Epistola către Evrei, cap. 13, cf. BYZ

1. Să rămână dragostea frățească [Ἡ φιλαδελφία μενέτω]!

2. Iubirea de străini nu o uitați [Τῆς φιλοξενίας μὴ ἐπιλανθάνεσθε]! Căci, prin aceasta, [deși] unii nu au știut, primind [au primit] Îngeri.

3. Aduceți-vă aminte de cei legați[1], ca [fiind] legați împreună [cu ei] [ca și când ați fi legați împreună cu ei]! [Aduceți-vă aminte] de cei care pătimesc cele rele, deoarece și voi fiind [sunteți] în trup!

4. Cinstită [este] nunta în[tru] toate [Τίμιος ὁ γάμος ἐν πᾶσιν] și patul nespurcat [καὶ ἡ κοίτη ἀμίαντος], dar pe curvari și pe preacurvari îl va [îi va] judeca Dumnezeu.

5. Neiubitor de argint [să vă fie] obiceiul, îndestulându-vă [cu] propriile averi! Căci El a zis: „Nu am să te las și nici nu am să te părăsesc”.

6. Astfel încât, îndrăznind, noi a zice [să zicem]: „Domnul [este] ajutorul meu și nu mă voi teme. Ce îmi va face mie omul?”.

7. Aduceți-vă aminte de igumenii/ povățuitorii voștri [Μνημονεύετε τῶν ἡγουμένων ὑμῶν], care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu [οἵτινες ἐλάλησαν ὑμῖν τὸν λόγον τοῦ Θεοῦ]! Cărora [ὧν], privindu-le sfârșitul purtării [ἀναθεωροῦντες τὴν ἔκβασιν τῆς ἀναστροφῆς][2], imitați-le/ urmați-le credința [μιμεῖσθε τὴν πίστιν]!

8. Iisus Hristos, ieri și azi și întru veci, același [este].

9. [Cu] învățăturile cele de multe feluri[3] [Διδαχαῖς ποικίλαις] și străine[4] nu vă rătăciți [καὶ ξέναις μὴ παραφέρεσθε]! Căci bine [este cu] har a întări inima [καλὸν γὰρ χάριτι βεβαιοῦσθαι τὴν καρδίαν], nu [cu] mâncăruri, în[tru] care nu s-au folosit cei care au umblat[5].

10. Avem jertfelnic [Ἔχομεν θυσιαστήριον], de la care nu au dreptul să mănânce [ἐξ οὗ φαγεῖν οὐκ ἔχουσιν ἐξουσίαν] cei care slujesc cortului [οἱ τῇ σκηνῇ λατρεύοντες][6].

11. Căci, ale căror dobitoace – [pe când] sângele se aduce înăuntru, prin arhiereu, întru Sfintele, pentru păcat – trupurile acestora se arde [se ard] în afară de tabără.

12. De aceea și Iisus, ca să sfințească poporul prin sângele Său [ἵνα ἁγιάσῃ διὰ τοῦ Ἰδίου αἵματος τὸν λαόν], a pătimit în afara porții[7].

13. Prin urmare [Τοίνυν], să ieșim către El în afară de tabără [ἐξερχώμεθα πρὸς Αὐτὸν ἔξω τῆς παρεμβολῆς], ocara Sa purtând-o [τὸν ὀνειδισμὸν Αὐτοῦ φέροντες].

14. Căci nu avem aici cetate stătătoare [μένουσαν πόλιν], ci o căutăm pe aceea ce va fi.

15. Așadar, prin El să aducem jertfă de laudă pururea lui Dumnezeu, care este rodul buzelor mărturisindu-se numelui Său.

16. Iar facerea de bine și dărnicia nu le uitați! Căci [cu] astfel de jertfe se bine-place [lui] Dumnezeu.

17. Încredeți-vă [Πείθεσθε] igumenilor/ povățuitorilor voștri și vă supuneți [lor]! Căci ei priveghează pentru sufletele voastre [αὐτοὶ γὰρ ἀγρυπνοῦσιν ὑπὲρ τῶν ψυχῶν ὑμῶν], precum [și] cuvânt dându-vă [ὡς λόγον ἀποδώσοντες] [vă dau]. Ca să facă aceasta cu bucurie și nesuspinând, căci fără de folos vă [este] vouă aceasta.

18. Rugați-vă pentru noi [Προσεύχεσθε περὶ ἡμῶν]! Căci am fost încredințați că avem conștiință bună [πεποίθαμεν γὰρ ὅτι καλὴν συνείδησιν ἔχομεν], voind [ca] în toate să trăim bine [ἐν πᾶσιν καλῶς θέλοντες ἀναστρέφεσθαι].

19. Și mai mult vă rog să faceți aceasta, ca să fiu înapoiat vouă [cât] mai curând.

20. Iar Dumnezeul păcii, Cel care a scos din morți, prin sângele făgăduinței celei veșnice [ἐν αἵματι διαθήκης αἰωνίου], pe Păstorul cel mare al oilor, pe Domnul nostru Iisus,

21. să vă întemeieze pe voi în tot lucrul cel bun [καταρτίσαι ὑμᾶς ἐν παντὶ ἔργῳ ἀγαθῷ], ca să faceți voia Lui, făcând în[tru] voi [ce este] bine-plăcut înaintea Sa, prin Iisus Hristos, a Căruia [este] slava întru vecii vecilor! Amin.

22. Și vă rog pe voi, fraților, să ascultați de cuvântul de mângâiere [ἀνέχεσθε τοῦ λόγου τῆς παρακλήσεως]! Căci și pe scurt v-am scris vouă.

23. Să știți [că] fratele Timoteos [este] liber! Cu care, dacă are să vină mai curând, vă voi vedea pe voi.

24. Salutați pe toți igumenii/ povățuitorii voștri și pe toți Sfinții! Vă salută pe voi cei din Italia.

25. Harul [să fie] cu voi toți! Amin.


[1] De cei închiși pentru credință.

[2] Al viețuirii lor pe pământ.

[3] Care se contrazic unele pe altele. Și se referă aici la învățăturile păgâne și eretice.

[4] Modului de gândire și de viețuire creștină.

[5] Cei care au viețuit îngrijindu-se doar de mâncare și de băutură.

[6] Noi, creștinii, avem jertfelnic, altar, de la care nu pot mânca evreii.

[7] A fost răstignit pe Cruce în afara porții cetății Ierusalimului.

Elemente creștine în „Povestea lui Harap-Alb” [4]

Comportamentul neomenos al Spânului față de Harap-Alb le indignează pe fiicele împăratului Verde, care exprimă o atitudine ortodoxă: „Dacă este că a lăsat Dumnezeu să fim mai mari peste alții, ar trebui să avem milă de dânșii, că și ei, sărmanii, sunt oameni!”[1].

Și Creangă adaugă teologic: „bunătatea nu are de-a face cu răutatea”[2]. Pentru că, deși pare că ele coexistă în lumea noastră, adevărul este că lumina nu are părtășie cu întunericul și că în ființa umană una din cele două trebuie să învingă, după cum este aplecarea voinței omului.

Mila este virtutea principală, care este în mod perpetuu scoasă în evidență, Creangă insistând pentru înțelegerea acestui fapt mai mult decât se vede reieșind din basmele populare. Trebuie spus că nu toate creațiile populare o exaltă (baladele haiducești, spre exemplu, insistă pe cruzime).

Iar fiicelor împăratului Verde „inima le spunea că Spânul nu le este văr”[3]. Creangă știa și simțea că Dumnezeu vorbește în inimile ortodocșilor, în inimile bune mai ales, unde El vestește prin simțiri aparte adevărul lucrurilor, mai înainte ca evenimentele să îl arate. Asemenea amănunte psihologic-duhovnicești basmele populare nu le precizează.

În ciuda faptului că „meșteru-i dracul”[4], adică cel care, după cum se spune adesea în rugăciunile sau în textele patristice, are multe măiestrii demonice, învățate și exersate în mii de ani (spre deosebire de oameni, care trebuie să învețe în scurt timp arta războiului duhovnicesc, dar care au în ajutor harul dumnezeiesc, pe Îngeri și pe Sfinți), Harap-Alb crede cu tărie că „mare-i Dumnezeu, ne-a scăpa el și din aceasta”[5].

Ion Creangă știa bine că: „Aproape este Domnul de cei zdrobiți la inimă și pe cei smeriți cu duhul îi va mântui. Multe sunt necazurile celor Drepți și din toate ale lor [din toate suferințele lor] îi va izbăvi pe ei” (Ps. 33, 19-20)[6]. Și transferă și personajului său această credință.

Purtat de calul său minunat în ostrovul în care trăia „sfânta Duminică” (ostrov cu trăsături paradisiace indicate vag de Creangă, care nu are puterea descriptiv-poetică a lui Eminescu), Harap-Alb aude aceste cuvinte: „Fii încredințat că nu eu, ci puterea milosteniei și inima ta cea bună te ajută, Harap-Alb”[7].

Aceasta mi se pare o transpunere în alte cuvinte a ceea ce spunea adesea Mântuitorul celor vindecați de El: „credința ta te-a mântuit”.

Faptul acesta trebuie înțeles în sensul că Dumnezeu nu îi ajută pe oameni în mod discreționar, alegând pe cine să ajute și pe cine nu, ci faptele oamenilor și aplecarea lor interioară, spre bine sau spre rău, atrag sau alungă harul și ajutorul Său. Iar acest lucru este dovada concludentă că nu există predestinare.


[1] Idem, p. 93. [2] Ibidem. [3] Ibidem. [4] Idem, p. 95. [5] Ibidem.

[6] Cf. Psalmii liturgici, traducere din LXX și ediție alcătuită de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2017, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2017/03/05/psalmii-liturgici/.

[7] Ion Creangă, Povești, amintiri, povestiri, op. cit., p. 95.

Elemente creștine în „Povestea lui Harap-Alb” [3]

„Bătrâna” îl învață pe fiul de împărat să ceară veșmintele și armele vechi ale tatălui, cât și calul său. O lecție de înțelepciune, pentru smerirea celor tineri: ce e vechi e bun. Lucrurile care au fost încercate și de alții mai înainte sunt trainice. Trebuie să te îmbraci în experiența celor bătrâni și să lupți cu armele înțelepciunii lor.

E o regulă de bază și în Mănăstiri (era odinioară, cel puțin), aceea de a îmbrăca hainele (sau anumite elemente vestimentare) ale celor ce s-au iscusit în lupta duhovnicească și de a folosi uneltele lor, uneltele vechi, care, prin practica îndelungă, te pot ele învăța dreapta mânuire a lor, utilizarea lor în mod ortodox.

Creangă spune că cele cerute de fiul cel mic erau „vechi ca pământul”[1]. O figură de stil sau un mod de-a exprima adevărul că istoria nu începe cu fiecare nouă generație, ci fiecare nouă generație trebuie să caute să cunoască istoria și experiența tuturor celor dinaintea sa. O filosofie ortodoxă care este contrariul doctrinei actuale postmoderne, care bântuie și face ravagii în mințile tinere…

Sfatul împăratului este să se ferească de omul roș și mai ales de omul spân, în calea sa. Și pentru că nu ia aminte bine că trebuie să se ferească de spân, de aceea va da și peste omul roș. Pentru că un păcat, odată săvârșit, aduce și altele…

Feciorul cel tânăr ajunge să meargă „prin codri întunecoși”[2], adică prin ispite, suferințe și necazuri. La ananghie fiind, de trei ori i se arată Spânul sub trei chipuri diferite (precum procedează demonii sau oamenii care devin benevol instrumentele lor, în unele hagiografii), pentru a-l înșela, iar a treia oară tânărul prinț cedează și se întovărășește cu el, deși „din copilăria mea sunt deprins a asculta de tată”[3]. Greutatea ispitei este însă mai apăsătoare pentru el, care nu știa încă ce înseamnă răutatea sau viclenia demonică.

El nu e neascultător din nepăsare sau din sentiment de frondă, ci pentru că nu mai poate răbda durerea singurătății prin pustietăți necunoscute. Iar cel care păcătuiește din neputință și din lipsă de experiență, mai are încă nădejde de mântuire: prin milostenie, răbdare (de aici înainte) și fapte bune.

Spânul îi dă fiului de împărat numele de Harap-Alb (vrând să însemne robul alb, dar având înțelesul tainic de arapul cel alb sau negrul cel alb, adică, în sens duhovnicesc: negrul care devine alb, păcatul care se curățește, sau ceea ce păcatul înnegrește poate redeveni alb, cum l-a lăsat Dumnezeu). Și îl obligă să jure că îi va sluji „până când îi muri și iar îi înviè”[4]. Și aceasta pentru că Spânul, ca orice om păcătos, nelegiuit, nu crede în înviere. El e convins că astfel Harap-Alb e legat să îi slujească pentru totdeauna, pentru că nu are în vedere posibilitatea învierii din moarte.

În subsidiar, Creangă se gândește, de fapt, la redempțiune, la ispășire, la învierea din moartea păcatului. Pentru că, prin necazurile și durerile prin care trece, exersând asceza, răbdarea și milostenia, Harap-Alb se izbăvește de păcatul săvârșit, al neascultării, devine și mai smerit și încercat în ispite.

Înșelat de Spân, Harap-Alb se lasă „în știrea lui Dumnezeu, cum a vrè el să facă”[5]. Pentru că, atunci când cădem în robia păcatului și a demonilor, trebuie să nu ne luptăm împotriva întâmplărilor pe care le îngăduie Dumnezeu ca să vină asupra noastră, fie că sunt necazuri, boli, ispite sufletești sau trupești, asupriri sau silnicii nesimțite și bădărane din partea altora. Toate acestea duc, în final, la învierea din moarte.


[1] Idem, p. 85. [2] Idem, p. 89. [3] Idem, p. 90. [4] Idem, p. 92. [5] Ibidem.

Predică la Învierea Domnului [2019]

Iubiții mei[1],

Hristos a înviat!

Și dacă El n-ar fi înviat, atunci credința și propovăduirea noastră ar fi fost deșarte [I Cor. 15, 14, BYZ], goale, lipsite de tărie dumnezeiască, pentru că nu am fi avut niciun fundament real în viața noastră. Căci oamenii ar fi murit pe mai departe în păcatele lor și nu am fi avut parte de o înviere și de o transfigurare a întregii noastre ființe.

Însă, pentru că Hristos a înviat, El „s-a făcut începătura celor care au adormit [ἀπαρχὴ τῶν κεκοιμημένων ἐγένετο]” [I Cor. 15, 20, BYZ].  Căci El a fost primul înviat din morți, pentru ca, prin puterea Lui cea dumnezeiască, noi toți să înviem din morți la învierea cea de obște.

Iar noi, în Biserică, ne înduhovnicim continuu, pregătindu-ne pentru învierea cea de obște. Pentru învierea în care ne vom umple de slava lui Dumnezeu. Pentru că toți vom învia, așa cum ne-a spus Domnul: „vine ceasul în care toți cei din morminte vor auzi glasul Lui [πάντες οἱ ἐν τοῖς μνημείοις ἀκούσονται τῆς φωνῆς Αὐτοῦ]” [In. 5, 28, BYZ], dar „vor ieși, cei care au făcut cele bune, întru învierea vieții [εἰς ἀνάστασιν ζωῆς], iar cei care au făcut cele rele, întru învierea judecății [εἰς ἀνάστασιν κρίσεως]” [In. 5, 29, BYZ]. Pentru că învierea spre viață e Împărăția lui Dumnezeu cea veșnică, pe când învierea spre judecată și spre osândă este Iadul cel veșnic.

Sfântul Pavlos a numit transfigurarea trupurilor tuturor oamenilor, de la învierea cea de obște, drept îmbrăcare în nestricăciune [ἀφθαρσίαν] și nemurire [ἀθανασίαν] [I Cor. 15, 54, BYZ]. Pentru că toți cei înviați vor avea trupuri nestricăcioase și nemuritoare. Dar conținutul interior, ontologic, al persoanelor celor înviate va fi acela care a început în timpul vieții lor pământești și s-a potențat în sufletele oamenilor după moartea lor cea trupească. Cei păcătoși vor fi lipsiți de slava lui Dumnezeu, vor fi plini de întuneric și de urâțenie, pe când Sfinții Lui vor fi plini de frumusețea Lui cea veșnică, pentru că vor fi plini de slava lui Dumnezeu.

Iar oamenii vor învia la învierea cea de obște, la învierea universală, cea a tuturor oamenilor, pentru ca fiecare să fie judecat după faptele sale [Apoc. 20, 13, BYZ]. După faptele sale din viața aceasta, din această scurtă viață pământească. Și cine nu va fi aflat scris în cartea vieții, adică cine nu va avea nimic de-a face cu sfințenia lui Dumnezeu, „va fi aruncat întru lacul cel de foc [ἐβλήθη εἰς τὴν λίμνην τοῦ πυρός]” [Apoc. 20, 15], adică în Iad.

Lac sau iaz de foc care este numit „moartea cea de-a doua [ὁ θάνατος ὁ δεύτερός]” [Apoc. 20, 14, BYZ]. Pentru că prima oară murim trupește. Dar Iadul este moartea cea de-a doua, pentru că nu există nicio bucurie în Iad, ci numai chin veșnic. Căci cei din Iad nu au o relație vie cu Dumnezeu, ci îi neagă în mod continuu valoarea ei îndumnezeitoare. Însă noi, oamenii, ne mântuim în Biserica lui Dumnezeu. Căci mântuirea este viața cea nouă, este viața cea dumnezeiască, care iradiază din trupul cel sfințit și înviat al Domnului[2]. Din trupul Lui îndumnezeit, plin de slava Lui cea veșnică.

De aceea, mântuirea noastră nu este o realitate exterioară nouă, ci cu totul interioară, căci e slava lui Dumnezeu care se revarsă în sufletul nostru, din sufletul nostru se revarsă în trupul nostru și, prin el, în afara noastră, iradiindu-i pe oameni și lucrurile din jurul nostru. Căci „omul sfințește locul”, după cum spune proverbul, nu prin vreo lucrare pur umană, ci prin revărsarea harului lui Dumnezeu din el în lucrurile din jurul său. Și pentru ca să se reverse harul lui Dumnezeu din tine în casa ta și oriunde tu mergi și lucrezi, trebuie ca mai întâi să îl primești de la Dumnezeu în Biserica Sa. Căci trebuie să te faci purtător de har, pentru ca mai apoi să fii un dăruitor al harului Său oriunde te duci.

Așa cum dăruim un obiect sau un sfat, așa dăruim, în mod duhovnicește, în mod tainic, și harul lui Dumnezeu. Pentru că, fiind în harul Său, orice spunem și facem e o împărtășire de har și altora. Iar Arhiereii și Preoții, într-un mod liturgic plenar, în Biserica slavei Sale, cer și primesc de la Dumnezeu slava Lui, pentru ca să sfințească materiile liturgice puse înainte și pentru ca să îi sfințească pe oameni.

Și astfel, participând la Slujbele Bisericii, și credincioșii se umplu de harul lui Dumnezeu, de slava Lui, și dăruie, prin tot ceea ce fac, harul Său, înțelepciunea Lui, bucuria Lui dăruită lor la Biserică.

De aceea, slava lui Dumnezeu primită în Biserică e purtată de cei credincioși în ființa lor pretutindeni. Pentru că ei trăiesc cu Dumnezeu și sunt cu El și orice rugăciune și vorbire evlavioasă a lor e spre zidirea oamenilor, e spre luminarea lor, e spre întoarcerea lor la Dumnezeu.

De aceea, iubiții mei, slujba de Paști am început-o afară, în fața Bisericii: pentru că întreaga lume trebuie să afle vestea fundamentală a Bisericii, aceea că Hristos a înviat din morți și că noi, prin El, vom învia mereu duhovnicește din moartea păcatului, dar, la învierea cea de obște, vom învia în mod deplin, ca ființe cu totul transfigurate de slava Lui. Pentru că învierea Lui e începutul învierii întregii umanități. Învierea Lui e omorârea morții noastre, pentru că El e viața noastră cea veșnică.

În troparul Învierii Domnului, prin sintagma „[cu] moartea pe moarte călcând [θανάτῳ θάνατον πατήσας]”[3], ni se explică în mod practic învierea Lui cea de a treia zi. Căci cu/ prin moartea Lui a călcat, a biruit, a învins moartea oamenilor. Moartea Lui ca om, fiind moartea Celui fără de păcat, a lui Dumnezeu întrupat, a fost o biruire a morții și a Iadului. Căci El nu a putut fi ținut în Iad, pentru că a intrat ca un biruitor în Iad și i-a scos de acolo pe Sfinții Lui.

De aceea, biruind moartea în umanitatea Sa, cât și Iadul prin coborârea Lui cu sufletul în Iad, „Hristos a înviat din morți [Χριστὸς ἀνέστη ἐκ νεκρῶν]”, a înviat dintre cei morți din Iad, cu de la Sine putere, ca Dumnezeu întrupat, „și celor din morminte, viață dăruindu-le [καὶ τοῖς ἐν τοῖς μνήμασι, ζωὴν χαρισάμενος]”[4], și Sfinților celor morți de mult le-a dăruit viață veșnică. Căci „pogorându-Se la Iad Domnul, nu a înviat pe toți câți erau acolo, ci numai pe cei care au voit să creadă în El și sufletele Sfinților din veac, ținute cu sila de Iad, le-a slobozit și a dăruit tuturor putința să se urce la ceruri”[5], adică în Împărăția Lui.

De aceea, când auzim spunându-se că Domnul „a golit Iadul” prin învierea Lui, trebuie să înțelegem că El l-a golit de Sfinții Lui și nu că „i-a băgat cu forța” pe toți oamenii în Paradis. Pentru că Dumnezeu nu forțează pe nimeni, nu silește pe nimeni să creadă în El, ci așteaptă acceptarea și conlucrarea noastră cu El.

În limba greacă a Scripturii, Πάσχα [Pasha] – de unde noi avem cuvântul Paști – este un cuvânt indeclinabil[6]. De aceea, formele lui de singular se formează cu ajutorul articolului antepus. În mod abuziv, s-a încercat producerea unor forme de plural în limba română, forme care au intrat, din păcate, în cărțile de cult. Însă ele nu apar și în limba greacă.

Spre exemplu, a 7-a cântare de la Laude, în Penticostarul românesc, arată astfel: „Paștile cele sfințite astăzi nouă s-a arătat. Paștile cele nouă și sfinte, Paștile cele de taină, Paștile cele preacinstite…”[7]. Însă pluralul fraudulos „Paștile” nu există în textul sursă, unde, peste tot, e forma de singular „Paști”: „Πάσχα ἱερὸν ἡμῖν σήμερον ἀναδέδεικται, Πάσχα καινόν, Ἅγιον, Πάσχα μυστικόν, Πάσχα πανσεβάσμιον, Πάσχα Χριστὸς ὁ λυτρωτής, Πάσχα ἄμωμον, Πάσχα μέγα, Πάσχα τῶν πιστῶν, Πάσχα, τὸ πύλας ἡμῖν τοῦ Παραδείσου ἀνοῖξαν, Πάσχα, πάντας ἁγιάζον πιστούς”[8].

În ediția BYZ a Noului Testament, Πάσχα are 27 de ocurențe, articolul antepus fiind la G., D. și Ac. Nu există nicio formă de plural a cuvântului. Pentru că forma „de plural” a lui Paști e o invenție românească neavenită. De aceea, în traducerile noastre, nu putem avea decât N. Paștiul, G. al Paștiului, D. Paștiului, Ac. de/ la Paști.

De aceea, iubiții mei, cu bucurie multă noi mărturisim învierea Domnului și ciocnim ouă roșii[9], arătând prin ele că Hristosul nostru, Care astăzi a înviat, e Cel care a murit pentru noi! Că Hristos a pătimit și a murit pentru noi, pentru ca să învingă moartea noastră în umanitatea Lui.

Să ne bucurăm, așadar, de învierea Lui cea de a treia zi, cu evlavie și cu iubire frățească, ospătându-ne și bucurându-ne împreună! Căci masa de Paști e masa comuniunii, e masa iubirii creștine, e masa veseliei sfinte.

Bucurați-vă și vă veseliți întru Dumnezeul mântuirii noastre!

Bucurați-vă unii pe alții, prin cuvinte și cadouri frumoase, pentru ca nimeni să nu fie trist!

Și în zilele pascale, de până la Înălțarea Lui la cer, să ne umplem de bucuria facerii de bine, a rugăciunii și a iertării! Amin.


[1] Începută la 13. 06 minute, în Miercurea Mare, pe 24 aprilie 2019. Soare, 17 grade.

[2] Preotul Profesor Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, ed. a III-a, Ed. IBMBOR, București, 2003, p. 349.

[3] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Pen/Pascha.html. [4] Ibidem.

[5] Penticostar, ed. BOR 1973, p. 20.

[6] Cf. Friberg Greek Lexicon, 21.107, apud BW 10.

[7] Penticostar, ed. BOR 1973, p. 24.

[8] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Pen/Pascha.html.

[9] A se vedea: https://doxologia.ro/vietile-sfintilor/sinaxar/sfanta-maria-magdalena-primul-ou-de-pasti.

A doua predică în Săptămâna Mare [2019]

Iubiții mei[1],

mulțimea celor care s-au spovedit și împărtășit în ultimele zile m-a împlinit duhovnicește. Pentru că Preotul se bucură când oamenii se bucură de Dumnezeu. Când oamenii acceptă binecuvântarea lui Dumnezeu, când ei se deschid harului Său, când ei se umplu de viața Lui cea nesfârșită[2].

Iar evlavia față de Dumnezeu nu poate fi mimată, pentru că evlavia se naște din iubirea față de Dumnezeu, din conștiința mare, profundă, că lui Dumnezeu I se cuvine întreaga cinste și închinare a noastră, întreaga iubire de care suntem capabili.

Până nu stai de vorbă cu omul, nu afli inima lui, credința lui, așteptarea lui reală. Iar Taina Sfintei Mărturisiri e locul binecuvântat unde oamenii se întâlnesc cu adevărat. Unde se cunosc reciproc și se împrietenesc la modul fundamental. Căci și Preotul îi vede, îi înțelege în mod profund pe credincioși, dar și credincioșii pătrund în sufletul Preotului și îi văd starea lui duhovnicească.

Spovedania e timpul în care nimeni nu poate să se ascundă. Oamenii sunt expliciți atunci. Pentru că stau în fața lui Dumnezeu și prezența în fața Lui și în harul Său îi face transparenți.

Iar transparentizarea omului este înduhovnicirea lui. Este curățirea lui interioară, aidoma ștergerii murdăriei de pe o ferestră, pentru că slava lui Dumnezeu intră în noi. Și slava Lui ne face să fim transparenți în relația cu Dumnezeu și cu oamenii, pentru că nu mai avem nimic de ascuns.

Dar cine își ascunde păcatele, cine crede că nu e văzut nici de Dumnezeu și nici de oameni, e un naiv. Pentru că totul se vede, totul se simte, totul se dezvăluie în cele din urmă. Și e bine ca tu să-ți mărturisești păcatul tău Domnului, ca să fii iertat de către El, decât ca El să-ți descopere, în văzul tuturor, păcatele tale.

Iudas, vânzătorul Domnului, nu se îngrijea de săraci, dar mima bunătatea. Și de ce nu-i păsa de săraci? Nu avea sentimente? Nu era om? Pentru că, ne spune Sfântul Ioannis Teologul, Iudas „era hoț [κλέπτης], și avea punga de bani, și fura [din cele] care se puneau [în ea]” [In. 12, 8, BYZ]. El fura din punga Domnului, din punga propovăduirii Evangheliei, adică din banii Bisericii.

De la κλέπτης [cleptis] avem în română cleptoman și cleptomanie. Și cleptomania este patima hoției. E patima prin care transformăm cele ale altora în bunuri „ale noastre”. Iar dacă unii fură bani, iar alții bunuri, există și oameni care fură idei. Care se prezintă în fața tuturor ca și când ar fi gândit sau ar fi scris niște lucruri, care, în fapt, nu le-au trecut niciodată prin cap și prin inimă. Și ei sunt cei care te fac la idei, după cum alții te fac la buzunar. Adică îți golesc buzunarele…

A plagia vine de la fr. plagier[3]. Iar verbul franțuzesc plagier desemnează furtul de idei[4].

Și nu e o problemă dacă citezi ceea ce preiei de la alții. Dacă citezi, dacă pui între ghilimele, dacă indici sursa de unde ai preluat o idee, o informație, un desen, un tablou, un sondaj etc. Problema e când furi ideile și experiențele altora sau chiar opere întregi și spui…că tu le-ai scris, că tu le-ai inventat, că ale tale sunt, că tu ai muncit pentru ele și, pe baza furtului, faci bani, obții funcții și salarii, obții notorietate.

Însă, când predicăm, trebuie să predicăm lucruri adevărate, reale, confirmate de surse. Trebuie să spunem de unde am luat o informație anume și, prin aceasta, oamenii care ne citesc își dau seama cât de serioasă e cercetarea noastră.

Gruparea religioasă Martorii lui Iehova predică nerozia că Domnul Iisus Hristos „nu a murit pe o cruce, ci pe un stâlp vertical”[5]. Și spun acest lucru, pentru că ei neagă mărturiile istorice, tradiționale, ale Bisericii, care ne dau detalii despre modul de slujire și de închinare al Bisericii. Căci, alături de Sfintele Icoane, Crucea Domnului este elementul arhitectonic și mobiliar fundamental prin care se distinge o Biserică ortodoxă, iar semnul Sfintei Cruci este închinarea cea mai evidentă a unui creștin ortodox. Pentru că ortodoxul își face mereu semnul Sfintei Cruci pe trupul său, el se închină la tot pasul.

Și dacă nu-l vedem adesea făcând metanii sau stând în genunchi la rugăciune – mă refer în afara locașurilor de cult –, peste tot îl vedem închinându-se, pentru că Crucea Domnului e desfătarea ortodocșilor. Pentru că noi ne închinăm de multe ori peste zi, tocmai pentru ca să simțim slava Lui în noi, bucuria Lui în noi, iubirea Lui veșnică pentru noi.

În veșminte negre, de pocăință, scoatem Crucea Domnului în mijlocul Bisericii. Și când o scoatem, la strană se cântă, în mod sfâșietor: „Astăzi S-a răstignit pe lemn, Cel ce a spânzurat pământul pe ape…”[6]. Conform ediției actuale a Triodului, care a fost remaniată neprofesionist…Pentru că în limba greacă această cântare începe astfel: „Astăzi a fost spânzurat pe lemn [Σήμερον κρεμᾶται ἐπὶ ξύλου]”, pe lemnul Crucii, „Cel care a spânzurat pământul pe ape [ὁ ἐν ὕδασι τὴν γῆν κρεμάσας]”[7]. Traducere care exista, spre exemplu, în ed. 1986, BOR, a Triodului[8].

Dar El, Făcătorul întregii creații, a spânzurat pământul pe ape atunci când l-a creat astfel, pe când atunci când a fost spânzurat pe lemn, adică bătut în cuie pe Cruce și înălțat pe Cruce, țintuit pe Cruce în aer, atunci Domnul a fost batjocorit de oameni.

Și dacă nu traducem textul așa cum este el în textele sursă grecești, atunci distrugem paralelismul spânzurării existent în limba greacă, în limba de unde ar fi trebuit să fie traduse, în mod fidel, toate cărțile noastre de cult.

…Și cântarea, mai departe, ne mărturisește: „[Cu] cunună de spini a fost încununat [Στέφανον ἐξ ἀκανθῶν περιτίθεται], Împăratul Îngerilor [ὁ τῶν Ἀγγέλων Βασιλεύς]. [Cu] porfiră mincinoasă  a fost îmbrăcat [Ψευδῆ πορφύραν περιβάλλετα]” – pentru că n-a fost o porfiră de împărat, ci un veșmânt pus pe El în batjocură –, „Cel care îmbracă cerul cu nori [ὁ περιβάλλων τὸν οὐρανὸν ἐν νεφέλαις]. Palmă [peste obraz] a primit [Ῥάπισμα κατεδέξατο], Cel care l-a eliberat [de robie] pe Adam în Iordanis [ὁ ἐν Ἰορδάνῃ ἐλευθερώσας τὸν Ἀδάμ]. [Cu] piroane a fost pironit [Ἥλοις προσηλώθη], Mirele Bisericii [ὁ Νυμφίος τῆς Ἐκκλησίας]. [Cu] sulița a fost străpuns [Λόγχῃ ἐκεντήθη], Fiul Fecioarei [ὁ Υἱὸς τῆς Παρθένου]…”.

Pentru că s-au arătat suferințele Domnului, pe care El le-a trăit în umanitatea Sa, dar, în același timp, s-a subliniat în mod continuu că El este Dumnezeu și om. Și când vorbim teologic despre persoana Domnului, noi nu trebuie să uităm să subliniem în mod continuu faptul că El este Dumnezeu și om. Pentru că aceasta este mărturia fundamentală a teologiei hristologice.

Domnul a fost prins de către autoritățile romane cu complicitatea celor religioase, evreiești! Sau, și mai clar spus, conducătorii religioși ai lui Israil L-au omorât pe Domnul prin mâinile armatei romane, cu toții fiind vinovați de omorârea Lui.

Procesul Domnului a fost un simulacru[9]. Se aduc martori mincinoși, toată lumea Îl acuză, toți Îl vor mort, îi forțează mâna guvernatorului român și își duc planul mârșav până la capăt. Iar Pilatos, deși știa că El nu are nicio vină de moarte [Lc. 23, 22], pentru că evreii au început să țipe de mama focului, cerând răstignirea Lui [Lc. 23, 23], „a hotărât să se facă [după] cererea lor” [Lc. 23, 24, BYZ]. Însă, dacă o masă de oameni e foarte vocală, judecătorul nu trebuie să condamne oameni nevinovați datorită protestelor lor. Pentru că judecătorii trebuie să judece potrivit probelor, potrivit adevărului și nu  intereselor meschine.

Domnul Se roagă pentru răstignitorii Săi [Lc. 23, 34, BYZ]! Pentru că și criminalii au nevoie de iertarea lui Dumnezeu. Tot omul are nevoie de iertarea Lui! Iar cei care L-au răstignit, n-au știut pe cine au răstignit [Ibidem]. Pentru că necredința e oarbă. Ea nu Îl vede pe Cel preafrumos, pe Dumnezeul mântuirii noastre, deși El stă în fața ei.

L-au răstignit cu trupul gol pe Cel Preacurat! Pentru veșmintele Lui „au aruncat sorț” [Ibidem]. Și cei care cred că au cuvintele Lui, pentru că le cumpără într-o nouă ediție scripturală, nu Îl au și pe El. Ca să-L avem pe El, trebuie să Îl avem în noi. Și ca să înțelegem cuvintele Lui, trebuie ca El să ne lumineze. Iar luminările la Scriptură sunt adevărata hrană a sufletului nostru, care bucură și trupul nostru. Pentru că atunci când sufletul nostru mănâncă cu gura minții adevărurile lui Dumnezeu, și trupul nostru e plin de bucurie și de slavă dumnezeiască. Pentru că ceea ce bucură sufletul, bucură și trupul, iar ceea ce omoară sufletul, omoară și trupul.

Și stăpânitorii lui Israil L-au batjocorit atunci când era pe Cruce, cât și soldații romani [Lc. 23, 35-36]! Pentru că flecăreala, râsul prostesc și drăcuielile se stârnesc repede. De aceea, trebuie să ne ferim de păcatele făcute cu gura, de cele făcute prin cuvânt, de cele care smintesc mult pe oameni, dar și de cele făcute cu mintea și inima noastră. Căci păcatele pornesc din sufletul nostru, ne afectează pe noi cu totul, dar îi afectează și pe alți mulți oameni. Păcatele noastre sunt virusurile care îi îmbolnăvesc și pe alții.

Domnul moare pe Cruce, dar învingând moartea în umanitatea Sa! E îngropat de oameni care Îl iubeau și credeau în El. Iar mormântul Lui, în care astăzi primim lumina care se coboară din cer, a fost pecetluit și păzit de o custodie [κουστωδία], de o gardă/ pază/ strajă [Mt. 27, 66, BYZ].

Însă nimeni nu a simțit când a avut loc învierea Lui cea de a treia zi! Pentru că Domnul, Cel înviat din morți, S-a ridicat ca un biruitor din Iad, eliberându-i pe Sfinții Lui. Tot la fel, ridicarea noastră din moartea păcatului se face în taina sufletului nostru, iar lumea înțelege mai târziu schimbările duhovnicești din noi înșine. Pentru că pocăința e cea care ne schimbă! Pocăința e cea care ne înnoiește. Și cine se înnoiește interior, acela e vindecat de către Dumnezeu. Pentru că vindecarea de păcate e totuna cu curățirea noastră de păcate.

Așadar, iubiții mei, împreună am slujit Domnului și împreună ne-am rugat Lui pentru mântuirea noastră! Împreună ne-am umplut de durerile Domnului și împreună am înțeles că ele sunt manifestarea iubirii Sale față de noi. Pentru că Biserica este comuniunea de iubire și de rugăciune care trăiește din relația neîncetată cu Dumnezeul nostru treimic, cu Tatăl, Fiul și Sfântul Duh Dumnezeu.

Să priveghem, să fim cu inimă bună, să ne lăsăm inundați cu totul de slava învierii Sale, a învierii Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos! Căci praznicul cel prea mare al Bisericii va începe și ne cere să fim cu totul bucuroși, cu totul veseli, cu totul plini de slava lui Dumnezeu. Amin!


[1] Începută la 17. 55, în Marțea Mare, pe 23 aprilie 2019. Cer înnorat, 16 grade, vânt de 24 km/ h.

[2] Aluzie la rugăciunea euharistică: „văzut-am chipul învierii Tale, umplutu-ne-am de viața Ta cea nesfârșită, îndulcitu-ne-am de hrana Ta cea neîmpuținată”, cf. Liturghier, ed. BOR 2012, p. 280.

[3] Cf. http://www.dex.ro/plagia.

[4] Cf. http://atilf.atilf.fr/.

[5] Cf. https://www.jw.org/ro/invataturi-biblice/intrebari/a-murit-isus-pe-cruce/.

[6] A se vedea: https://www.youtube.com/watch?v=wyikhS-Je5o.

[7] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Tri/t02.html.

[8] Cf. Triodul, ed. BOR 1986, p. 531.

[9] A se vedea: https://adevarul.ro/locale/constanta/cele-30-erori-judiciare-procesul-mantuitorului-iisus-hristos-stau-baza-crestinismului-analiza-adevarul-1_5555f986cfbe376e353b1c21/index.html.

Predică în Săptămâna Mare [2019]

Iubiții mei[1],

Domnul și Stăpânul vieții noastre, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Cel deoființă și împreună veșnic cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, Dumnezeul nostru, a plâns [ἐδάκρυσεν] pentru prietenul Său Lazaros [In. 11, 35, BYZ]. Și când a plâns pentru el, a plâns și pentru noi, căci a plâns și moartea noastră.

Iar Domnul „gemând/ suspinând în[tru] Sine” [In. 11, 28, BYZ], astfel a mers la mormântul Sfântului Lazaros [Λάζαρος], pentru ca să ne învețe pe noi cum să mergem la cimitir. Cu ce stare interioară trebuie să mergem noi la cei pe care îi iubim și ale căror trupuri sunt în cimitir.

Căci Domnul a mers la mormântul lui Lazaros nu pentru ca să găsească sufletul lui Lazaros, ci pentru ca să găsească trupul său. Dar trupul omului e în legătură ontologică veșnică cu sufletul său, pentru că omul este în și din două firi: din suflet și trup. Trupul omului se înțelege în relația cu sufletul său, pentru că sufletul omului se preaslăvește sau se chinuie în trup pentru veșnicie, ca ființă transfigurată deplin.

Și de aceea, când noi mergem la mormintele celor iubiți ai noștri, noi ne rugăm pentru mântuirea lor, pentru că mântuirea e a omului în integralitatea sa. Iar dacă noi stăm în fața mormintelor lor, unde se află trupurile lor, noi mărturisim că aceste trupuri vor învia și se vor uni în mod desăvârșit și veșnic cu sufletele lor, pentru că sufletele lor sunt vii și ei, în integralitatea lor, vor fi vii.

Însă Cel care e învierea și viața noastră e Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos, Cel care ne va învia pe noi. Care ne va învia pe noi prin slava Sa cea veșnică, care e viața noastră veșnică.

Sfântul Lazaros a fost chemat afară [In. 11, 43, BYZ]! Afară din Iad și afară din mormânt. Din Iad a venit sufletul său, chemat fiind de către Domnul, și a intrat iarăși în trupul său și Sfântul Lazaros a înviat la 4 zile de la adormirea lui. Căci Cel ce dă viață a poruncit aceasta! Și Cel ce dă viață, Același este și Cel care ne păstrează în viață. Și dacă ne păstrează în viață, Domnul ne arată că viața e bună, pentru că viața e relația vie cu Dumnezeu, cu Dăruitorul vieții.

Dar dacă viața nu o trăiești în relație cu Dumnezeu, ea nu are sens, ea e plină de chinuri, de singurătate interioară. Ea e plină de urât și urâtul din noi, întunericul din noi, ne îndeamnă să ne aruncăm continuu în moarte și să ne dorim moartea.

Cu Dumnezeu însă, cu Dăruitorul vieții, viața e o bucurie și când e plină de boală. Viața e o biruință și o prăznuire continuă și în adâncă sărăcie și desconsiderare. Pentru că ea, viața, e profundă în interiorul nostru și nu este epidermică. Și noi, în adâncul nostru, prăznuim zilnic cu Dumnezeu, iar viața calitativă sau viața bună e viața plină de slava Lui.

Lazaros a ieșit din Iad și s-a arătat viu tuturor! Pentru că există viață și după moarte, pentru că există viață veșnică. Iar cei care au strigat: „Osanna [Ὡσαννά]!” [In. 12, 13, BYZ], știau că Iisus „l-a strigat pe Lazaros din mormânt [τὸν Λάζαρον ἐφώνησεν ἐκ τοῦ μνημείου] și l-a înviat pe el din morți [καὶ ἤγειρεν αὐτὸν ἐκ νεκρῶν]” [In. 12, 17, BYZ]. Iar morții erau în Iad până la Învierea Domnului cea de a treia zi, pentru că El a deschis Paradisul cel închis.

Măgărușul L-a purtat pe Împăratul slavei! Pentru că El dorește ca noi să fim neștiutori și nelucrători ai păcatului, așa după cum sunt și pruncii. „Căci asemenea acestora [τῶν γὰρ τοιούτων]”, a pruncilor care nu cunosc și nu lucrează păcatul, „este Împărăția lui Dumnezeu [ἐστὶν ἡ Βασιλεία τοῦ Θεοῦ]” [Lc. 18, 16, BYZ]. Pentru că Împărăția Lui e a celor curați sufletește și trupește, e a celor plini de dreptate, e a celor smeriți și plini de râvnă pentru Dumnezeu.

Iar noi, cei maturi și bătrâni, care știm cât de ușor se face răul și cât de amar e răul, ne facem copii la minte și la inimă, copii ai lui Dumnezeu, dacă nu acceptăm să facem rău altora. Dacă nu acceptăm să-i privim de sus și în mod disprețuitor pe oameni.

Veselia, veselia plină de luminare dumnezeiască, a fost starea celor care L-au primit pe Domnul! Veselia a fost strigată pe stradă. Veselia a fost mărturisită în mod public. Pentru că mărturisirea lui Dumnezeu înseamnă „a [a]duce bucurie oamenilor…[înseamnă a a]duce bucurie în suflet”[2], înseamnă a-i întemeia pe ei pe ascultarea de Dumnezeu. Căci numai dacă asculți de Dumnezeu, te și bucuri cu adevărat, iar dacă te bucuri cu adevărat, bucuria ta e veșnică și nu trecătoare. Pentru că te bucuri de Dumnezeu și cu El.

Cei care L-au disprețuit pe Cel de pe măgăruș, cei care L-au considerat „penibil” pe Domnul, pentru că nu a intrat în cetate după standardele slavei lumești, ne consideră și pe noi „penibili”. Pentru că virtuțile dumnezeiești sunt „tradiții învechite” numai pentru cei care cred că oamenii se schimbă doar prin cultură și civilizație. Însă informarea, culturalizarea și civilizarea unui om reprezintă doar alinierea sa la standardele sociale curente, pe când înduhovnicirea omului reprezintă descoperirea și trăirea zilnică a adevăratei umanități, a adevăratei vieți umane.

Așa că nu putem trăi uman, profund uman, fără viața Bisericii, fără prezența lui Dumnezeu în Biserica și în lumea Lui. Pentru că lumina și luminarea noastră fundamentală este Dumnezeu și nu modelele sociale.

Măgărușul de atunci e o mașină modestă de azi. Dacă știi unde trebuie să ajungi, poți să ajungi și cu o mașină modestă. Dar dacă ai o mașină scumpă și nu faci niciodată slujba lui Dumnezeu cu ea, oricât de repede ar alerga pe străzi, nu ajunge niciodată la destinație. Căci destinațiile fără El sunt drumuri închise.

Marile cărți ale lumii au fost scrise cu pana, cu creionul, cu stiloul, cu tastele. Contează ce scrii, nu cu ce scrii. Căci contează cine ești și nu cine zic alții că ai fi. Și cine ești demonstrezi în fiecare zi și nu din când în când.

Cel care a intrat în Ierusalim pe măgăruș știa unde merge, câte va pătimi din iubire pentru noi, dar și când va învia din mormânt, lăsându-l gol pentru totdeauna. Știa ce ne trebuie și cât de fără de preț e ceea ce ne trebuie nouă. Și noi nu Îl putem iubi pe El, pe cât de veșnic ne iubește El. Pentru că iubirea Lui pentru noi e iubire desăvârșită, care ne poartă veșnic, care ne asumă veșnic și care ne bucură veșnic.

„Smochinul s-a uscat numaidecât [ἐξηράνθη παραχρῆμα ἡ συκῆ]” [Mt. 21, 19, BYZ], pentru că avea „numai frunze [φύλλα μόνον]” [Ibidem]! Și când ai doar vorbe, când toate realizările tale sunt doar vorbe, doar promisiuni, doar laude, doar imaginări de sine, ești gol pe dinăuntru. CV-ul falsificat nu te ajută, nu îți introduce experiență în tine, nu te face uman, nu te apropie de oameni. CV-ul real trebuie să fie doldora de fapte. Și faptele nasc vorbele, pentru că experiența vorbește din cele ale sale, din rodul mâinilor sale. Și cine mănâncă din pomul său, mănâncă din virtuțile, din harismele și din specializările pe care le are. Dar dacă mănânci din ale tale, atunci e semn că te-ai pus în slujba lui Dumnezeu și ai ieșit din starea de om „rece, aspru, nereceptiv chemărilor divine”[3].

Dacă „Dumnezeu este lumină [Θεὸς φῶς ἐστίν] și niciun întuneric nu este în[tru] El [καὶ σκοτία ἐν Αὐτῷ οὐκ ἔστιν οὐδεμία]” [I In. 1, 5, BYZ], atunci și noi trebuie să fim lumini. Trebuie să fim lămpi [Mt. 25, 1, BYZ] pline de slava Lui cea veșnică. Pentru că în parabola celor 10 fecioare, fecioria este asceza, e tot efortul nostru de a trăi creștinește, dar uleiul lămpii [Mt. 25, 8, BYZ] e slava lui Dumnezeu, care izvorăște din Dumnezeu în ființa noastră și reprezintă adevărata noastră viața, viața cea duhovnicească.

Trupul Domnului a fost uns întru îngropare [Mc. 14, 8]! Iar ca să ne pregătim pentru îngroparea noastră și noi trebuie să ne ungem din plin cu milostenii. Și cei de după noi, care ne vor pomeni, trebuie să se milostivească de noi prin pomeniri și milostenii, pentru că milostenia ne deschide sufletul cu totul spre mila lui Dumnezeu.

Iar dacă, cândva, ne-am cheltuit viața și sănătatea și averile pentru a trăi „ca lumea”, cu atât mai mult acum, când Îi slujim lui Dumnezeu, trebuie să nu precupețim nimic pentru iubirea Lui. Căci nimic din această lume nu valorează mai mult decât iubirea Lui față de noi.

Iudas s-a lipit de bani! Și banii i-au strivit caracterul. I-au dat lui „30 de arginți [τριάκοντα ἀργύρια]” [Mt. 26, 15, BYZ] pentru Fiul omului. Adică L-a vândut în mod ieftin pe Dumnezeul lui, câștigându-și spânzurarea. Pentru că Iudas, „aruncând arginții în templu, a plecat și, plecând, s-a spânzurat [ἀπήγξατο]” [Mt. 27, 5, BYZ]. Și sinuciderea e cea mai mare non-soluție pentru viață. Pentru că scăpăm, prin sinucidere, de o durere temporară, minoră, pentru a câștiga chinul cel veșnic al Iadului.

Însă eterodocșii sau păgânii care neagă Iadul sau îi diluează disperarea lui cea veșnică sunt cei mai mari propagatori ai laxității morale. Pentru că o viață fără perspectiva Iadului veșnic e o viață fără frică de Dumnezeu, e o viață fără conștiință, e o viață fără grija la detaliile vieții sociale.

Cine nu are în el teologia Iadului, nu are nici teologia reală a Împărăției lui Dumnezeu. Pentru că Iadul nu este o anti-Împărăție, ci e lipsa Împărăției. Iadul e starea veșnică a celor care au considerat că pot trăi veșnic fără Bucuria cea veșnică, adică fără comuniunea cu Dumnezeu, dar experimentează veșnic și extrem de chinuitor înșelarea lor. Perspectiva cu totul greșită a vieții fără relația reală cu Dumnezeu.

Căci suntem în mare eroare dacă credem că suntem de vânzare sau că îi putem cumpăra pe oameni. Și aceasta, pentru că toți suntem robii lui Dumnezeu, pentru că El ne-a răscumpărat [ἡμᾶς ἐξηγόρασεν] [Gal. 3, 13, BYZ] pe noi din robia demonilor. Și ne-a răscumpărat murind pentru noi pe Cruce, atunci când moartea nu a găsit în El nicio urmare a păcatului, când Iadul nu L-a putut ține rob, ci, dimpotrivă, El i-a scos afară din Iad pe Sfinții Lui, pe cei care erau în robia Iadului. Și cine acceptă să fie robul cel credincios al Stăpânului său, acela trăiește în el însuși eliberarea cea duhovnicească, adevărata libertate, cea a fiilor lui Dumnezeu, prin care îndrăznește spre mila lui Dumnezeu.

De aceea, iubiții mei, viața noastră cu Domnul merge spre Crucea, Învierea și Înălțarea Lui la cer. E o viață mereu ascendentă, pentru că înălțarea noastră este interioară. Iar postul, rugăciunea, privegherea, lupta noastră cu patimile noastre sunt cele care ne desprind pas cu pas de viața telurică pentru a trăi mereu cu Dumnezeu.

Cel ce ne-a iubit și a murit pentru noi, Domnul nostru, e mereu cu noi! El ne întărește și pe noi ca să murim pentru alipirea de păcatele noastre și să trăim pentru El. Amin!


[1] Începută la 12. 20, în Lunea Mare, pe 22 aprilie 2019. Soare, 17 grade.

[2] Cf. https://basilica.ro/patriarhul-daniel-am-scos-marturisirea-credintei-din-interiorul-zidurilor-bisericii-si-am-aratat-o-in-public-in-cetate/.

[3] Cf. https://basilica.ro/a-fi-sau-a-nu-fi-de-folos-lui-dumnezeu-decanul-ftoub-despre-smochinul-neroditor/.

1 2 3 5