Zi: 9 aprilie 2019

Sorescu știe că „În evul mediu pictorii/ Trebuiau să picteze numai sfinți,/ Sfinți mergând pe jos,/ Sfinți călări,/ Sfinți omorând balaurul. //

Pictorii se uitau cu jind la oameni,/ Dar n-aveau voie să-i picteze,/ Și așteptau deznădăjduiți/ Să le răsară un ochi în frunte,/ Un ochi special/ Pentru văzut sfinți” (Sfinții).

Da, „pentru văzut Sfinți” e nevoie de „un ochi special”, e nevoie de a avea ochiul minții și al inimii curat, vederea duhului sau duhovnicească. El nu răsare „în frunte”, dar mintea curată poate vedea pe Dumnezeu și pe Sfinții Lui, prin harul Său.

Așa încât iconarii nu „așteptau deznădăjduiți”, ci, ca și astăzi, ori duceau o viață ascetic-isihastă și erau inspirați/ luminați de Dumnezeu în modul lor de a picta, ori desenau după modele.

Dar poetul indică în mod corect o situație specifică Răsăritului ortodox, aceea în care iconarii „n-aveau voie să-i picteze” pe cunoscuții lor, falsificând astfel profilurile Sfinților. Fapt care, în schimb, s-a petrecut adesea în Occident…

În 1972 apare un nou volum de versuri semnat Marin Sorescu: Suflete, bun la toate. În care găsim, de la început, o mărturie incontestabilă a neliniștilor și preocupărilor de natură religioasă:

„Mă uit la fiecare carte nouă/ Ca Avra[a]m la Isaac,/ Pe când se pregătea/ Să-l înjunghie. //

Te voi sacrifica și eu/ Pe aceste câteva vreascuri/ Ale cunoașterii,/ Și din litere va curge sânge./ Și mă voi învălui în fumul lui/ Să nu mă mai vadă duhurile. //

Și așa voi fi bun/ Materiei/ Încă o vreme” (o vreme).

Are conștiința că își aduce cărțile ca pe un prinos, că ele sunt o jertfă de mulțumire adusă pentru însăși existența lui, pentru faptul de a exista pe pământ.

Înțelegem de aici că și el, ca și Nichita Stănescu, își câștigă „dreptul la timp” prin renașterea poetică periodică și consideră actul de a scrie o „hemografie”, o „scriere cu tine însuți”, cu făptura proprie, care sângerează în cuvinte.

Deși Sorescu nu are geniul lui Nichita, trebuie remarcate aceste puncte de convergență conceptuală.