Sentimentul că sufletului nostru îi dedicăm prea puțin timp e unul real:

„Noaptea cineva-mi pune pe ușă/ Un indigo imens,/ Și tot ce gândesc apare, instantaneu,/ Și pe partea de dinafară a ușii. //

Dau buzna spre locuința mea/ Curioșii din toată lumea /…/

Sunt păsări de toate neamurile,/ Câini păzitori de lună,/ Drumuri de trecere,/ Și salcâmi bătrâni,/ Suferind de insomnie. //

Își pun ochelarii pe nas/ Și mă citesc emoționați,/ Ori amenințând cu pumnul,/ Fiindcă despre toate eu mi-am format/ O idee exactă. //

Numai despre sufletul meu/ Nu știu nimic,/ Sufletul care-mi scapă mereu printre zile”…

Și aceasta pentru că societatea noastră ne educă spre a cerceta despre orice, numai despre lăuntrul nostru nu. Educația laică nu îndeamnă spre a-și cerceta fiecare sufletul său, cu mare atenție. Pentru că de aici vine înțelepciunea care ne face cu adevărat oameni, iar lumea noastră (re)păgânizată are nevoie de oameni care să nu simtă că au suflet, că au nevoi duhovnicești cel puțin la fel de presante cu a mânca și a bea sau a cunoaște…

De aceea, constatarea poetului („Numai despre sufletul meu/ Nu știu nimic”) este una dureros de adevărată, e un sentiment concret și o neliniște vie și tot mai apăsătoare (Indigo).

În bună tradiție românească, ortodox-romantică, într-un alt poem, codrul este vioara sensibilității umane nerostite:

„Codrule,/ Dă-mi o frunză de sus,/ Pentru lumină și pentru tinerețe,/ Și pentru viața care nu moare. //

Codrule,/ Dă-mi o frunză de jos,/ Pentru întuneric și pentru bătrânețe,/ Și pentru moartea care nu învie. //

Noi ne-am scris sufletul/ Pe frunze…/ Codrule,/ Dă-mi toate frunzele tale/ Să cânt cu ele. //

Sau mai bine cântă tu/ Și cu sufletul meu” (Foaie verde).

Uneori, pădurea știe să interpreteze mai bine dorul nostru de Dumnezeu, de veșnicie. Oamenii se încurcă în cutumele timpului, în ideologii și curente…

Sorescu e cu un picior în trecut și cu altul în modernitate, fără ca aceasta din urmă să-i provoace fiori de emoție fericită. Ca și altor confrați, istoria nu i se pare o dovadă de evoluție a umanității, ci mai degrabă de involuție, „zgura iradiațiilor vestind zorii moderni” (***).

Întrebat: „Pe ce treaptă de civilizație/ Ne aflăm?”, elevul Sorescu răspunde fără ezitare: „În epoca pietrei neșlefuite,/ Întrucât singura piatră șlefuită/ Care se găsise,/ Inima,/ A fost pierdută”…(La lecție).

În epoca în care am câștigat multe avantaje la capitolul tehnologie, dar mulți își pierd inima…