Predică despre cunoașterea de sine
Iubiții mei[1],
când călătorim în locuri noi, unde n-am mai fost vreodată, și care sunt interesante pentru sufletul nostru, ochii noștri sunt atenți la tot felul de detalii. Pentru că vrem să reținem cât mai multe lucruri, deși știm că această privire nepotolită, această dorință de a băga totul în noi ne obosește. La fel, când intrăm în spații noi, necunoscute din online sau într-o mare bibliotecă, ochii noștri se uită în toate părțile după titluri, după cărți, după noutăți. Căci avem ochi avizi după noutate. Pentru că nouă ne plac noutățile, știrile, experiențele profunde, subiectele de cercetare care ne împlinesc, care ne lămuresc, care ne suscită interesul.
Și de ce ne plac noutățile? Pentru că fugim de singurătate, de repetiție, de rămânerea în lucrurile deja știute. Și când ajungem să avem de-a face cu lucruri captivante, interesante, nu trecem mai departe, până nu înțelegem întrucâtva de ce acele lucruri ne acaparează.
Dacă avem de-a face cu lucruri bune, cu lucruri care ne împlinesc, acestea ne trec în mod frumos, în mod cuvios spre altele ca ele. Dar dacă ne opresc în loc patimi și gânduri păcătoase, trebuie să le înțelegem răutatea, nocivitatea, pentru ca să trecem mai departe în drumul nostru cu Dumnezeu. Pentru că nicio patimă nu poate fi învinsă până nu o înțelegem în mod deplin. Până nu îi înțelegem nocivitatea, până nu îi înțelegem nefericirea, până nu înțelegem câtă nefericire ne-a produs.
Dacă am experimentat de mici singurătatea, lipsa prietenilor, neiubirea, știm că singurătatea este un prilej de multă amărăciune și păcătuire. Dimpotrivă, dacă am trăit de mici într-un grup de prieteni, știm de asemenea că și grupul te îndeamnă la anumite păcate, pe lângă împlinirea pe care ți-o aduc relațiile de prietenie.
Când ești de unul singur, trăiești foarte dureros viața, dar durerea te poate face profund. Pe când viața într-un grup de prieteni te poate face un om prefăcut, un om lipsit de profunzime, un om care nu poți să îți iei viața în propriile tale mâini. Iar noi avem cu toții nevoie de propriul drum în viață. Căci, chiar dacă vrem sau nu vrem acest lucru, noi trebuie să decidem, să optăm pentru o anume traiectorie a vieții noastre.
Însă, sunt puțini cei care își urmează vocația! Sunt puțini cei care vor să sufere și suferă mult pentru a se împlini interior. Cei mai mulți – lucru observabil – se lasă pe mâna părinților, a anturajului, a nevoilor sociale din timpul lor. Din timpul când trebuie să își decidă viitorul. Și astfel aleg o meserie bănoasă sau își schimbă profesia cu o alta, dacă văd că aceea e mai profitabilă.
Însă problema adolescenței și a tinereții este dragostea. Începutul dragostei. Și pentru dragoste ai nevoie de bani. Dar mai înainte de bani e nevoia de un altul, de celălalt. Și pentru ca să fii plăcut de o fată sau de un băiat trebuie să ai lucruri în comun cu ea sau cu el. Frumusețea, timpul liber, dorința de experiențe nu sunt pași siguri pentru o relație reală. Însă munca reală, credința, onestitatea, dăruirea, atenția, conștiința sunt începutul iubirii.
Pentru că iubirea are multă conștiință și multă dăruire, dar și multă muncă în spatele ei. Căci înțelegi că atunci când iubești trebuie să te dărui și să dărui lucruri reale persoanei iubite.
Dacă tinerii ar fi învățați să își caute soțul/ soția la Dumnezeu, în rugăciunea către Dumnezeu, lucrurile nu s-ar mai complica atât de mult. Însă, pentru că nu își cer partenerul de viață de la Dumnezeu, îl aleg pe cel pe care i-l recomandă oamenii. Și oamenii aleg după gustul lor. Însă tinerii ar trebui să se căsătorească după gustul lor, după iubirea lor luminată de Dumnezeu. Căci Dumnezeu, Care ne luminează despre orice lucru din viața noastră, cu atât mai mult dorește să ne lumineze în problemele esențiale ale vieții noastre. Iar Căsătoria este un lucru fundamental în viața unui Mirean, după cum intrarea în Monahism e un lucru fundamental pentru un Monah.
Și dacă am stărui în rugăciune și am aștepta ca Dumnezeu să ne vorbească într-un anume fel, am alege în mod real partenerul de viață. Pentru că Dumnezeu ne luminează în scurt timp asupra celui pe care îl iubim și îl respectăm.
Dar un om care dorește să afle despre alții, despre istoria altora, despre perioade istorice în lanț, dorește în primul rând să se cunoască pe el însuși. Cine citește experiențele Sfinților Bisericii, viețile marilor oameni ai lumii, diverse opere literare și filosofice, înțelege că are multe în comun cu ei, dar și că are multe neajunsuri în comparație cu ei. Nu poate să nu îți placă profunzimea, măsura, ordinea, frumusețea, sublimitatea operelor de artă și a întregii creații a lui Dumnezeu. Pentru că oamenii iau din cele ale lui Dumnezeu și își pun în sufletul lor sau filtrează toate prin sufletul lor, îmbogățindu-se prin cele pe care le pot înțelege și iubi.
Numai că poți să aduni înțelegeri multiple și să te lămurești interior în măsura în care te curățești de patimi. În măsura în care scoți răul din tine, poți să te afunzi în profunzimea înțelepciunii lui Dumnezeu.
La prima vedere, problema curățirii de patimi este una abstractă, deși ea este foarte practică. Pentru că trebuie să știi care sunt patimile. Și ca să le cunoști, ai nevoie să citești cărțile Sfinților lui Dumnezeu despre patimi. Pentru că, pe baza lor, începem să identificăm în noi înșine propriile noastre patimi. Iar în relațiile cu patimile noastre sunt și păcatele noastre.
În jurul patimilor desfrânării, mândriei, urii, răutății, iubirii de sine, iubirii de bani, fricii și a altora ca ele se învârt toate păcatele noastre. Cele pe care noi trebuie să le spovedim! Pe care noi trebuie să le punem pe hârtia de Spovedanie și să ni le asumăm ca rele ale noastre.
Și păcătuim pentru că poftim păcătos, pentru că ne e frică, pentru că ținem la orgoliul nostru, la ce spun alții despre noi. Păcatul e modul nostru nefiresc de a exista. Și pe măsură ce ne spovedim păcatele și patimile și luptăm cu patimile din noi, pe atât înțelegem că lupta pentru noi înșine e lupta pentru curăție. Dar lupta pentru curăție ne arată că noi suntem în luptă continuă cu vechiul om, cu omul păcatului, cu omul afundat în păcate. Și dacă în noi înșine, în mod continuu, păcatul se infiltrează pentru că pactizăm cu el, pentru că îi dăm drumul în casa sufletului nostru, iar noi ne aplecăm spre diverse patimi, această stare interioară ne umple de pocăință. Căci vedem în noi înșine lucruri care nu ne plac, un fel de-a fi cu care nu suntem de acord, dar pentru care avem slăbiciune.
Iar slăbiciunile noastre păcătoase sunt continua noastră nefericire. Nefericire pe care trebuie să o punem continuu în rugăciunea noastră către Dumnezeu, pentru că doar El ne poate ajuta să ne învingem patimile.
Așadar, cunoașterea de sine înseamnă a cunoaște lucrurile de care suntem capabili, a ne cunoaște potențele, dar și ceea ce frânează dezvoltarea noastră mintală, sufletească și duhovnicească. Pe măsura la cât citim, la cât muncim, la cât ne rugăm, înțelegem cât putem munci și cât ne putem osteni într-o zi, într-o săptămână, într-un an. Avem nevoie să revedem continuu lucrurile făcute, cât și pe cele nefăcute, ca să înțelegem diferența dintre a vrea și a putea. Iar dacă privești cu atenție lucrurile pe care le-ai făcut, ele seamănă cu tine, ele te exprimă, dar te exprimă și în bunele, cât și în relele tale.
Tocmai de aceea, e nevoie continuă de o continuă sporire duhovnicească, pentru ca sporirea noastră intelectuală și materială să fie amprentată puternic de duhovnicie. Căci, la propriu, nici nu putem să ne oprim din sporirea duhovnicească, fără să cădem în grave păcate. Ci, odată ce am început să ne cunoaștem pe noi înșine și să îi slujim lui Dumnezeu, acest proces interior e nesfârșit. Nu îl putem opri deloc. Pentru că fiecare zi înseamnă un pas mai departe în cunoașterea lui Dumnezeu și în cunoașterea de sine.
Astfel înțelegem de ce anul bisericesc nu are nicio zi liberă, adică fără vreo slujire liturgică. În fiecare zi noi Îi slujim lui Dumnezeu și pomenim un număr mare de Sfinți ai lui Dumnezeu. Pentru că fiecare zi a Bisericii, ca și a noastră, personală, e o ascensiune spre Împărăția lui Dumnezeu. E o urcare continuă spre Dumnezeu. Și pentru că viața noastră este o continuă urcare, e o continuă elevare interioară, cunoașterea de sine e mereu plină de noutate. Pentru că, ajutat de Dumnezeu, poți să faci lucruri de care nu te credeai capabil. În sensul bun al cuvântului.
Dar orice renunțare la urcuș înseamnă cădere. Și orice păcat e o cădere din urcușul duhovnicesc! De aceea, pe foaia de Spovedanie – pe care mulți nu o înțeleg și nici nu o doresc, dar care e oglinda reală a păcatelor noastre – avem multe de scris. Avem multe de scris tot timpul. Și ceea ce spovedim, aceea Dumnezeu vindecă în noi. Pentru că ceea ce spovedim, aceea recunoaștem că suntem.
Și mulți se întreabă de ce, la Spovedanie, nu ne spunem și faptele bune. Sau, tocmai pentru că vor să le spună și pe acelea, pentru că vor să fie știute și recunoscuți mai degrabă datorită lor, mulți ne spun faptele și gândurile și sentimentele lor bune, dar nu și pe cele rele. Însă Spovedania este numai pentru cele rele, pentru că ele trebuie îndreptate! Și dacă omul se îndreaptă, dacă iese din acele păcate pe care le spovedește, se luminează tot mai mult și faptele lui cele bune. Pentru că iertarea continuă a lui Dumnezeu ne întărește în nevoința noastră și ne umple de smerenie și de pace. Căci noi avem conștiința fermă că El ne păstrează pe linia de plutire a vieții duhovnicești și că numai El ne readuce la loc, în harul Său și în pacea Bisericii, la fiecare spovedire a păcatelor noastre.
La fiecare Spovedanie noi trebuie să ne spovedim doar păcatele noastre! Ultimele păcate, pe cele făcute de la ultima noastră Spovedanie. Fără detalii, doar păcatele! Însă Duhovnicii vor înțelege, dincolo de ceea ce noi spovedim, cine suntem de fapt. Pentru că și a te spovedi e o mare sinceritate și o mare exigență față de sine. La fiecare spovedire a păcatelor, noi coborâm în noi înșine, la realitatea noastră interioară, dar coborâm împreună cu Dumnezeu, de la Care așteptăm ajutorul nostru. Pentru că numai El ne vindecă și ne rezidește interior, numai El ne umple de pacea Sa și de toată delicatețea. Iar Duhovnicul e martorul îndreptării noastre continue, dar și cel prin care coboară în noi slava lui Dumnezeu. Și trăind în slava Lui, noi putem da mărturie despre realitatea duhovnicească a Spovedaniei și a vieții Bisericii în integralitatea ei.
Așadar, iubiții mei, cunoașterea de sine, pentru noi, creștinii ortodocși, nu înseamnă doar a ne cunoaște păcatele, patimile și virtuțile, ci a cunoaște din plin și prezența lui Dumnezeu în viața noastră. Prezența Lui în noi prin slava Sa cea veșnică. Pentru că noi nu suntem singuri în cunoașterea și în definirea de sine, ci întotdeauna cu Dumnezeu. Căci omul, dintru început, a fost plin de slava lui Dumnezeu, slava Lui fiind constitutivă firii noastre. Pentru că omul așa a fost creat de Dumnezeu: curat, fără de păcat și plin de slava Lui. Iar Biserica e mediul divino-uman în care omul își trăiește cu adevărat starea lui firească, aceea de om duhovnicesc.
Trăiți duhovnicește și bucurați-vă de Dumnezeu în fiecare clipă! Pentru că postul nostru, ca și rugăciunea noastră, ne satură cu totul ființa noastră și ne deschide mereu spre Dumnezeu.
Bucurați-vă de Dumnezeul mântuirii noastre și de orice om în care vedeți lucrarea iubirii lui Dumnezeu! Pentru că mâna lui Dumnezeu se vede în toată creația Lui și toată creația Lui este academia noastră duhovnicească. Din care putem să învățăm zilnic și pe care o putem cuprinde mereu în rugăciunea și în nevoința noastră. Amin!
[1] Începută la 15. 15, pe 6 aprilie 2019, într-o zi de sâmbătă. Soare, 18 grade.