Elemente creștine în „Povestea lui Harap-Alb” [4]
Comportamentul neomenos al Spânului față de Harap-Alb le indignează pe fiicele împăratului Verde, care exprimă o atitudine ortodoxă: „Dacă este că a lăsat Dumnezeu să fim mai mari peste alții, ar trebui să avem milă de dânșii, că și ei, sărmanii, sunt oameni!”[1].
Și Creangă adaugă teologic: „bunătatea nu are de-a face cu răutatea”[2]. Pentru că, deși pare că ele coexistă în lumea noastră, adevărul este că lumina nu are părtășie cu întunericul și că în ființa umană una din cele două trebuie să învingă, după cum este aplecarea voinței omului.
Mila este virtutea principală, care este în mod perpetuu scoasă în evidență, Creangă insistând pentru înțelegerea acestui fapt mai mult decât se vede reieșind din basmele populare. Trebuie spus că nu toate creațiile populare o exaltă (baladele haiducești, spre exemplu, insistă pe cruzime).
Iar fiicelor împăratului Verde „inima le spunea că Spânul nu le este văr”[3]. Creangă știa și simțea că Dumnezeu vorbește în inimile ortodocșilor, în inimile bune mai ales, unde El vestește prin simțiri aparte adevărul lucrurilor, mai înainte ca evenimentele să îl arate. Asemenea amănunte psihologic-duhovnicești basmele populare nu le precizează.
În ciuda faptului că „meșteru-i dracul”[4], adică cel care, după cum se spune adesea în rugăciunile sau în textele patristice, are multe măiestrii demonice, învățate și exersate în mii de ani (spre deosebire de oameni, care trebuie să învețe în scurt timp arta războiului duhovnicesc, dar care au în ajutor harul dumnezeiesc, pe Îngeri și pe Sfinți), Harap-Alb crede cu tărie că „mare-i Dumnezeu, ne-a scăpa el și din aceasta”[5].
Ion Creangă știa bine că: „Aproape este Domnul de cei zdrobiți la inimă și pe cei smeriți cu duhul îi va mântui. Multe sunt necazurile celor Drepți și din toate ale lor [din toate suferințele lor] îi va izbăvi pe ei” (Ps. 33, 19-20)[6]. Și transferă și personajului său această credință.
Purtat de calul său minunat în ostrovul în care trăia „sfânta Duminică” (ostrov cu trăsături paradisiace indicate vag de Creangă, care nu are puterea descriptiv-poetică a lui Eminescu), Harap-Alb aude aceste cuvinte: „Fii încredințat că nu eu, ci puterea milosteniei și inima ta cea bună te ajută, Harap-Alb”[7].
Aceasta mi se pare o transpunere în alte cuvinte a ceea ce spunea adesea Mântuitorul celor vindecați de El: „credința ta te-a mântuit”.
Faptul acesta trebuie înțeles în sensul că Dumnezeu nu îi ajută pe oameni în mod discreționar, alegând pe cine să ajute și pe cine nu, ci faptele oamenilor și aplecarea lor interioară, spre bine sau spre rău, atrag sau alungă harul și ajutorul Său. Iar acest lucru este dovada concludentă că nu există predestinare.
[1] Idem, p. 93. [2] Ibidem. [3] Ibidem. [4] Idem, p. 95. [5] Ibidem.
[6] Cf. Psalmii liturgici, traducere din LXX și ediție alcătuită de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2017, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2017/03/05/psalmii-liturgici/.
[7] Ion Creangă, Povești, amintiri, povestiri, op. cit., p. 95.