Predică la Duminica a VI-a după Paști [2019]

Iubiții mei[1],

grijile și fricile deșarte sunt cei mai mari dușmani ai liniștii noastre și ai muncii noastre. Pentru că grija de multe și fricile de tot felul ne țin pe loc și ne tulbură, când noi puteam să facem multe lucruri bune în acest timp. De aceea, dacă învățăm să nu ne tulburăm nici de griji și nici de fricile de tot felul, învățăm să fim eficienți, dar și liniștiți.

– Însă cum învățăm netulburarea interioară?

– Lăsând toată viața noastră în mâna lui Dumnezeu! Și această lăsare în voia lui Dumnezeu înseamnă ca în orice clipă să stăm în liniște interioară, fără agitație, fără grijă, fără frică, fără tulburare, încredințați fiind de faptul că pe toate le orânduiește Dumnezeu. Și ceea ce decide Dumnezeu e cel mai bun lucru pentru noi. Căci dacă ne gândim doar la ceea ce trebuie să facem acum, în clipa de față, ne scoatem de sub presiunea grijilor și a fricilor de tot felul. Și dacă ne încredem în El, în mila Lui față de noi, tot ceea ce facem, facem cu ajutorul Său, luminați fiind de El.

– Dar ce înseamnă grijă?

– Tot ceea ce înseamnă grijă pentru fiecare om în parte: trebuie să ne ducem undeva, trebuie să luăm ceva, trebuie să plătim ceva, trebuie să terminăm ceva la timp. Grijile sunt reale, nu imaginare, dar nu le putem face pe toate deodată. Tocmai de aceea, grijile trebuie rezolvate pe rând și, ca să le rezolvi pe rând, trebuie să te gândești numai la una, la cea pe care trebuie să o rezolvi, nu la toate deodată.

Fricile deșarte însă pot fi reale, dar și imaginare. Ne poate fi frică de reacția unora sau a altora la o declarație sau la o faptă a noastră. Ne poate fi frică de boală, de sărăcie, de moarte, de demoni, de insucces. Fricile pot deveni obsesii clinice. Fricile ne pot scoate din familia, din anturajul nostru, din localitatea unde trăim și ne pot face rătăcitori, oameni cu mințile tulburate. Pentru că frica, în sine, e o manifestare a egoismului.

Și când ne e frică de un insucces, când ne obsedează insuccesul, ne e frică de fapt de stricarea reputației noastre. De ceea ce credem noi că reprezentăm pentru alții. Însă, mai înainte de insucces, noi ar trebui să ne gândim la sănătatea noastră. Pentru că demonii, care ne agită interior, ba prin frici, ba prin griji, atentează la aceste lucruri fundamentale pentru noi: la sănătatea, timpul și mântuirea noastră.

Dacă ne pierdem sănătatea, atunci nu mai putem lucra eficient în starea de boală. Iar dacă ne pierdem timpul cu visări ale fricilor și ale grijilor deșarte, timpul nostru nu ni-l mai dă nimeni înapoi. De aceea, sănătatea și timpul, cele care ne ajută să ne mântuim, sunt războite interior de fricile și de grijile deșarte cu care ne agasează demonii.

Pentru că, ipotetic, ni se pot întâmpla toate relele de pe lume. Și cu aceste posibile jonglează și demonii. Dar, în mod practic, noi trăim și pătimim doar ceea ce îngăduie Dumnezeu să se petreacă cu noi. Și când voia lui Dumnezeu cu noi este într-un anume fel, pe care noi nu îl înțelegem, nu trebuie să ne războim cu El, ci trebuie să cerem luminarea Lui. Pentru că El ne va arăta, dacă noi ne smerim sufletul nostru, pentru ce s-a întâmplat un anume lucru cu noi sau pentru ce El a îngăduit ca noi să suferim într-un anume fel.

Și numai așa putem înțelege cuvintele Domnului din Evanghelia de azi [In. 9, 1-38], când El le-a spus Sfinților Săi Apostoli: „Nici acesta [nu] a păcătuit, nici părinții lui; ci [s-a născut orb] ca să se arate lucrurile lui Dumnezeu în el [ἵνα φανερωθῇ τὰ ἔργα τοῦ Θεοῦ ἐν αὐτῷ]” [In. 9, 3, BYZ]. Pentru că El îngăduie anumite malformații, anumite boli, anumite ispite în viața noastră, tocmai pentru ca noi să arătăm în mod practic, prin răbdarea lor, prin depășirea lor, că ele nu sunt de netrecut. Că noi le putem depăși interior, cu harul Său. Și când le biruim interior, noi arătăm că le-am biruit împreună cu Dumnezeu, ajutați fiind de către El.

Cineva ar putea spune că Dumnezeu l-a lăsat pe orbul din naștere în situația lui nefericită, tocmai pentru ca, mai apoi, să Își arate puterea Lui în el. Pentru ca Domnul să facă o minune cu tot dinadinsul. Însă omul s-a născut orb nu din cauza lui Dumnezeu, ci din cauza nașterii lui din părinții săi, căci părinții conlucrează cu Dumnezeu la nașterea copilului! Defectul său congenital era de natură somatică. Iar Dumnezeu a venit, ca Făcătorul omului și al întregii creații, și i-a dat vedere celui orb din naștere [In. 9, 7]. Pentru că numai El, Cel care ne-a dăruit viața și existența pe acest pământ, ne poate da și vindecare și sănătate.

Însă, într-o perspectivă duhovnicească, înțelegem de aici că nu e de ajuns să avem ochi, ci trebuie să și vedem duhovnicește. Căci poți vedea cu ochii, poți înțelege cu mintea anumite lucruri, te poți îndrăgosti de multe lucruri și de mulți oameni din lumea aceasta și, cu toate acestea, să nu Îl cunoști și nici să nu-L iubești pe Dumnezeu, pe Cel care te-a creat pe tine.

– Și cum de se poate întâmpla una ca asta, ca să iubim creatura în locul Creatorului?

– Pentru că rămânem la ceea ce vedem cu ochii trupești, fără a ne ridica vreodată la vederea duhovnicească. Căci cine vede prin credință și prin har, vede duhovnicește și numai acela Îl cunoaște și Îl iubește pe Dumnezeu. Dar cel care se îndrăgostește de suprafața lucrurilor și a oamenilor, rămâne captivul iubirii pătimașe pentru lucruri și oameni, fără să guste vreodată din cunoașterea sfântă a lui Dumnezeu și din revelarea Lui cea dumnezeiască. Însă cel care crede întru El și e luminat de El și condus mereu spre cunoașterea și vederea Lui, acela s-a înălțat la vederea duhovnicească și nu mai e pătimaș pentru lumea aceasta, pentru că trăiește în ritmul Împărăției lui Dumnezeu.

Orbul din naștere avea ochii bolnavi, acei ochi care sunt, în esența lor, pământ. Tocmai de aceea, Domnul „a scuipat jos și a făcut tină din scuipat, și a uns [cu] tină peste ochii orbului” [In. 9, 6, BYZ]. Dar în tina făcută de El, Domnul a revărsat slava Lui și aceasta, slava Lui, i-a vindecat ochii. Pentru că, astfel, sufletul său a putut să vadă prin ochii vindecați de către Domnul și să creadă în Cel care l-a vindecat pe el [In. 9, 33]. Și nu numai să creadă în El, ci și să Îl mărturisească pe El [In. 9, 16, 17, 25, 30-33] înaintea celor care doreau ca să tăgăduiască, să nege acestă minune [In. 9, 16, 24, 34].

Iudeii doreau ca Hristos să fie declarat „păcătos” și minunea să fie pusă pe seama lui Dumnezeu. Pentru că ei nu credeau că Hristos este Dumnezeu. De aceea i-au spus celui vindecat: „Dă slavă lui Dumnezeu; noi știm că Omul acesta este păcătos!” [In. 9, 24, BYZ]. Însă cel vindecat n-a fost de acord cu ei, pentru că „Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoși” [In. 9, 31, BYZ] și nici nu face minuni prin cei păcătoși. Dar, „dacă cineva are să fie temător-de-Dumnezeu și are să facă voia Lui, pe acela îl ascultă” [Ibidem]. Căci cel vindecat Îl considera pe Domnul un Profet [In. 9, 17, BYZ].

Însă Domnul, când a auzit că l-au exclus din sinagogă [In. 9, 35], tocmai pentru că L-a mărturisit pe El și realitatea minunii Sale, i S-a arătat lui și i-a spus că El este Fiul lui Dumnezeu [In. 9, 35, 37, BYZ]. Căci El i-a spus: „L-ai și văzut pe El, și Cel care vorbește cu tine, Acela este” [In. 9, 37, BYZ]. Pentru că Cel care ne vorbește nouă prin Dumnezeiasca Scriptură, ne privește pe noi prin Dumnezeieștile Sale Icoane. Și noi Îl vedem pe El, Cel iconizat, care este același cu Cel care ne vorbește în Scriptură. Pentru că Cel ce ne vorbește nouă este Cel din veci, este Fiul lui Dumnezeu întrupat, Care ni Se revelează nouă și ne încredințează despre Sine.

Căci și noi, când ascultăm o filă audio, vrem să vedem chipul celui care ne vorbește, să vedem cum este el și cum se manifestă el. Iar când îl vedem în format video pe cel care ne vorbește, atunci avem deopotrivă pe cel care spune, ce ne spune și cum ne spune. Tocmai de aceea și Dumnezeu a îngăduit ca Biserica să Îl vadă și prin cuvinte, cât și prin imagini. Căci cuvintele se împlinesc în imaginile despre Sine, iar imaginile în cuvintele pe care El ni le-a spus. Pentru că ambele ne oferă o perspectivă personală a lui Dumnezeu, care ne predispune la chemarea Lui în rugăciune.

Dumnezeiasca Liturghie e formată din imagini, din gesturi și din cuvinte. Dumnevoastră priviți spre altar, iar noi, Slujitorii, privim spre Sfânta Masă, spre locul Celui pe care Îl slujim. Cu toții suntem con- centrați asupra Domnului și slujim împreună cu El pe cele ale Sale. Căci El este Cel care aduce Jertfa și Cel care Se aduce Jertfă pentru noi[2], împreună-liturghisind cu noi. Și Îl vedem pe El prin gesturile și lucrările liturgice ale Slujitorilor Săi și prin cuvintele Sale, dar, totodată, ne apropiem de El duhovnicește, interior, pentru ca să ne împărtășim cu El euharistic. Pentru că tot ceea ce vedem la Slujbă noi interiorizăm, pentru ca, în cele din urmă, El să Se facă coființial cu noi prin împărtășirea euharistică cu El.

Fiindcă noi Îl primim pe El în noi pentru ca să fim împreună cu El pentru veșnicie. Orice împărtășire euharistică cu Domnul exprimă dorința noastră de a fi veșnic cu El și dorința Lui de a fi veșnic cu noi. Căci și noi și El dorim să fim împreună pentru veșnicie. De aceea, nu putem separa imaginea Lui de cuvântul Său și cuvântul Său de persoana Celui care ne vorbește. Pentru că Cel care ne vorbește nouă, ni Se arată nouă prin slava Lui, care strălucește pe chipul Său. Și noi vedem chipul Domnului plin de lumină și la fel e și chipul Maicii Sale, al Născătoarei de Dumnezeu, și al Sfinților și al Îngerilor Lui. Pentru că în toți membrii Împărăției lui Dumnezeu e sălășluit Dumnezeu prin slava Lui.

Așadar, iubiții mei, și noi avem nevoie de lumina lui Dumnezeu! Pentru că celui care se consideră orb duhovnicește, Domnul îi dă să vadă duhovnicește. Dar cei care cred că văd, că nu au nevoie de lumina Lui, rămân orbi [In. 9, 39]. Pentru că rămân în păcatele lor [In. 9, 41].

Și cei care se cred păcătoși și cer mila Lui, vor vedea, se vor vedea duhovnicește, și Îl vor vedea și simți și pe El. Dar cei care se cred „înțelepți” în orgoliul lor, vor rămâne pe mai departe orbi duhovnicește, pentru că nu cer luminarea lui Dumnezeu.

Să cerem luminarea lui Dumnezeu! Să cerem întărire în credința noastră! Să cerem ajutorul Său în fiecare clipă a vieții noastre! Căci nu știm nevoile, ispitele și cum sunt anii vieții noastre. Dar întotdeauna avem nevoie de mila lui Dumnezeu, de bunătatea Lui în viața noastră. Amin!


[1] Începută la 11. 20, în zi de miercuri, pe 29 mai 2019. Zi cu mult soare, 22 grade, vânt de 6 km/ h.

[2] Liturghier, ed. BOR 2012, p. 160.

Amos, cap. 5, cf. LXX

1. Ascultați cuvântul acesta al Domnului, pe care eu îl iau asupra voastră [ca] plângere, casa lui Israil!

2. A căzut [și încă] nu mai are să adauge să se ridice fecioara lui Israil. A căzut pe pământul ei [și] nu este cel care o va ridica pe ea.

3. Pentru că acestea zice Domnul, Domnul: „Cetatea din care ieșeau o mie va rămâne o sută și din care ieșeau o sută va rămâne zece [în] casa lui Israil”.

4. Pentru că acestea zice Domnul către casa lui Israil: „Căutați-Mă și veți trăi [ἐκζητήσατέ Με καὶ ζήσεσθε]!

5. Și nu căutați Betilul și întru Galgala nu intrați și pe la fântâna jurământului nu treceți! Că[ci] Galgala robindu-se va fi robită și Betilul va fi ca nefiind [ἔσται ὡς οὐχ ὑπάρχουσα].

6. Căutați pe Domnul și trăiți! Ca să nu strălucească ca focul casa lui Iosif. Și [căci] o va mistui pe ea și nu va fi cel care va stinge casei lui Israil.

7. Domnul [este] Cel care face judecată întru înălțime [Κύριος ὁ ποιῶν εἰς ὕψος κρίμα] și dreptatea întru pământ a pus [καὶ δικαιοσύνην εἰς γῆν ἔθηκεν].

8. Cel care face toate [ποιῶν πάντα] și prefăcându-le [καὶ μετασκευάζων] și întoarce întru dimineață umbra morții [καὶ ἐκτρέπων εἰς τὸ πρωὶ σκιὰν θανάτου] și ziua întru noapte întunecând [καὶ ἡμέραν εἰς νύκτα συσκοτάζων]. Cel care cheamă apă marii [ὁ προσκαλούμενος τὸ ὕδωρ τῆς θαλάσσης] și vărsând-o pe ea peste fața pământului [καὶ ἐκχέων αὐτὸ ἐπὶ προσώπου τῆς γῆς]. Domnul Dumnezeu Atotțiitorul [Κύριος ὁ Θεὸς ὁ Παντοκράτωρ] [este] numele Lui [ὄνομα Αὐτῷ].

9. Cel care împarte pieire în[tru] tărie și mâhnire peste cetate aduce”.

10. L-au urât în porți [pe cel care] mustră și cuvântul cel cuvios l-au urât.

11. „Pentru aceasta, pentru care [că] dădeau palme celor săraci și darurile cele alese ați primit de la ei, casele cele lustruite ați zidit și nu aveți să locuiți în[tru] ele, viile cele plăcute ați sădit și nu aveți să beți vinul din ele.

12. Că[ci] am cunoscut neevlaviile cele multe ale voastre [ὅτι ἔγνων πολλὰς ἀσεβείας ὑμῶν] și păcatele voastre cele tari [καὶ ἰσχυραὶ αἱ ἁμαρτίαι ὑμῶν], călcându-l în picioare pe cel Drept [καταπατοῦντες Δίκαιον], luând schimbările [λαμβάνοντες ἀλλάγματα][1] și [de la cei] nevoiași la porți abătându-vă [καὶ πένητας ἐν πύλαις ἐκκλίνοντες].

13. Pentru aceasta, cel care va înțelege în vremea aceea va tăcea, că[ci atunci] vremea cea rea este.

14. Căutați binele și nu răul, pentru ca să trăiți! Și va fi așa, împreună cu voi, Domnul Dumnezeu Atotțiitorul, [în] care chip ați zis:

15. «Urât-am cele rele și le-am iubit pe cele bune». Și refaceți judecata în[tru] porți, ca să miluiască Domnul Dumnezeu Atotțiitorul pe cei rămași ai lui Iosif!”.

16. Pentru aceasta, acestea zice Domnul Dumnezeu Atotțiitorul: „În toate cele largi [va fi] tânguire și în toate căile se va zice: «Vai! Vai!». Plugarul va fi chemat întru plângere și tânguire și cu cei care au cunoscut jelirea.

17. Și în toate căile [va fi] tânguire, pentru că voi trece prin mijlocul tău”, zice Domnul.

18. „Vai de cei care poftesc ziua Domnului [οὐαὶ οἱ ἐπιθυμοῦντες τὴν ἡμέραν Κυρίου]! Că[ci] pentru ce vă [este] vouă aceasta ziua Domnului? Și [Căci] aceasta este întuneric și nu lumină [καὶ αὐτή ἐστιν σκότος καὶ οὐ φῶς].

19. [În] ce chip [este]? [Ca atunci] când are să fugă omul din fața leului și are să cadă ursul [asupra] lui. Și, sărind întru casa sa, în timp ce are să-și odihnească mâinile sale pe perete, și șarpele are să-l muște pe el.

20. [Oare] nu întuneric [este] ziua Domnului și nu lumină? Și [oare] negura [aceasta nu este] neavând lumina ei?

21. Urât-am, lepădat-am sărbătorile voastre și nu am să miros în[tru] adunările de sărbătoare ale voastre.

22. Pentru că, și dacă Îmi veți aduce Mie arderi de tot și jertfele voastre, nu le voi primi pe ele, și arătările mântuirii voastre nu le voi privi [καὶ σωτηρίου ἐπιφανείας ὑμῶν οὐκ ἐπιβλέψομαι].

23. Mută de la Mine glasul cântărilor tale [μετάστησον ἀπ᾽ Ἐμοῦ ἦχον ᾠδῶν σου], și psalmul organelor tale nu îl voi asculta [ψαλμὸν ὀργάνων σου οὐκ ἀκούσομαι]!

24. Și judecata se va rostogoli ca apa [καὶ κυλισθήσεται ὡς ὕδωρ κρίμα], iar dreptatea ca pârâul cel necălcat [καὶ δικαιοσύνη ὡς χειμάρρους ἄβατος].

25. Nu ofrande și jertfe Mi-ați adus Mie în pustie, 40 de ani, casa lui Israil?

26. Dar ați luat cortul lui Moloh [Μολοχ] și steaua dumnezeului vostru Refan [Ραιφαν] [și] chipurile lor, pe care le-ați făcut lor.

27. Și [De aceea] vă voi muta pe voi dincolo de Damascos”, zice Domnul Dumnezeu Atotțiitorul [și acesta este] numele Lui.


[1] Câștigurile pe cele vândute.

Amos, cap. 4, cf. LXX

1. Ascultați cuvântul acesta, junincilor ale Vasanitisului[1] [δαμάλεις τῆς Βασανίτιδος]! Cele din muntele Samariei, cele care îi asupriți pe cei săraci și îi călcați în picioare pe cei sărmani. Cele care le ziceți domnilor lor: „Dați-ne nouă ca să bem!”.

2. Se jură Domnul pe Cei Sfinți ai Săi [ὀμνύει Κύριος κατὰ τῶν Ἁγίων Αὐτοῦ]: „Pentru că, iată, vin zile peste voi și vă vor lua pe voi cu armele și pe cei împreună cu voi întru cazane arzând dedesubt, [căci] răufăcătorii vă vor arunca în foc!

3. Și veți fi scoase [voi], cele dezbrăcate, una împotriva alteia, și veți fi aruncate întru muntele Remman [Ρεμμαν]”, zice Domnul Dumnezeu.

4. „Ați intrat întru Betil și ați nelegiuit, și întru Galgala ați înmulțit să săvârșiți neevlavia și ați adus întru dimineață jertfele voastre [și] întru a treia zi cele ale zeciuielilor voastre.

5. Și au citit afară legea și au numit mărturisiri. Vestiți [așadar], că acestea au iubit fiii lui Israil!”, zice Domnul Dumnezeu.

6. „Și Eu vă voi da vouă strepezirea dinților [γομφιασμὸν ὀδόντων] în toate cetățile voastre și lipsă de pâini în toate locurile voastre. Și nu v-ați întors către Mine”, zice Domnul.

7. „Și Eu, înainte [cu] trei luni de seceriș, am oprit de la voi ploaia. Și voi ploua peste o cetate, iar peste altă cetate nu voi ploua. O parte va fi plouată, iar partea peste care nu voi ploua, peste aceasta se va usca.

8. Și se vor aduna două și trei cetăți într-o cetate să bea apă și nu au să se sature. Și nu v-ați întors către Mine”, zice Domnul.

9. „V-am lovit pe voi întru ardere și în[tru] gălbinare[2]. Ați înmulțit grădinile voastre, viile voastre și smochinii voștri, iar pe măslinii voștri i-a mâncat omida. Și nici așa [nu] v-ați întors către Mine”, zice Domnul.

10. „Am trimis moarte întru voi în calea Egiptosului și i-am omorât în[tru] sabie pe tinerii voștri, împreună cu robimea cailor tăi, și am dus în foc taberele voastre în urgia Mea. Și nici așa [nu] v-ați întors către Mine”, zice Domnul.

11. „V-am pierdut pe voi precum Dumnezeu a pierdut Sodoma și Gomorra [κατέστρεψα ὑμᾶς καθὼς κατέστρεψεν ὁ Θεὸς Σοδομα καὶ Γομορρα] și v-ați făcut ca tăciunele scos din foc [καὶ ἐγένεσθε ὡς δαλὸς ἐξεσπασμένος ἐκ πυρός]. Și nici așa [nu] v-ați întors către Mine”, zice Domnul.

12. „Pentru aceasta, așa îți voi face ție, Israile! Însă, [pentru] că așa îți voi face ție, pregătește-te a chema pe Dumnezeul tău, Israile!

13. Pentru că, iată, Eu [sunt] întărind tunetul [Ἐγὼ στερεῶν βροντὴν] și zidind duh [καὶ κτίζων πνεῦμα][3] și vestind întru oameni pe Hristosul Său [καὶ ἀπαγγέλλων εἰς ἀνθρώπους τὸν Χριστὸν Αὐτοῦ], făcând zori și negură [ποιῶν ὄρθρον καὶ ὁμίχλην] și urcând pe înălțimile pământului [καὶ ἐπιβαίνων ἐπὶ τὰ ὕψη τῆς γῆς]! [Căci] Domnul Dumnezeu Atotțiitorul [este] numele Lui”.


[1] De la forma de N. Βασανίτις.

[2] Icter.

[3] Se referă la faptul că Domnul e Făcătorul Îngerilor, dar și al sufletelor oamenilor.

Amos, cap. 3, cf. LXX

1. Ascultați cuvântul acesta, pe care l-a grăit Domnul către voi, casa lui Israil, și către toată seminția pe care a scos-o din pământul Egiptosului, zicând:

2. „Numai pe voi v-am cunoscut dintre toate semințiile pământului. Pentru aceasta Mă voi răzbuna asupra voastră [pentru] toate păcatele voastre.

3. Oare vor merge doi pe aceeași [cale] pentru puțin, dacă nu are să se cunoască [între] ei?

4. Oare va răcni leul din dumbrava lui neavând vânat? Oare va da puiul de leu glasul său, din culcușul său, pentru puțin, dacă nu are să prindă ceva?

5. Oare va cădea pasăre pe pământ fără de păsărar[1][ἄνευ ἰξευτοῦ]? Oare va sta lațul pe pământ fără să prindă ceva?

6. Oare va suna trâmbița în cetate și poporul nu se va înspăimânta? Oare va fi răutatea [κακία][2] în cetate, pe care Domnul nu a făcut-o?

7. Pentru că Domnul Dumnezeu nu are să facă lucru[3], dacă nu are să descopere certarea Sa către robii Săi, [către] Profeți.

8. Leul va răcni, și cine nu se va înfricoșa? Domnul Dumnezeu a grăit [Κύριος ὁ Θεὸς ἐλάλησεν], și cine nu va profeți [καὶ τίς οὐ προφητεύσει]?

9. Vestiți țărilor în[tre] assirieni și în țările Egiptosului și ziceți: «Adunați-vă împreună în muntele Samariei și vedeți pe cele minunate [și] multe în mijlocul ei și asuprirea cea [care este] în aceasta»!

10. Și nu [le-]a cunoscut [pe cele] care va [vor] fi înaintea ei”, zice Domnul, „cei care agonisesc nedreptatea [οἱ θησαυρίζοντες ἀδικίαν] și suferința în țările lor [καὶ ταλαιπωρίαν ἐν ταῖς χώραις αὐτῶν]”.

11. Pentru aceasta, acestea zice Domnul Dumnezeu: „Tirosul [Τύρος], împrejurul pământului său, va fi pustiit și se va coborî din tine tăria ta și vor fi jefuite țările tale”.

12. Acestea zice Domnul: „[În] ce fel, când păstorul are să scoată din gura leului două picioare sau lobul urechii [λοβὸν ὠτίου], așa vor fi scoși fiii lui Israil, care locuiesc în Samaria, dinaintea seminției și în Damascos preoții”.

13. „Ascultați și mărturisiți casei lui Iacov!”, zice Domnul Dumnezeu Atotțiitorul [Κύριος ὁ Θεὸς ὁ Παντοκράτωρ].

14. „Pentru că în ziua când [διότι ἐν τῇ ἡμέρᾳ ὅταν] am să răzbun neevlavia lui Israil asupra lui [ἐκδικῶ ἀσεβείας τοῦ Ισραηλ ἐπ᾽ αὐτόν], și [atunci] Mă voi răzbuna asupra jertfelnicelor Betilului și va [vor] fi rupte coarnele jertfelnicului și vor cădea pe pământ.

15. Voi tulbura și voi lovi casa cea înconjurată de coloane [τὸν οἶκον τὸν περίπτερον] peste casa cea de vară [τὸν οἶκον τὸν θερινόν] și vor pieri casele cele de fildeș [οἶκοι ἐλεφάντινοι] și vor fi adăugate casele, altele, cele multe”, zice Domnul.


[1] Vânătorul de păsări.

[2] Substantivul e la N și nu la Ac. Pentru că răutatea de aici este certarea Lui față de popor.

[3] Din cele prin care îi va mustra.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [45]

Sorescu aproape că își formează un pattern/ un tipar din obiceiul de a pleca de la o situație absolut banală pentru a ajunge cu meditația în direcții nebănuite. Un poem, care nu are titlu, sună astfel:

O femeie
Se urcă-ntr-un pom
Și bărbatul îi ține cu amândouă mâinile
Scara.

O pasăre zboară
Pe cer
Și un copil îi ține
Aerul.

O stea răsare
Pe cer
Și pământul
Îi ține cerul.

S-ar putea spune că tema poeziei este: cum ne susținem unii pe alții și cum se susține lumea în funcționalitatea ei.

Faptul că un bărbat susține o femeie pe scară ca să poată sui într-un pom e de domeniul experienței umane celei mai banale.

Însă bărbatul poate susține femeia să urce pe o scară a vieții, a experienței, a iubirii, a cunoașterii. O poate susține să urce într-un pom al Raiului.

Dintr-o dată situația devine arhetipală, se desprinde de înțelesul utilitar imediat, de semnificația primă și banală care poate fi  asociată instantaneu strofei întâi.

Ceea ce face Sorescu se numește: a citi altfel realitatea. Iar această îndeletnicire este foarte veche în Ortodoxie și în experiența oamenilor lui Dumnezeu de când e lumea. În arta modernă, o asemenea tendință poartă numele de „suprarealism”. Sorescu are însă harul de a se comporta, stilistic, ca și cum habar nu ar avea sau puțin l-ar interesa de curente.

Dar de unde știm că poetul a contemplat o scenă banală ca pe o situație cu valoare de arhetip, cu semnificație spirituală aparte?

Din următoarele două strofe, desigur, în care logica cotidiană se năruie: acum un copil ține aerul în care zboară o pasăre, iar pământul susține cerul pe care răsare o stea.

Dincolo de faptul că strofa a doua și a treia ar putea fi confundate cu o poezie antică sau ar fi putut fi scrise, la fel de bine, de autori chinezi sau japonezi (compatibilitatea cu viziunea unui oltean e un subiect de reflecție), dialectica acestui poem mi se pare comparabilă cu cea a lui Eminescu din poezia Dintre sute de catarge (puteți revedea comentariul meu aici[1]).

În poezia lui Eminescu, catargele din prima strofă se metamorfozează în păsări călătoare în strofa a doua, ele dezvăluindu-se apoi ca metafore pentru idealurile și gândurile omenești zburătoare, călătoare.

Asemenea, în poemul lui Marin Sorescu, femeia care urcă pe o scară în prima strofă poate fi pasărea care zboară pe cer în strofa a doua sau steaua care răsare pe cer din a treia strofă (cerul al doilea e mai sus decât primul cer: primul cer e văzduhul, spațiul zborului, al doilea cer e mai înalt, cel al stelelor).

Femeia poate fi pasăre sau stea, dacă este susținută: de dragostea unui bărbat, de dragostea unui copil, de întreg pământul de pe care lumea poate urca în cer. În Cer.

Pământul îți poate ține cerul: oamenii de pe pământ, dacă te înțeleg, te apreciază și te iubesc. Ei îți pot ține scara ca să urci la Cer, suind prin Pomul Vieții.


[1] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2012/03/13/dintre-sute-de-catarge/.

Comentariul a intrat ulterior în cartea mea, Epilog la lumea veche, vol. I. 2, ediția a doua, Teologie pentru azi, București, 2015, p. 842-849, cf.  https://www.teologiepentruazi.ro/2015/05/16/epilog-la-lumea-veche-i-2-editia-a-doua/.