntele-n gură/ Nu v-ați întrebat niciodată?”.

Interogația nu privește aspectul imediat al cunoașterii, al investigației: descoperirea unui cuib de furnici, despre care poetul știa neîndoielnic cum arată și unde s-ar putea afla. „Unde merge…?” se referă indubitabil la înțelesurile profunde ale existenței.

Într-o „lume plină de potlogării”, poetul conchide că „Ar fi multe de descoperit și de scos la lumină”. Atât potlogăriile, în sens detectivist, ar merita cunoscute (pentru a înțelege culoarul moral al umanității care se declară independentă de Dumnezeu) cât și semnificațiile metafizice ale modului în care este configurată această lume…

Poemele lui Sorescu șoptesc întrebările esențiale ale ființei umane într-un context lumesc, social și politic, în care filosofia clasică și metafizica sunt depreciate, iar religia se caută a fi epurată, delimitată spațial și psihologic, redusă la forme ritualice minime și nesemnificative.

Poezia lui indică tocmai răbufnirile conștiinței adânci, care nu poate fi anulată, a omului care nu poate fi oprit să gândească dincolo de ceea ce îl învață ideologia zilei, în ciuda a ceea ce este obligat să creadă că este pozitiv și negativ.

Versurile lui Sorescu sunt un neîncetat memento că din străfundurile omului care nu se lasă ușor omorât spiritualicește, răsar întotdeauna întrebările care neliniștesc, care pun în gardă, care nasc fiori, care tulbură ordinea socială instaurată cu forța, în numele unui bine pe care cei care confiscă puterea de decizie în stat consideră că trebuie să îl impună tuturor.

Did you like this? Share it:

2 thoughts on “Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [41]

    • De aceea avem nevoie de comentarii la poeți, la filosofi, la diverși oameni de cultură, pentru ca să vedem ce spun ei de fapt. Ce spun ei dincolo de ceea ce spun. Numai bine, Doamnă Ioana!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *