Creangă și Caragiale…
Celălalt Caragiale, nu Ion Luca, ci Matei. Pare-se că, stilistic, Matei Caragiale a fost impresionat mai mult de idiomul literar creat de Creangă decât de scriitura tatălui său.
Dar să o luăm de la capăt…
Nicolae Manolescu a remarcat că, în Craii de Curtea veche,
„registrul vulgar […] e un limbaj împrumutat vorbirii argotice […] dar deloc verde, crud: ceea ce ne izbește este, din contră, stilizarea, adică efortul de contrafacere. […] Apariția femeii bețive […] ne introduce dintr-o dată în nota particulară a acestui registru popular, care are însă o demnitate stilistică comparabilă cu a celui nobil. […]
Când îi permite personajului său [Gore Pirgu] să-și desfășoare cunoștințele, Mateiu Caragiale nu caută nici atunci să imite argoul bucureștean de pe la 1910, așa cum Ion Creangă nu transcrie în Amintiri din copilărie limba vorbită de țăranii nemțeni la jumătatea veacului trecut. Și unul, și altul creează o limbă valabilă, dar care nu este neapărat cea vorbită.
Fapt încă și mai interesant: mijlocul prin care cei doi prozatori, atât de deosebiți [poate nu chiar atât de deosebiți!], stilizează exprimarea personajelor lor este unul și același: proverbialitatea, densitatea aforistică. Să-l ascultăm pe Pirgu, adresându-se lui Pașadia:
«La adică de ce te-ai codi? stărui Pirgu, tot îți sună coliva. Parcă nu știe lumea că de mult, numai în mambial și-n magiun îți mai stă nădejdea? Te vezi pe drojdii, caută să mori încai fericit».
Vorbitorul își atacă interlocutorul prin intermediul unor expresii populare (a suna coliva, a vedea pe drojdie etc.) metaforice și eufemistice. Vulgaritatea e a personajului, dar nu a limbii lui, care e, din contră, măiastră și cultivată (o cultură a argoului). Pirgu se exprimă cu multă îngrijire, afectând ignoranța sau stupiditatea (intră în regula jocului), dar el posedă o știință a vorbirii populare cu nimic mai prejos de știința aceleia nobile de care dă dovadă Pantazi […] și o stăpânire perfectă a artei de a minimaliza:
«Nu te mai lași, nene, o dată de prostii? Până când? Ce-ți faci capul ciulama cu atâta citanie, vrei să ajungi în doaga lui Pașadia? Ori crezi că dacă ai să știi ca el cine l-a moșit pe Mohamet sau cum îl cheamă pe ăl care a scos întâi crucea la Bobotează e mare scofală? Nimic, cu astea te usuci. Adevărata știință e alta: știința vieții de care habar n-ai; aia nu se învață din cărți».
Cel care vorbește aici nu e un ignorant stupid, ci un om care folosește conștient o anumită tehnică a persuasiunii în vederea atingerii unui scop precis»”[1]. Etc.
Cred că Manolescu a remarcat un lucru esențial: ascendența în Creangă a lui Matei Caragiale, în ceea ce privește proverbialitatea, deși, la prima, vedere, pare că cele două tipuri de scriitură nu se înrudesc. Dar cred mai mult decât atât, și anume că Matei Caragiale a înțeles vechimea acestui stil aforistic, enigmatic, și, de asemenea, că el nu îl caracterizează pe Pirgu din roman sau pe oricare „Pirgu” din lume (nu văd care ar fi interesul acestuia pentru a-și afirma „demnitatea stilistică” și „noblețea”), ci e o creație exclusivă a autorului, o „contrafacere” a lui Caragiale, menită să obnubileze vulgaritatea „crudă”.
De fapt, artificializarea aceasta are în Creangă un predecesor redutabil, care a folosit-o exact cu același scop, de a acoperi cu un văl artistic ceea ce e urât și vulgar. Opinia mea e că nu a fost în intenția lui Caragiale, niciun moment, a-l înnobila cumva pe Pirgu sau a insinua că acesta poseda o știință lingvistică, în domeniul folclorului stradal, echivalentă cu forța de metamorfoză stilistică a celorlalți trei crai.
Consider că această prefacere lingvistică, atribuită lui Pirgu, îi aparține în întregime autorului. El ne prezintă un produs stilizat din care cititorii trebuie să deducă singuri vulgaritatea execrabilă a personajului. Fără ca, prin aceasta, să ne orienteze spre a-l considera pe Pirgu un parșiv inteligent, în stare de asemenea metamorfoze crengiste, monumentale.
Pirgu e la fel de inteligent ca Nae Gheorghidiu, care se credea și se declara mai deștept decât Kant (care n-ar fi știut să se descurce în viață ca el) ori ca analfabetul industriaș Tănase Vasilescu-Lumânăraru, cu singura diferență că, spre deosebire de Caragiale, Camil Petrescu nu le-a construit și atribuit un registru stilistic aparte. Abilitatea unui caracter ca Pirgu (care întruchipează mârșăvia și abjecția) poate atinge doar culmea ingrată și rizibilă a pastișei psihologice și lingvistice, în genul lui Stănică Rațiu, eventual, nu și geniul creator de limbă al lui Creangă.
Manolescu deviază de la a intui artizanatul artistic, pe palier argotic, la a crede, în mod eronat, că Pirgu întrupează, nu doar prin felul de a fi, ci prin însuși modul de a vorbi, o tipologie. Ceea ce e fals. Pentru că exegetul însuși a observat, just, că atât Creangă, cât și Matei Caragiale au creat, fiecare, o limbă proprie, care n-a reprodus un limbaj existent undeva sub forma aceasta concretă și care e nereproductibilă în spațiul comunicării cotidiene (în sensul că efectul e nul, cum a demonstrat-o Mihail Sadoveanu cu textele lui Creangă). Argoul concret încifrează lingvistic anumite realități din necesități practice, nu sub imperativ artistic.
Creangă însuși a folosit acest procedeu, de a dispersa cât de cât materia explozivă a urii sau a ironiei acerbe, exteriorizată lingvistic, printr-o ameliorare stilistică. Înaintea lui Pirgu, Spânul din Harap-Alb vorbește astfel:
„Hei, hei! călătorule. Dacă ți-i vorba de-așa, ai să-ți rupi ciochinele umblând și tot n-ai să găsești slugă um cauți d-ta, că pe-aici sunt numai oameni spâni. Ș-apoi, când este la adecălea, te-aș întreba, ca’ ce fel de zăticneală ai putè să întâmpini din pricina asta? Pesemne n-ai auzit vorba ceea: că, de păr și de coate-goale nu se plânge nimeni. […]
Ba să-și puie pofta-n cuiu! răspunse Spânul cu glas răutăcios. Asta n-aș face-o eu de-ar mai fi el pe cât este; doar nu-i frate cu mama, să-l pun în capul cinstei. […] Ce te potrivești, moșule? Cum văd eu, d-ta prea întri în voia supușilor. De-aceea nu-ți dau cerbii pietre scumpe și urșii salăți. Mie unuia știu că nu-mi suflă nimene în borș: când văd că mâța face mărazuri, ț-o strâng de coadă, de mănâncă și mere pădurețe, căci n-are încotro…”[2].
Însă nu putem spune că Ion Creangă a intenționat să-i atribuie Spânului o știință lingvistică superioară. Creația în domeniul limbii, stilizarea îi aparține întru totul autorului.
Vorbirea în parabole și în argou e legată la Creangă, ca și la Matei Caragiale, de persiflarea ironică. Gerilă se adresează astfel confraților pantagruelici, care îl asupreau cu acuzațiile:
„Dar voi, mangosiților și farfasiților, de câte ori îți fi dormit în stroh și pe târnomată, să am eu acum atâția bani în pungă nu mi-ar mai trebui altă! Oare nu cumva v-ați face și voi, niște feciori de ghindă, fătați în tindă, că sunteți obraze supțiri?”.
Frazele exprimă eufemistic ceea ce termenii concreți ar înfățișa ca o realitate dură. Și, mai ales, ceea ce un caracter primitiv și vulgar ar exprima fără echivocuri de felul acesta, prin „libertăți de limbaj” asurzitoare. Alți autori, mai aproape de noi, nu s-ar fi ferit să le reproducă. Creangă trăia însă, încă, într-o lume a decenței lingvistice (în comparație cu ce a adus modernitatea și postmodernitatea), iar Matei Caragiale căuta, nostalgic, să refacă literar acea lume apusă.
În mod evident, atât Creangă, cât și Matei Caragiale, caută să ascundă aspectele triviale ale unei comunicări „realiste”, dorind, în același timp, să transmită substanța ei în alt mod, prin care să evite abuzul moral asupra cititorului. E nevoie, într-adevăr, de o știință și o tehnică lingvistică aparte, dar acestea sunt ale creatorului de literatură, în ambele cazuri. Niciunul din cei doi autori nu a contractat, pur și simplu, acest mod de a vorbi din societate. Caz în care „inteligența” lui Pirgu nu are ce căuta în discuție…
[1] Nicolae Manolescu, Arca lui Noe, Ed. Cartea Românească, 2018, p. 533-535.
[2] Ion Creangă, Povești, amintiri, povestiri, Ed. Eminescu, București, 1980, p. 90, 103.