Iubiții mei[1],

Hristos a înviat!

Și dacă El n-ar fi înviat, atunci credința și propovăduirea noastră ar fi fost deșarte [I Cor. 15, 14, BYZ], goale, lipsite de tărie dumnezeiască, pentru că nu am fi avut niciun fundament real în viața noastră. Căci oamenii ar fi murit pe mai departe în păcatele lor și nu am fi avut parte de o înviere și de o transfigurare a întregii noastre ființe.

Însă, pentru că Hristos a înviat, El „s-a făcut începătura celor care au adormit [ἀπαρχὴ τῶν κεκοιμημένων ἐγένετο]” [I Cor. 15, 20, BYZ].  Căci El a fost primul înviat din morți, pentru ca, prin puterea Lui cea dumnezeiască, noi toți să înviem din morți la învierea cea de obște.

Iar noi, în Biserică, ne înduhovnicim continuu, pregătindu-ne pentru învierea cea de obște. Pentru învierea în care ne vom umple de slava lui Dumnezeu. Pentru că toți vom învia, așa cum ne-a spus Domnul: „vine ceasul în care toți cei din morminte vor auzi glasul Lui [πάντες οἱ ἐν τοῖς μνημείοις ἀκούσονται τῆς φωνῆς Αὐτοῦ]” [In. 5, 28, BYZ], dar „vor ieși, cei care au făcut cele bune, întru învierea vieții [εἰς ἀνάστασιν ζωῆς], iar cei care au făcut cele rele, întru învierea judecății [εἰς ἀνάστασιν κρίσεως]” [In. 5, 29, BYZ]. Pentru că învierea spre viață e Împărăția lui Dumnezeu cea veșnică, pe când învierea spre judecată și spre osândă este Iadul cel veșnic.

Sfântul Pavlos a numit transfigurarea trupurilor tuturor oamenilor, de la învierea cea de obște, drept îmbrăcare în nestricăciune [ἀφθαρσίαν] și nemurire [ἀθανασίαν] [I Cor. 15, 54, BYZ]. Pentru că toți cei înviați vor avea trupuri nestricăcioase și nemuritoare. Dar conținutul interior, ontologic, al persoanelor celor înviate va fi acela care a început în timpul vieții lor pământești și s-a potențat în sufletele oamenilor după moartea lor cea trupească. Cei păcătoși vor fi lipsiți de slava lui Dumnezeu, vor fi plini de întuneric și de urâțenie, pe când Sfinții Lui vor fi plini de frumusețea Lui cea veșnică, pentru că vor fi plini de slava lui Dumnezeu.

Iar oamenii vor învia la învierea cea de obște, la învierea universală, cea a tuturor oamenilor, pentru ca fiecare să fie judecat după faptele sale [Apoc. 20, 13, BYZ]. După faptele sale din viața aceasta, din această scurtă viață pământească. Și cine nu va fi aflat scris în cartea vieții, adică cine nu va avea nimic de-a face cu sfințenia lui Dumnezeu, „va fi aruncat întru lacul cel de foc [ἐβλήθη εἰς τὴν λίμνην τοῦ πυρός]” [Apoc. 20, 15], adică în Iad.

Lac sau iaz de foc care este numit „moartea cea de-a doua [ὁ θάνατος ὁ δεύτερός]” [Apoc. 20, 14, BYZ]. Pentru că prima oară murim trupește. Dar Iadul este moartea cea de-a doua, pentru că nu există nicio bucurie în Iad, ci numai chin veșnic. Căci cei din Iad nu au o relație vie cu Dumnezeu, ci îi neagă în mod continuu valoarea ei îndumnezeitoare. Însă noi, oamenii, ne mântuim în Biserica lui Dumnezeu. Căci mântuirea este viața cea nouă, este viața cea dumnezeiască, care iradiază din trupul cel sfințit și înviat al Domnului[2]. Din trupul Lui îndumnezeit, plin de slava Lui cea veșnică.

De aceea, mântuirea noastră nu este o realitate exterioară nouă, ci cu totul interioară, căci e slava lui Dumnezeu care se revarsă în sufletul nostru, din sufletul nostru se revarsă în trupul nostru și, prin el, în afara noastră, iradiindu-i pe oameni și lucrurile din jurul nostru. Căci „omul sfințește locul”, după cum spune proverbul, nu prin vreo lucrare pur umană, ci prin revărsarea harului lui Dumnezeu din el în lucrurile din jurul său. Și pentru ca să se reverse harul lui Dumnezeu din tine în casa ta și oriunde tu mergi și lucrezi, trebuie ca mai întâi să îl primești de la Dumnezeu în Biserica Sa. Căci trebuie să te faci purtător de har, pentru ca mai apoi să fii un dăruitor al harului Său oriunde te duci.

Așa cum dăruim un obiect sau un sfat, așa dăruim, în mod duhovnicește, în mod tainic, și harul lui Dumnezeu. Pentru că, fiind în harul Său, orice spunem și facem e o împărtășire de har și altora. Iar Arhiereii și Preoții, într-un mod liturgic plenar, în Biserica slavei Sale, cer și primesc de la Dumnezeu slava Lui, pentru ca să sfințească materiile liturgice puse înainte și pentru ca să îi sfințească pe oameni.

Și astfel, participând la Slujbele Bisericii, și credincioșii se umplu de harul lui Dumnezeu, de slava Lui, și dăruie, prin tot ceea ce fac, harul Său, înțelepciunea Lui, bucuria Lui dăruită lor la Biserică.

De aceea, slava lui Dumnezeu primită în Biserică e purtată de cei credincioși în ființa lor pretutindeni. Pentru că ei trăiesc cu Dumnezeu și sunt cu El și orice rugăciune și vorbire evlavioasă a lor e spre zidirea oamenilor, e spre luminarea lor, e spre întoarcerea lor la Dumnezeu.

De aceea, iubiții mei, slujba de Paști am început-o afară, în fața Bisericii: pentru că întreaga lume trebuie să afle vestea fundamentală a Bisericii, aceea că Hristos a înviat din morți și că noi, prin El, vom învia mereu duhovnicește din moartea păcatului, dar, la învierea cea de obște, vom învia în mod deplin, ca ființe cu totul transfigurate de slava Lui. Pentru că învierea Lui e începutul învierii întregii umanități. Învierea Lui e omorârea morții noastre, pentru că El e viața noastră cea veșnică.

În troparul Învierii Domnului, prin sintagma „[cu] moartea pe moarte călcând [θανάτῳ θάνατον πατήσας]”[3], ni se explică în mod practic învierea Lui cea de a treia zi. Căci cu/ prin moartea Lui a călcat, a biruit, a învins moartea oamenilor. Moartea Lui ca om, fiind moartea Celui fără de păcat, a lui Dumnezeu întrupat, a fost o biruire a morții și a Iadului. Căci El nu a putut fi ținut în Iad, pentru că a intrat ca un biruitor în Iad și i-a scos de acolo pe Sfinții Lui.

De aceea, biruind moartea în umanitatea Sa, cât și Iadul prin coborârea Lui cu sufletul în Iad, „Hristos a înviat din morți [Χριστὸς ἀνέστη ἐκ νεκρῶν]”, a înviat dintre cei morți din Iad, cu de la Sine putere, ca Dumnezeu întrupat, „și celor din morminte, viață dăruindu-le [καὶ τοῖς ἐν τοῖς μνήμασι, ζωὴν χαρισάμενος]”[4], și Sfinților celor morți de mult le-a dăruit viață veșnică. Căci „pogorându-Se la Iad Domnul, nu a înviat pe toți câți erau acolo, ci numai pe cei care au voit să creadă în El și sufletele Sfinților din veac, ținute cu sila de Iad, le-a slobozit și a dăruit tuturor putința să se urce la ceruri”[5], adică în Împărăția Lui.

De aceea, când auzim spunându-se că Domnul „a golit Iadul” prin învierea Lui, trebuie să înțelegem că El l-a golit de Sfinții Lui și nu că „i-a băgat cu forța” pe toți oamenii în Paradis. Pentru că Dumnezeu nu forțează pe nimeni, nu silește pe nimeni să creadă în El, ci așteaptă acceptarea și conlucrarea noastră cu El.

În limba greacă a Scripturii, Πάσχα [Pasha] – de unde noi avem cuvântul Paști – este un cuvânt indeclinabil[6]. De aceea, formele lui de singular se formează cu ajutorul articolului antepus. În mod abuziv, s-a încercat producerea unor forme de plural în limba română, forme care au intrat, din păcate, în cărțile de cult. Însă ele nu apar și în limba greacă.

Spre exemplu, a 7-a cântare de la Laude, în Penticostarul românesc, arată astfel: „Paștile cele sfințite astăzi nouă s-a arătat. Paștile cele nouă și sfinte, Paștile cele de taină, Paștile cele preacinstite…”[7]. Însă pluralul fraudulos „Paștile” nu există în textul sursă, unde, peste tot, e forma de singular „Paști”: „Πάσχα ἱερὸν ἡμῖν σήμερον ἀναδέδεικται, Πάσχα καινόν, Ἅγιον, Πάσχα μυστικόν, Πάσχα πανσεβάσμιον, Πάσχα Χριστὸς ὁ λυτρωτής, Πάσχα ἄμωμον, Πάσχα μέγα, Πάσχα τῶν πιστῶν, Πάσχα, τὸ πύλας ἡμῖν τοῦ Παραδείσου ἀνοῖξαν, Πάσχα, πάντας ἁγιάζον πιστούς”[8].

În ediția BYZ a Noului Testament, Πάσχα are 27 de ocurențe, articolul antepus fiind la G., D. și Ac. Nu există nicio formă de plural a cuvântului. Pentru că forma „de plural” a lui Paști e o invenție românească neavenită. De aceea, în traducerile noastre, nu putem avea decât N. Paștiul, G. al Paștiului, D. Paștiului, Ac. de/ la Paști.

De aceea, iubiții mei, cu bucurie multă noi mărturisim învierea Domnului și ciocnim ouă roșii[9], arătând prin ele că Hristosul nostru, Care astăzi a înviat, e Cel care a murit pentru noi! Că Hristos a pătimit și a murit pentru noi, pentru ca să învingă moartea noastră în umanitatea Lui.

Să ne bucurăm, așadar, de învierea Lui cea de a treia zi, cu evlavie și cu iubire frățească, ospătându-ne și bucurându-ne împreună! Căci masa de Paști e masa comuniunii, e masa iubirii creștine, e masa veseliei sfinte.

Bucurați-vă și vă veseliți întru Dumnezeul mântuirii noastre!

Bucurați-vă unii pe alții, prin cuvinte și cadouri frumoase, pentru ca nimeni să nu fie trist!

Și în zilele pascale, de până la Înălțarea Lui la cer, să ne umplem de bucuria facerii de bine, a rugăciunii și a iertării! Amin.


[1] Începută la 13. 06 minute, în Miercurea Mare, pe 24 aprilie 2019. Soare, 17 grade.

[2] Preotul Profesor Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, ed. a III-a, Ed. IBMBOR, București, 2003, p. 349.

[3] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Pen/Pascha.html. [4] Ibidem.

[5] Penticostar, ed. BOR 1973, p. 20.

[6] Cf. Friberg Greek Lexicon, 21.107, apud BW 10.

[7] Penticostar, ed. BOR 1973, p. 24.

[8] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Pen/Pascha.html.

[9] A se vedea: https://doxologia.ro/vietile-sfintilor/sinaxar/sfanta-maria-magdalena-primul-ou-de-pasti.