Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör kayseri escort

Zi: 2 mai 2019

Călătorind spre Emausul dezlegărilor (vol. 1)

Am tehnoredactat cartea de față, i-am făcut corectura de text, i-am scris notele de subsol și prefața care urmează.

*

 Împărtășirea Cuvântului prin cuvinte
sau lecția de comunicare

Eu a trebuit să ascult predicile, să le dezbrac de veșmântul lor auditiv și să le opresc în cuvinte. Pentru că această carte a fost, mai întâi de toate, o bibliotecă de file audio, pe care le‑am editat în scris. Părintele Profesor Marin Ciulei a scris această carte predicând, vorbind comunității parohiale, iar eu, îngrijindu-mă de posteritatea comunicării directe, am transformat uitarea clipei în neuitarea literelor.

Însă, în comparație cu cititorul care nu îl aude pe predicator, eu am glasul său în urechea sufletului meu, de la orele de predicare față de mine. Am glasul său pe care l‑am întrupat în cuvinte. Căci atunci când asculți audio pe cineva, simți că el vorbește doar pentru tine. Iar când traduci glasul predicatorului, tu rămâi cu impresia profundă a personalității sale, pe când foaia de hârtie sau foaia electronică păstrează numai în parte reverberațiile pe care el ți le produce.

Și astfel, pentru memoria istoriei, cartea salvează trupul comunicării, trupul păstrează în el sufletul ei, dar cititorul pierde vocea predicatorului. Pentru că vocea predicatorului nu poate fi cuprinsă în carte, în cartea scrisă, deoarece cuvântul se oprește numai la sine.

Predicatorul din această carte consideră că paginile următoare sunt cântecul lebedei. Că aceste cuvinte sunt testamentare, pentru că ele sunt un rezumat al activității sale predicatoriale de câteva decenii. Predicile au fost înregistrate între 2016-2018 și ele sunt un dialog viu cu Tradiția Bisericii și cu prezentul ei. Un dialog viu, purtat în fața comunității liturgice a Bisericii, prin care își asumă în mod realist viața cotidiană.

Pentru că Părintele Marin, predicatorul nostru, își înțelege minutele de predicare ca pe niște lecții de comunicare abisală cu enoriașii săi, învățându-i să vadă dincolo de litere și să aibă curajul întrupării sensurilor duhovnicești în viața lor. În fiecare Evanghelie discutată, dumnealui trece de la text la înțelesul duhovnicesc al mesajului evanghelic. Pentru că rolul predicatorului ortodox e acela de a fi o punte de legătură între credincioși și înțelesurile tainice ale textelor Bisericii.

Acum 25 de ani, când l‑am auzit prima oară predicând, Directorul Seminarului Teologic din Turnu Măgurele predica puțin mai detașat, aristocratic, făcând paradă de erudiție teologică. Sau cel puțin eu astfel îl percepeam din postura mea de elev seminarist. Punea accent pe oratorie și pe sinteze teologice, fără intrări brutale în realitate. Pe atunci aveam nevoie de oameni care să ardă la intensitatea adolescenței mele și care să mă facă să cred că înțeleg viața, viața de zi cu zi a Bisericii și a societății în care trăiam.

De aceea, Părintele Profesor Marin Ciulei nu era pe aceeași lungime de undă cu adolescența mea. El era în lumea lui și eu în lumea mea. Însă, reîntâlnindu-mă după 23 de ani cu predica sa, în mod surprinzător mi‑am dat seama că ne‑am reîntâlnit cu adevărat. Și nu la suprafață, ci în adâncime. Și în această adâncime a adevărului, noi doi suntem prieteni de conștiință.

Pentru că predicatorul nostru este, în mod evident, altul. Unul brăzdat de tot felul de dureri, de regrete, de neîmpliniri și care își asumă, în mod deschis, pocăința pentru timpul mâncat de munca la Protoierie și la Seminar, care putea fi valorificat teologic. Căci i-ar fi plăcut să scrie mai mult, să facă altceva, mult mai durabil, cu timpul său personal.

Însă ca tată, ca bunic, aflat acum în pragul pensionării, cu o experiență vastă de viață, bucurându-se de împlinirile familiale și ale carierei sale preoțești și profesorale, Părintele Profesor Marin Ciulei nu e un om pesimist, ci un om pozitiv, cu tonus molipsitor, făcându‑te să te simți bine în compania sa. Pentru că vorbește din ce în ce mai deschis, mai paternal, cu conștiința că adevărul ne zidește și ne ține de cald și că oamenii rămân frumoși în memorie numai în măsura în care se dăruie. În măsura în care se dăruie celorlalți.

De aceea, predicile sale sunt tot mai personale, sunt un fel de tensiometru al realității, având nerăbdarea de a spune tot mai mult. Căci exprimarea liberă, îndemnul viu, nevoia de conștientizare a importanței cuvintelor Domnului au luat tot mai mult locul oratoriei și pedanteriei teologice, și ele necesare la timpul potrivit.

Da, m‑am bucurat să moșesc această carte! Pentru că mi‑a plăcut omul pe care l‑am aflat în ea și care, adesea, se bucură de realizările mele teologice, citindu-mă la nivel online. E printre puținii care se exprimă cu entuziasm față de scrisul meu teologic, vizavi de care se tace mult și cu păcat.

De aceea, mâna paternală, întinsă de Părintele Profesor față de mine, am înțeles‑o la justa ei valoare și, în ciuda multor proiecte teologice la care lucrez, mi‑am luat asceza de a duce la bun sfârșit cartea de față. Care e și un omagiu din partea mea, o îmbrățișare sinceră și o mulțumire pentru tot ceea ce a făcut și face, știut și neștiut de mine, în viața mea.

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș,
1 februarie 2019,
în prima zi cu 13 grade a anului.

*

Pr. Prof. Dr. Marin D. Ciulei
(Curriculum vitae)

Autorul cărții s‑a născut pe 18 septembrie 1954 în satul Socetu, com. Stejaru, jud. Teleorman, din părinții Dumitru (Titiș) și Nicula (Tinculina).

Studiile gimnaziale le‑a făcut în satul natal, Seminarul Teologic din București între anii 1969-1974, Facultatea de Teologie din București între 1975-1979, un stadiu de specializare teologică la Lucarno, în Elveția, din partea Consiliului Ecumenic al Bisericilor de la Geneva, în 1988, iar Doctoratul în Teologie l‑a făcut la Facultatea de Teologie Ortodoxă din București între anii 1994-1998, la Catedra de Patrologie și Literatură creștină post-patristică, unde a obținut titlul de Doctor în Teologie.

Și‑a publicat teza doctorală în anul următor, ea având titlul: Învățătura despre suflet și trup în antropologia patristică a secolului al IV‑lea, tipărită cu binecuvântarea Preasfințitului Părinte Episcop Galaction Stângă, Episcopul Alexandriei și Teleormanului și cu un cuvânt înainte de Pr. Prof. Univ. Dr. Ștefan C. Alexe (conducătorul Tezei de Doctorat), Ed. Sirona, Alexandria, 1999, 399 p.

A fost hirotonit Preot de către Preafericitul Părinte Iustin Moisescu în anul 1977, a slujit ca Preot Paroh al Parohiei Sfântul Ierarh Nicolae din Socetu, apoi, prin transfer, ca Preot Paroh al Catedralei Sfântul Haralambie din Turnu Măgurele între 1985-2019 și ca Protoiereu al Protoieriei Turnu Măgurele între 1985-2019, primind distincțiile de Iconom stavrofor și Crucea patriarhală de la Preasfințitul Părinte Nifon Mihăiță și de la Preafericitul Părinte Teoctist Arăpașu în anii 1987 și 1988.

A fondat Seminarul Teologic de la Turnu Măgurele în anul 1990.

Ca Profesor gradul I (1991-2016), Director al Seminarului Teologic Ortodox Sfântul Calinic Cernicanul din Turnu Măgurele (1991-2016) și Director adjunct al Colegiului Național Unirea (2016-2019), autorul a urmat cursuri psiho-pedagogice și diverse cursuri teologico-didactice de perfecționare. În 2011 a primit certificatele de Metodist, Mentor, Formator și Evaluator de competențe profesionale. Între 1995-2014 a urmat diverse cursuri de formare didactică și managerială, iar în 2012 a primit Certificat ECDL complet. Între 2000-2019 a fost vicepreședinte al colegiului de redacție al revistei Credința Ortodoxă, între 1996-2000 Consilier cultural al Episcopiei Alexandriei și Teleormanului, între 1996-2016 a fost Raportor și Președinte al Comisiei Bisericești din Adunarea Națională Bisericească, a primit Gradație de merit între 2008-2019, între 2000-2012 a fost Evaluator național la Olimpiadele de Religie, în 2007 a primit Diploma „Gheorghe Lazăr” clasa a II-a, între 2002-2012 a fost Metodist la Religie al ISJ TR, în 2011 a fost membru în consiliul consultativ al ISJ – Religie, în 2002 a fost Evaluator național pentru manualul de Religie.

În 2011, autorul a fost Facilitator în prevenirea abandonului școlar (program POSDRU), în 2014 a devenit Mediator social și a studiat Management strategic, Management operațional, Management financiar, Managementul resurselor umane, Managementul calității, Marketing educațional.

Printre cărțile și articolele publicate ale autorului se află și acestea: Căderea Constantinopolului și soarta Patriarhatului după acest eveniment, București, 1979, 199 p., care este Teza de Licență, făcută sub îndrumarea Acad. Prof. Dr. Emilian Popescu; Antropologia Sfântului Grigorie de Nyssa în Glasul Adevărului, nr. I (1996), nr. 1, 12 p.; Expunerea succintă a antropologiei patristice din primele trei secole în rev. BO CXVI (1998), nr. 1-6, 15 p.; Învățătura despre om la Sfântul Vasile cel Mare în rev. BOR CXVII (1991), nr. 7-12, p. 358-367; Învățătura despre om la Sfântul Ioan Gură de Aur în rev. BOR CXVI (1991), nr. 7-12, p. 367-400; Învățătura despre om la Sfântul Maxim Mărturisitorul în rev. Biserica Ortodoxă [BO] (revista Sfintei Episcopii a Alexandriei și Teleormanului), anul I, nr. 1, 1991, p. 81-104; Învățătura despre om la Sfântul Vasile cel Mare, în rev. BO II (2000), nr. 2, p. 2-66; Concepția antropologică a Fericitului Augustin în rev. BO II (2000), nr. 2, p. 17-61; Catedrala Sfântul Haralambie (la 100 de ani de la punerea pietrei de temelie) în rev. BO II (2000), nr. 2, p. 186-197; Împlinirea a cinci ani de la înființarea Episcopiei Alexandriei și Teleormanului în rev. BO III (2001), p. 186-197; Antropologia Sfântului Atanasie cel Mare în rev. BO IV (2002), nr. 1, p. 106-124; Probleme specifice și perspective în învățământul teologic preuniversitar în rev. BO IV (2002), nr. 2, p. 11-56; Cunoașterea omului după antropologia Sfântului Grigorie de Nyssa în rev. BO IV (2002), nr. 2, p. 11-56; Acad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae (1903-2003). Smerit prinos de recunoștință, Ed. Biserica Ortodoxa, Alexandria, 2003, 40 p.; Despre demnitatea episcopală sau de la arhiereul anului aceluia înspre Hristos, Arhiereul cel veșnic în vol. Pagini de istorie bisericească teleormăneană (1996-2006), Ed. Cartea Ortodoxă, București, 2006, p. 211-285; Locul și misiunea Episcopului în Biserica Ortodoxă, Ed. Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2007, 155 p.; Catedrala Sfântul Haralambie din Turnu Măgurele, Ed. Tipoalex, Alexandria, 2007, 30 p.

Cunoaște limbile franceză, germană, greacă veche și latină, limba sa maternă fiind limba română. Are experiență oratorică și de mediere a conflictelor, experiență pastoral-misionară și de management, a susținut numeroase referate și expuneri teologice și didactice, fiind un om al sintezei și al vorbirii elevate. Are vocația de lider, gândire strategică și capacitatea de a realiza planuri de acțiune, știind să lucreze în echipă și să delege sarcini.

Este tatăl a trei copii: Camelia Tatiana, Cristian Viorel și Anca Gabriela, fiind căsătorit din anul 1977 cu Doamna Elena Ciulei, fostă Petrică.

E pasionat de apicultură de 38 de ani, având o stupină de elită, acreditată bio.

Crezul său în viață este acela de a împărtăși bucuriile credinței prin cuvânt și faptă, în conlucrare cu dumnezeiescul har al Preoției, slujind lui Dumnezeu și oamenilor, precum și bisericii de-acasă (așa cum numea familia Sfântul Ioan Gură de Aur), pentru toată viața, până ce va fi [Ps. 103, 34].

*

Confesiune la vârsta retractărilor

Nimeni nu se îndoiește de faptul că viața omului este o călătorie [II Tim. 4, 7]. La început „clocotind” de entuziasmul doririlor specifice viitorului aflat înainte și apoi de nostalgiile văzute mult mai limpede prin lentila senectuții și a privirilor peste umăr (înapoi).

Cum orice călătorie are bucuriile și tristețile ei, dar și un punct terminus (ad quem), viața creștină trebuie să dobândească acest punct terminus în comuniunea veșnică cu Dumnezeu. Căci El, prin Fiul înomenit, este adevărata Cale, Adevărul și Viața [In. 14, 6], în mirajul și fantasmagoriile frumuseților lumii văzute, dar trecătoare.

Așa după cum spunea Părintele Dumitru Stăniloae, nimeni nu călătorește spre niciunde. „Nodul gordian” al enigmelor și al necunoscutelor de orice fel, fie rațional, fie teologic, este dezlegat de unii mai mult sau mai puțin, iar de alții deloc.

Noi, credincioșii, cu credință, nădejde și dragoste străbatem cărările vieții, având un itinerar spiritual, providențial și precis, trasat de Fiul lui Dumnezeu Cel răstignit și înviat. Dar lumina cea adevărată și primirea Duhului Celui ceresc al cunoașterii și al trăirii teologice, atât atunci, cât și acum, dar și veșnic, se dobândește, prin descoperire evanghelică, la frângerea Pâinii [Lc. 24, 30-31]. Iar Pâinea este Cuvântul Tatălui, Care Se frânge pe Sine și Se împarte tuturor prin puterea Duhului Sfânt, în trupul Său cel răstignit și înviat, extins peste veacuri, care este Biserica (Părintele Dumitru Stăniloae).

Căci doar sprijiniți de stâlpul și temelia adevărului [I Tim. 3, 15], hrăniți cu „medicamentul nemuririi” (Sfântul Ignatie Teoforul) și gustând și văzând cât de bun este Domnul [Ps. 33, 8], Părintele veacului ce va să fie [Is. 9, 5], putem privi drept, ca prin oglindă [I Cor. 13, 12], frumusețea, lumina și căldura călătoriei spre Emausul dezlegărilor, unde vom avea privirea față către față [I Cor. 13, 12].

Tot atât de adevărat este și faptul că în orice călătorie avem nevoie de un ghid. Cu atât mai mult în această călătorie, în cea spirituală. De aceea, timp de 42 de ani de Preoție, având ca vademecum sacerdotal vocația învățătorească, sfințitoare și călăuzitoare pe calea mântuirii a celor credincioși, am încercat, cu smerenie, să lucrez în „țarina cumințeniei” (PS Ioan Mihălțan) sufletului creștinesc și să semăn cuvintele vieții celei veșnice [In. 6, 68].

Modestele trasee spirituale pe care le aveți acum în fața dumneavoastră, sperăm să depășească litera care nu dă viață și să insufle dorința dobândirii Duhului vivificator [II Cor. 3, 6]. Acesta e de fapt motivul pentru care, la propunerea mai multor Frați Preoți, a unor credincioși și credincioase, în mod special a patru distinse Fiice duhovnicești (Doamnele Florentina Bulmez, Carmen Răceală, Ecaterina Ciucu și Gabriela Marinaș), am acceptat transpunerea în scris a unor predici nepregătite pentru publicare, iar unele dintre ele înregistrate chiar de dumnealor.

În Sfânta noastră Ortodoxie, întâlnirea cu Scriptura este întâlnirea cu o Persoană, spre deosebire de mozaism (Tora) sau mahomedanism (Coranul). Persoana Mântuitorului Hristos descoperă, în întâlnirea cu El, taina lui Dumnezeu lucrând în om, prin iubire Sa milostivă și smerită. Căci El este trăit ca Paștele nostru, ca trecerea noastră împreună cu El prin toate cărările întortocheate ale vieții. În persoana Lui, dumnezeirea se unește cu umanitatea, în așa fel încât umanitatea împărtășește oamenilor slava dumnezeirii Sale. Și aceasta numai prin întâlnirea personală cu oamenii.

La o astfel de întâlnire cheamă, cu frățească dragoste, și cartea de față, după modelul celor doi Ucenici, Luca și Cleopa, în drum spre Emausul încredințărilor mântuitoare [Lc. 24, 13-32], cum a încercat să sugereze și titlul acesteia.

Tocmai de aceea predicile de față nu sunt stilizate pentru a fi publicate. Ci ele au fost rostite în dorința de a fi trăite, la un nivel acceptabil diverselor categorii de ascultători și iată, acum, și a eventualilor cititori. Și pentru că m‑am confesat la vremea în care, parafrazându‑l pe Fericitul Augustin, trebuie să și retractăm, îmi fac o sinceră datorie de conștiință, exprimându-mi gratitudinea și euharistia greu de pus în cuvinte față de PC Părinte Doctor Dorin Octavian Picioruș pentru efortul de a tehnoredacta aceste raze din lumina lui Hristos, dăruindu-le permanenței literei prin tipărire.

Nu uităm, și o spun cu prețuire, nici sprijinul profesional IT al Domnului Profesor Titi Răceală, arătându-ne astfel recunoștința față de toți cei care au contribuit la realizarea acestui smerit florilegiu predicatorial.

Prin urmare, acest buchet de învățături duhovnicești este un dar cordial și un prinos de recunoștință, oferit mai întâi iubiților credincioși ai Catedralei Sfântul Haralambie. Deoarece, împreună cu ei, am escaladat timp de 36 de ani muntele personal al „schimbării la față”, cu dorința și credința, că „În țara lui Lerui-Ler/ Năzuiesc un colț de cer,/ De-oi găsi, de n-oi găsi,/ Singur [știe] Lerui-Ler”[1], după călătoria firească în trecătoarea viață pământească.

Așadar, nădăjduiesc ca frumusețea – despre care Fericitul Augustin, în opera sa, spunea că există ontologic (ființial) – să nu fie descoperită prea târziu nici de noi și nici de fiecare cititor, care poposește cu ochii inimii pe paginile acestei cărți. Iar conștientizând trecutul, să nu uităm că mâinele se construiește acum.

Pr. Prof. Dr. Marin Ciulei,
26 februarie 2019.


[1] Ultimele versuri din poemul În țara lui Lerui-Ler al lui Nichifor Crainic. Transformat în cântec folk de Mircea Vintilă și orchestrat de Vlady Cnejevici.

Predica la 14 ani de la adormirea Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu [4 mai 2019]

Iubiții mei[1],

Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu a fost și este un Sfânt Părinte al Bisericii Ortodoxe Române încă necunoscut. Ale cărui Sfinte Moaște se odihnesc în mormântul său din cimitirul din Turnu Măgurele, orașul în care a trăit și a adormit plin de cuvioșie. Pentru că el s-a acoperit din timpul vieții sale în smerenie, așa după cum a mărturisit într-un poem din 1977, pe care eu l-am pus ca motou al operei sale:

„Tot ce-am iubit a fost o taină,
am ars de viu, necunoscut,
și vrând, nevrând, purtat-am haină,
[haină] de trup, idee și cuvânt”[2].

Pentru că taina vieții sale a fost viața cu Dumnezeu, viața isihastă. În care el L-a iubit pe Dumnezeu în rugăciunea neîncetată a inimii sale. Și, rugându-se continuu, a ars de viu în iubirea lui pentru Dumnezeu, fiind necunoscut de către oameni. Dar, fiind conștient de valoarea dumnezeiască a experiențelor sale mistice, el și-a pus viața în haina cuvintelor, pentru ca să ne hrănească pe noi duhovnicește.

Însă cele 10 volume ale operei sale, pe care eu le-am editat, sunt doar o mică parte din experiența, din gândirea și din faptele sale cele minunate, cele dumnezeiești, lăsate posterității. Pentru că el a scris doar despre anumite lucruri din experiențele sale mistice, n-a vrut să scrie și nici să vorbească despre chinurile din închisorile comuniste pe unde a pătimit, n-a scris despre modurile sale de nevoință, dar mi-a vorbit despre ele, n-a scris decât tangențial despre cărțile pe care le-a citit și despre impresionanta sa experiență de viață, nu a scris o biografie a vieții sale, iar mai multe scrieri ale sale s-au pierdut.

De aceea, Sfântul Ilie, Părintele nostru, rămâne o taină și în dezvăluirea sa față de noi, pentru că a tăinuit foarte multe lucruri despre sine. Până când eu l-am cunoscut, el nu a vorbit mai deloc despre cine este, ce a trăit și ce a scris în viața sa. Căci nu avea în jurul său oameni care să îi înțeleagă experiențele mistice și să le valorizeze la justa lor valoare. Însă, când Dumnezeu i-a descoperit faptul că în mine își poate revărsa întreaga lui experiență și bucurie, atunci Sfântul Ilie a trăit o mare împlinire duhovnicească și teologică, pe care mi-a mărturisit-o cu seninătate, pentru că eram răspunsul la rugăciunile sale de zeci de ani.

Toată viața sa așteptase un fiu duhovnicesc, un om cu care să poată vorbi ca și cu conștiința sa. Și când Dumnezeu i-a dezvăluit că eu sunt acel om, Sfântul Ilie a fost copleșitor prin sinceritatea și prin iubirea și prin smerenia cu care mi s-a confesat. Pentru că mi s-a confesat fără rest, nu ca unui ucenic, ci ca unui Duhovnic.

Iar confesiunile sale cele dumnezeiești pe mine m-au coborât într-o smerenie și într-o umilință zdrobitoare, pentru că eram cu totul nevrednic de o asemenea împlinire dumnezeiască. Pentru că atunci am înțeles că măreția dumnezeiască a unui om este plină de smerenie și că nu poți cădea niciodată din iubire și din smerenie, pentru că ele sunt adânc înrădăcinate în slava lui Dumnezeu.

Însă, cum mă valoriza el, nu mă valorizase nimeni. Pentru că el vedea în mine lucruri, care, pe atunci, erau doar virtuale. Tocmai de aceea vorbea cu mine de parcă aș fi fost unul de-o vârstă și de-o experiență cu el, știind că am nevoie de ele. Și a avut dreptate întru totul! Pentru că toate lucrurile pe care mi le-a subliniat și despre care m-a atenționat, s-au împlinit și se împlinesc zilnic în viața mea.

Era plin de vederi dumnezeiești ca cei mai mari Sfinți ai Bisericii. Avea darul vederii înainte. Ne profețea, din senin, despre lucruri ale viitorului. Era făcător de minuni, făcând minuni în mod tainic, despre care îți dădeai seama mult mai târziu. Îți vedea sufletul, știa ce să-ți spună, știa să te uimească tot timpul. Și, în fiecare clipă, slava lui Dumnezeu, care se odihnea în el din belșug, se revărsa în mine și mă umplea de veselie multă și de pace dumnezeiască. Adică tot atâtea daruri și experiențe dumnezeiești despre care nu trebuia să îți mai vorbească, pentru că ele te inundau la propriu.

Și, cu toate acestea, cu toate marile sale daruri dumnezeiești, am înțeles în timp de ce m-a trimis Dumnezeu la el cu câțiva ani înainte de adormirea sa. Pentru că avea nevoie de cunoașterea teologică pe care o aveam eu, de precizările dogmatice, scripturale, liturgice, istorice, aghiologice pe care eu i le-am furnizat, de o experiență duhovnicească și literară care să îi calce pe urme.

Căci el, ca mirean, avea o înțelegere simplistă despre ce presupun studiile teologice. Nu știa că noi, în școlile teologice, învățăm atât de multe lucruri despre teologia și viața Bisericii și că biblioteca teologică a Bisericii e atât de imensă și de diversă. De aceea, pe măsură ce îi aduceam cărți, date teologice diverse, pe măsură ce îi dădeam detalii despre diverse dogme, erezii, înțelegeri înguste ale teologiei și aveam dispute aprinse pe tema lor, a înțeles și el, cât și eu, de ce ne-am întâlnit. Pentru că eu am primit lucruri imense de la el, pe care nu le-am învățat de la nimeni altul, iar el, de la mine, a primit confirmări și încredințări patristice mult mai diverse decât putuse el să afle în întreaga sa viață.

A înțeles că există mulți Sfinți Părinți care au avut experiențe mistice ca și el: lucru care l-a bucurat foarte mult și l-a încredințat cu totul de sfințenia vederilor sale mistice, a înțeles că învățăturile teologice trebuie formulate cu multă rigoare și în descendență cu gândirea Sfinților de mai înainte și că multe dintre rătăcirile teologice ale momentului au fost deja dezbătute și anatematizate de Biserică de-a lungul timpului.

Plusul de informare și de rigoare teologică l-a primit din partea mea și mi-a mulțumit adesea pentru el. Însă eu cât de mult trebuie să îi mulțumesc pentru unicitatea experienței sale mistice, pentru grandoarea sfântă a persoanei sale și pentru condescendența cu care m-a îmbrățișat și mă îmbrățișează din Împărăția lui Dumnezeu?

De aceea, dacă suntem cinstiți cu noi înșine, niciodată nu putem fi vrednici de Sfinții lui Dumnezeu. Prietenia și iubirea lor față de noi este pentru ridicarea noastră la o viață duhovnicească mereu aprinsă, mereu vie, mereu plină de iubire dumnezeiască. Căci Sfinții coboară spre noi pentru a ne ridica la viața cu Dumnezeu, după exemplul fundamental al Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Care a coborât la noi, pentru ca să ne ridice la comuniunea veșnică cu Dumnezeul nostru treimic.

Sfântul Ilie a adormit în Miercurea Luminată și a fost îngropat în Vinerea Luminată. Anul acesta, pomenirea sa căzând sâmbăta, ar fi a doua zi după Înmormântarea sa. Și îmi aduc aminte starea pascală pe care am trăit-o la Înmormântarea sa, dar și a doua, a treia zi…după îngroparea sa.

Înainte să moară, mă gândeam că voi fi trist, că mă voi simți părăsit, că îmi va fi foarte greu…Mă gândeam la starea mea și a soției mele după plecarea lui fizică dintre noi. Însă adormirea lui ne-a spus că ne-am făcut griji minore, pământești. Pentru că atât înainte, cât și după îngroparea sa, până azi, noi trăim pascal relația noastră cu Părintele nostru duhovnicesc, căci el e viu și noi suntem vii, cu rugăciunile sale cele bine-primite de către Domnul.

Căci nu ne-a despărțit moartea! Moartea, cea călcată/ depășită/ desființată de Domnul prin învierea Sa din morți, nu ne mai stăpânește, pentru că viața Lui stăpânește în noi. Și viața Lui, adică slava Lui, e viața noastră duhovnicească, prin care noi trăim pascal, prin care noi trăim plini de bucurie și de veselie tainică, prin care noi ne înnoim duhovnicește în fiecare zi.

De aceea, iubiții mei, relația noastră cu Duhovnicii și cu Părinții noștri duhovnicești nu este o relație temporară, ci una veșnică! Pentru că noi mereu învățăm de la ei, prin rugăciunile lor, și sfaturile lor sunt mereu vii în noi, prin iubirea pentru ei. Pentru că atunci când înveți de la cineva cele duhovnicești și teologice, nu înveți pentru ca să pleci de la el, nu înveți pentru ca să-l vinzi peste un an sau doi, ci pentru ca să rămâi veșnic cu el. Recunoștința față de Duhovnicii și Părinții noștri duhovnicești răsare de la sine din iubirea pe care le-o purtăm. Căci iubirea e recunoscătoare. Iubirea mereu pomenește, ține în rugăciune pe cel iubit. Și cine iubește, nu uită. Pentru că cine iubește îi are vii, în inima lui, pe cei pe care îi iubește.

– Însă cum ajung oamenii să se iubească în mod duhovnicesc?

– Datorită sincerității abisale dintre ei! Așa după cum v-am mărturisit că a făcut față de mine Sfântul Ilie, pe care astăzi îl pomenim. Cine are nevoie de prieteni reali e profund sincer. Și cine răspunde marii sincerități cu toată sinceritatea lui, acela se umple de iubire sfântă.

Însă cine e pramatie, cine e om fără caracter, și crede că sinceritatea poate fi mimată și, prin mimarea ei, poți fura roadele duhovnicești și teologice ale unui om și apoi să pleci de la el cu nonșalanță, trăiește „împlinirea” lui Iudas, vânzătorul. Pentru că primește, prin trădarea iubirii și a prieteniei celei duhovnicești, spânzurarea spirituală, adică moartea sufletească.

Căci, atunci când trăiești pe lângă un om Sfânt, prietenia lui ar trebui să te umple de multă bucurie și curăție sfântă, de multă nevoință și iubire pentru Dumnezeu. De lucruri ultra-pozitive. Dar când pe tine prietenia Sfântului te umple de invidie și de ipocrizie, fapt pentru care nu mai știi cum să scapi de el și să fugi cu sacii înțelegerilor primite de la el, atunci nu ai nimic de-a face cu viața cea plăcută lui Dumnezeu.

Așadar, iubiții mei, avem un rugător în cer pentru noi, care este dintre noi, din neamul nostru românesc, și care ne dorește tot binele! Și Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu, alături de toți Sfinții români știuți și neștiuți de către noi, se roagă pentru luminarea și mântuirea noastră! Iar evlavia noastră față de ei este spre folosul nostru veșnic, pentru că ei ne ajută prin rugăciunile lor cele pline de iubire față de noi. Amin!


[1] Începută la 9. 55, în Marțea Mare, pe 30 aprilie 2019. Soare, 16 grade.

[2] Scrierile complete ale Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu și viața sa, comentate de către ucenicul și fiul său întru Domnul, Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, vol. 1, Teologie pentru azi, București, 2010, p. 2.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

konya escort eskişehir escort izmit escort bursa escort halkalı escort
ücretsiz porno