Predică la Intrarea Domnului în Ierusalim [2019]
Iubiții mei[1],
în adâncul nostru cu toții dorim viața cea fără de moarte. Pentru că viața cea fără de moarte e viața cea veșnică din Împărăția lui Dumnezeu. Iar într-o cântare a praznicului de astăzi, noi am mărturisit: „Îngropându-ne [cu] Tine prin Botez, Hristoase Dumnezeu[l] nostru, vieții celei fără de moarte ne-am învrednicit [cu] Învierea Ta, și cântând, grăim: Osanna în[tru] cei preaînalți, binecuvântat [este] Cel care vine în[tru] numele Domnului!”[2].
Cu alte cuvinte, pentru noi, creștinii ortodocși, viața cea fără de moarte a început odată cu moartea și învierea noastră mistică, împreună cu Domnul, pe care le-am trăit la Botezul nostru. De atunci am început să trăim în ritmul vieții celei veșnice, în ritmul vieții cu Dumnezeu și, pentru noi, viața noastră de aici e plină de viața cea veșnică a lui Dumnezeu. Și viața noastră creștină e plină de cântare, de doxologie, de mărturisire, de bucurie înaintea lui Dumnezeu, a Celui care ne-a descoperit nouă mila Lui. Căci, așa cum Domnul a arătat compătimire față de Sfântul Lazaros, prietenul Său, ca un iubitor de oameni[3], tot la fel S-a arătat compătimitor cu fiecare dintre noi, atâta timp cât a murit și a înviat cu noi în Botezul nostru, pentru ca să ne dăruie nouă viața cea fără de moarte, viața cea veșnică.
Noi le spunem stâlpări la sălciile pe care le-am binecuvântat astăzi[4]. Căci în Triodul grecesc această zi se numește: Κυριακή των Βαΐων[5] [Chiriachi ton Vaion], adică Duminica Stâlpărilor. Însă, pentru ca să fie mai expresivă pentru români, în Triodul nostru duminica de astăzi se numește Duminica Floriilor, adică a florilor, deși noi aducem la Biserică doar sălcii pentru binecuvântare și nu flori.
Însă, în fapt, această duminică nu e nici a stâlpărilor și nici a florilor, pentru că nu cinstim ramurile de copaci și nici florile, ci e duminica în care „prăznuim strălucita și slăvita sărbătoare a intrării în Ierusalim a Domnului nostru Iisus Hristos”[6]. Intrarea Lui în Ierusalim pentru ca să Se dea morții de bunăvoie. Și când această intrare a Sa în Ierusalim a avut loc, Domnul a fost primit cu stâlpări în mâini și cu multă bucurie, oamenii primindu-L ca Împărat al lui Israil.
Dar această intrare sfântă fusese deja profețită! În Ps. 117, 25-26, unde s-a spus: „O, Doamne, mântuie acum! O, Doamne, sporește acum! Binecuvântat [este] cel care vine în numele Domnului” [cf. LXX], în Zah. 9, 9, unde s-a spus: „Bucură-te foarte, fiica Sionului! Vestește, fiica Ierusalimului! Iată, Împăratul tău îți vine ție drept și mântuind, El [fiind] blând și călărind pe cel de sub jug/ pe măgar și pe mânzul cel tânăr!” [cf. LXX], cât și în Ps. 8, 3, unde s-a spus: „Din gura pruncilor și a celor care sug ai pregătit laudă” [cf. LXX].
Căci versetele din Psalmul 117 s-au împlinit astfel: „A doua zi, mulțime multă, care a venit la sărbătoare, auzind că Iisus vine întru Ierusalim, au luat ramuri/ stâlpări de finici [τὰ βαΐα τῶν φοινίκων] și au ieșit întru întâmpinarea Lui, și strigau: „Osanna [Ὡσαννά]! Binecuvântat [este] Cel care vine în[tru] numele Domnului, Împăratul lui Israil [εὐλογημένος ὁ ἐρχόμενος ἐν ὀνόματι Κυρίου, Βασιλεὺς τοῦ Ἰσραήλ]” [In. 12, 12-13, BYZ]. Iar Osanna e o transliterare a sintagmei ebraice הוֹשִׁ֨יעָ֥ה נָּ֑א [Hoșiah nna] [Ps. 118, 25, WTT], care înseamnă Mântuie acum!
Și Domnul a intrat în Ierusalim pe un măgar tânăr [In. 12, 14, BYZ], învățându-ne să fim decenți în viața noastră socială. Și când a intrat în Ierusalim, iar arhiereii și cărturarii i-au auzit pe copii strigând în templu și zicând: „Osanna fiului lui David [Ὡσαννὰ τῷ υἱῷ Δαυίδ]!”, ei s-au indignat [Mt. 21, 15, BYZ]. Iar Domnul le-a citat Ps. 8, 3 în Mt. 21, 16, spunându-le, în mod indirect, că acum s-a împlinit această profeție. Pentru că și pruncii, luminați de Dumnezeu, au înțeles că Iisus Hristos este Mașiah, că este Hristos, că este Fiul lui Dumnezeu întrupat.
Însă rugăciunea de binecuvântare a sălciilor ne spune un amănunt revelator: că primirea Lui ca un Împărat a prevestit Învierea Sa cea de a treia zi[7]. Pentru că El nu a intrat în Ierusalim ca să fie Împăratul lumesc al Ierusalimului și al Israilului în totalitatea sa, ci Împăratul duhovnicesc al întregului pământ. Pentru că, suportând toate chinurile de bunăvoie, până la moartea Sa pe Cruce, și îndumnezeindu-Și umanitatea Sa, Domnul a înviat din morți ca un biruitor, ca Împăratul întregii creații. Și, de fapt, această zi, ziua Învierii Sale, a fost lăudată de copiii Ierusalimului, atunci când au fost luminați de Dumnezeu să Îl vadă ca Mașiah, ca Hristos, ca Dumnezeu întrupat.
Cei doi orbi din Ieriho Îl numesc pe Domnul „fiul lui David [υἱὸς Δαυίδ]” [Mt. 20, 30-31, BYZ], așa după cum L-au numit și pruncii din Ierusalim [Mt. 21, 15, BYZ]. Pentru că Mesia, după umanitatea Sa, e din sămânța lui David. Amintind Ps. 109, 1, LXX în Mt. 22, 44, Domnul le-a spus că Hristos e Domnul lui David după dumnezeirea Sa, deși, după umanitatea Sa, e fiul lui [Mt. 22, 45, BYZ]. Pentru că Hristos nu e doar om, ci e Dumnezeu și om.
Sfântul Marcos, în 11, 7, ne spune că era un mânz de măgar [τὸν πῶλον] [BYZ]. Unul care nu cunoștea răutatea lumii. Și Apostolii și-au pus veșmintele peste măgăruș și peste ele a șezut Domnul [Mc. 11, 7, BYZ]. Pentru că Domnul vrea să șadă în noi pentru toți vecii, vrea să locuiască în noi pururea.
„Mulți”, ne spune tot Sfântul Marcos, „își așterneau veșmintele lor pe cale” [Mc. 11, 8, BYZ], înaintea Domnului. Pentru că suntem chemați să ne punem cu totul pe calea Lui, făcându-ne preș înaintea Sa. Adică smerindu-ne pe noi înșine, renunțând la mentalitatea noastră telurică, utilitaristă și crezând toate cele pe care El ni le poruncește, căci cuvintele Lui sunt viața noastră.
Alături de veșmintele așternute pe cale, cei din Ierusalim tăiau stâlpări/ ramuri din pomi și le răspândeau pe cale [Mc. 11, 8, BYZ]. La prima vedere, ierusalimitenii nu erau ecologiști, pentru că stricau vegetația. Dar ramurile aduse Domnului, tot acest verde impunător închinat Lui, ne vorbește despre închinarea întregii noastre energii lui Dumnezeu. Pentru că trebuie să ne aducem cu totul Lui, cu toată puterea noastră de a crede și a înfăptui, dar și unii pe alții la Hristos.
Sfântul Ioannis ne spune că Sfinții Apostolii, atunci, pe loc, nu au înțeles semnificația celor petrecute la intrarea Lui în Ierusalim [In. 12, 16]. „Dar [ἀλλ᾽], când S-a preaslăvit Iisus [ὅτε ἐδοξάσθη Ἰησοῦς]”, adică atunci când El a înviat din morți și Apostolii S-au umplut de har și au început să înțeleagă duhovnicește viața și cuvintele Domnului, „atunci și-au adus aminte că acestea erau scrise asupra Lui și [că] acestea I-au făcut Lui” [In. 12, 16, BYZ]. Pentru că și noi avem nevoie de ani întregi pentru a înțelege și a aprofunda faptele și cuvintele Domnului, dar, mai ales, avem nevoie de luminarea Lui. Căci nu putem să Îl înțelegem pe El fără ajutorul Lui și fără prezența Lui duhovnicească în noi.
Domnul intră în Ierusalim, pentru că, odată cu întruparea Lui, El Și-a asumat traiectoria istorică a grăuntelui de grâu. Iar „dacă nu are să moară grăuntele de grâu, căzând întru pământ, el rămâne singur, dar dacă are să moară, aduce multă roadă” [In. 12, 24, BYZ]. Și roada Lui e întreaga Biserică, care mereu se extinde, mereu devine mai cuprinzătoare.
Praznicul de azi e un praznic bucuros! Tocmai de aceea îl prăznuim cu multă veselie și cu dezlegare la pește. Și praznicul de azi ne vestește biruința proximă, foarte apropiată a Domnului. Biruința Lui desăvârșită asupra păcatului, a morții, a demonilor, a urâtului existențial. Pentru că nimic din acestea toate nu se găsesc în El și nu au de-a face cu umanitatea Lui transfigurată, îndumnezeită.
– Ce daruri trebuie să Îi aducem Domnului în acest praznic?
– „Stâlpările virtuților [τοὺς κλάδους ἀρετῶν]”[8] noastre! Să arătăm virtuți reale înaintea Lui, fapte autentice de credință și de iubire. Pentru că oamenii vor vedea onestitatea, vor vedea bunul simț, vor vedea smerenia, vor vedea cumințenia noastră. Virtuțile nu pot trece neobservate în mod deplin! Chiar dacă pe unele le poți ascunde, nu le poți ascunde pe toate. Și ele te arată creștin și nu de voia ta, nu liber cugetător.
Înaintea Domnului trebuie să întindem faptele cele dumnezeiești [θείων ἔργων] și să-L primim în noi în mod mistic [μυστικῶς][9], tainic, duhovnicesc. Căci El vine să pătimească de bunăvoie, pentru ca să ne dăruie tuturor nepătimirea [ἀπάθειαν][10]. Și nepătimirea e harisma dumnezeiască prin care ne umplem de slava lui Dumnezeu și suntem păziți de El ca să nu mai dorim cele trecătoare, ci să ne umplem de vederea și de dorirea celor dumnezeiești, celor veșnice.
Puiul de măgar încălecat de Domnul a închipuit neamurile cele păgâne[11]. Neamurile domolite, domesticite în Biserică, învățate cuviința prin viața de nevoință a Bisericii.
Prima cântare a praznicului de la Litie ne confirmă faptul că pruncii evreilor au vorbit profetic despre Domnul, fiind luminați de Duhul Sfânt, așa după cum vor vorbi și Apostolii Lui[12]. Iar Domnul, pe mulți din viața noastră îi face să vorbească în mod profetic, atunci când ne povățuiește prin intermediul lor. Căci vrea ca noi să primim luminarea Lui prin intermediul oamenilor, pentru ca să vedem cum Se coboară El, cu multă iubire și smerenie, la nivelul nostru de înțelegere.
Trebuie să avem „stâlpări înțelegătoare [κλάδων νοητῶς]”[13], adică gânduri pline de teologie, de curăție, de mulțumire adusă lui Dumnezeu. Trebuie să fim stâlpări duhovnicești, ramuri verzi ale Bisericii lui Dumnezeu, mădulare vii ale lui Hristos. Căci verdele din noi, viața Lui din noi, arată puterea Lui continuă de a ne întineri, de a ne sfinți, de a ne transfigura.
Și atâta timp cât îndrăznim în Domnul, în mila Lui față de noi, avem tinerețea Lui în noi, suntem biruitori, suntem în stare de lucruri incredibil de mari. Dar când nu mai avem nădejde, când nu mai avem entuziasm dumnezeiesc, când începem să vedem lumea în negru, atunci am îmbătrânit în mod real, pentru că ne-au năpădit patimile.
Și nu îmi plac oamenii care își plâng de milă, care nu îndrăznesc mereu la Dumnezeu, în rugăciunea față de El, care cred că totul e pierdut și singura noastră ocupație e resemnarea.
Însă, a te resemna înseamnă a muri duhovnicește.
A nu mai crede în mod zilnic în harul schimbării duhovnicești, în mila Lui care ne schimbă continuu, înseamnă a muri. Dar, dacă vrei să trăiești, trebuie să te pocăiești continuu și să crezi în El în ciuda tuturor greutăților și a împotrivirilor la adresa ta.
Ieri, la procesiunea sfântă de la Alexandria, v-am purtat și pe dumneavoastră în suflet. Unde am fost, Preoți și credincioși, pentru ca să ne mărturisim identitatea ortodoxă. Pentru că identitatea noastră eclesială, faptul că suntem creștini ortodocși, trebuie mărturisit în mod public. Căci noi trăim în societate și societatea are nevoie de noi și la bine și la greu. Iar sănătatea autentică a unei societăți este viața interioară, creștină, a membrilor ei. Pentru că, ceea ce trăim în noi, devoalăm prin cuvintele și faptele noastre.
De aceea, iubiții mei, să ne bucurăm împreună cu Domnul, cu Cel care a pătimit pentru mântuirea noastră! Pentru că rănile Lui ne-au umplut pe noi de viața Lui cea veșnică.
Vom spovedi și împărtăși în toată această Săptămână Sfântă! Voi merge acasă, la cei care mă vor solicita, dar voi spovedi și împărtăși și aici, la Biserică. Și vă aștept cu păcatele puse pe hârtie, scrise pe scurt, fără detalii și cu pocăință în suflet, pentru ca să ne arătăm Domnului. Căci spovedirea păcatelor o faceți înaintea lui Dumnezeu, eu, Duhovnicul dumneavoastră, fiind doar cel care vă călăuzesc spre întâlnirea cu Dumnezeul tuturor. Căci El e Cel care ne odihnește pe toți, așa cum, în mod pașnic, a intrat în Ierusalim. Pentru că El dorește ca să facă din toți un Ierusalim, un oraș al păcii, în care El să fie Împăratul nostru.
Îl doriți pe Împăratul nostru? Dacă răspunsul e pozitiv, dacă e da, atunci să fie da! Să veniți la El fără teamă, cu dorința de a vă umple de pacea Lui și de curăția Lui cea veșnică! Amin.
[1] Începută în ziua de 12 aprilie 2019, zi de vineri, ora 15. 37. Afară sunt 16 grade și cer înnorat.
[2] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Tri/t07.html. Ultima cântare a Vecerniei. Textul e acesta: „Συνταφέντες Σοι διὰ τοῦ Βαπτίσματος, Χριστὲ ὁ Θεὸς ἡμῶν, τῆς ἀθανάτου ζωῆς ἠξιώθημεν τῇ Ἀναστάσει Σου, καὶ ἀνυμνοῦντες κράζομεν· Ὡσαννὰ ἐν τοῖς ὑψίστοις, εὐλογημένος ὁ ἐρχόμενος, ἐν ὀνόματι Κυρίου”. [3] Ibidem.
[4] Rugăciunea de binecuvântare a sălciilor e aceasta: „Doamne, Dumnezeul nostru, Care șezi pe Heruvimi, Cel ce ai arătat puterea Ta și ai trimis pe Unul-născut Fiul Tău, pe Domnul nostru Iisus Hristos, ca să mântuie lumea prin Crucea, prin Îngroparea și prin Învierea Sa, și Căruia, venind în Ierusalim spre Patima Sa cea de bună voie, poporul, care ședea întru întuneric și în umbra morții, luând semnele biruinței, ramuri de copaci și stâlpări de finic, I-a prevestit Învierea Lui, Însuți, Stăpâne, păzește-ne și pe noi, care urmând acelora purtăm în mâini ramuri de copaci în această zi de înainte-prăznuire! Și precum pe acele popoare și pe acei prunci care Ți-au strigat Ție Osanna, așa apără-ne și pe noi, ca, prin laude și cântări duhovnicești, să ne învrednicim de Învierea cea de a treia zi, cea dătătoare de viață, în Iisus Hristos, Domnul nostru, cu Care împreună ești binecuvântat, cu Preasfântul și Bunul și de viață făcătorul Tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!”. Cf. Molitfelnic, ed. BOR 2002, p. 690. Am îndreptat textul pe alocuri.
[5] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Tri/t07.html. A se vedea și https://el.wikipedia.org/wiki/Κυριακή_των_Βαΐων.
[6] Triodul, ed. BOR 1986, p. 467.
[7] Cf. Molitfelnic, ed. BOR 2002, p. 690.
[8] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Tri/t07.html. [9] Ibidem. [10] Ibidem. [11] Ibidem. [12] Ibidem. [13] Ibidem.