Negrul din Rai
Suntem în perioada Postului Mare, în care negrul este culoarea dominantă în Biserici și în Mănăstiri. După cum ar trebui să fie și în sufletele noastre, ca semn al mâhnirii noastre pentru păcate și al pocăinței noastre.
Însă puțini oameni agreează negrul, mai ales asociat cu simplitatea și nu cu luxul. Mulți au frisoane când aud de această culoare, pentru că le sugerează doliul, le amintește de moarte.
Dar chiar și atunci când nu e vorba de o panică psihologică de acest tip, negrul pare totuși respingător, o culoare dezolantă, neprizabilă. O pasăre neagră (un corb, o cioară etc) sau un animal negru nu sunt în genere considerate lucruri frumoase (cu puține excepții).
Întunericul e negru, absența luminii. O noapte neagră e una în care nu putem să ne orientăm, nu putem să ne vedem, să ne apreciem sau să ne personalizăm.
Și, cu toate acestea, în Rai există culoarea negru și ea este extraordinar de frumoasă. O culoare a bucuriei!
De unde știu? De la Dumnezeiescul Ilie, Văzătorul de Dumnezeu, Învățătorul nostru duhovnicesc[1].
El ne spunea cum a văzut, în extaz, locuințele Sfinților, pe care le numea „temple” (pentru că așa i se descopereau a fi), despre care zicea că erau inexprimabil de frumoase. Ca dovadă că ce spune Sfântul Pavlos, că avem în Cer locuință nefăcută de mână omenească, nu este o metaforă. Dar despre aceste locuințe cerești ale Sfinților amintesc adesea și aghiografiile, numai să le citim…
Și Dumnezeiescul Ilie ne mai spunea că, în vederile lui extatice, fiecărui Sfânt și templului său îi era atribuită o culoare, în mod preponderent. Spre exemplu, Sfântului Dimitrios: verde.
Iar odată mi-a mărturisit că i s-a arătat duhovnicește Sfânta Paraschevi de la Iași și că ea era îmbrăcată în negru. Eu am fost puțin nedumerită pe moment – tot așa, pentru că nu puteam asocia mental un veșmânt negru cu ceva din Rai –, dar Fericitul Ilie a adăugat imediat: „un negru atât de frumos!”.
Și expresia feței sale era iradiantă, ca și când ar fi avut-o din nou înaintea ochilor. O lumină și o bucurie imensă i s-au întipărit pe față și avea un glas ferm și convingător, al celui care văzuse și dădea mărturie, când a spus: „un negru atât de frumos!”.
Atunci am înțeles că există și culori pe care căderea oamenilor din Rai le-a pervertit, ca multe alte aspecte ale universului, dar că Dumnezeu nu le-a creat de la început așa…
[1] A se vedea aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2012/05/29/despre-omul-imparatiei/.