O altă zicală își are sursa în Pateric (dacă îmi aduc bine aminte, în orice caz, în literatura ascetic-ortodoxă), și anume aceasta: „unii oameni îs mai al dracului decât dracul”[1]. În sensul că fac fapte rele din propria lor voință, nu din cauza unor mari ispite demonice.

Creangă pune și în vorba calului sentințe duhovnicești, pentru că îl vedem povățuindu-l astfel pe stăpânul său, Harap-Alb:

„Nu te teme, știu eu năzdrăvănii de ale Spânului; și să fi vrut, de demult i-aș fi făcut pe obraz, dar lasă-l să-și mai joace calul. Ce gândești? Și unii ca aceștia sunt trebuitori pe lume câteodată, pentru că fac pe oameni să prindă la minte…Zi și d-ta că ai avut să tragi un păcat strămoșesc. Vorba ceea: «Părinții mănâncă aguridă, și fiilor li se strepezesc dinții». Hai, nu mai sta pe gânduri; încalecă pe mine și pune-ți nădejdea în Dumnezeu, că mare-i puterea lui; nu ne-a lăsa el să suferim îndelung. Cum vrei. «Ce-i e scris omului în frunte-i e pus». Doar mare-i Cel-de-sus! S-or sfârși ele și aceste de la o vreme…”[2].

Fragmentul e plin de învățături creștinești: pe oamenii fărădelege Dumnezeu i-ar putea ucide repede, dar îi mai lasă să trăiască pentru că ei „sunt trebuitori pe lume”, căci asuprindu-i pe cei buni și nevinovați, îi înțelepțesc, îi fac „să prindă la minte”. Bineînțeles, pentru ei osânda veșnică crește cu atât mai mult cu cât sunt îngăduiți de Dumnezeu să mai trăiască pe pământ, iar ei nu se opresc din fărădelegile lor.

Dar pe cei nevinovați, Dumnezeu nu îi lasă să sufere la nesfârșit, ci atât cât le este de folos pentru a se înțelepți și a se curăți de patimi.

„Vorba ceea”, la care face referire Creangă („Părinții mănâncă aguridă, și fiilor li se strepezesc dinții”), e de fapt un verset biblic (Iez. 18, 2; Ier. 31, 29-30). Pentru că păcatele părinților se pot răsfrânge și asupra fiilor, dacă fiii duc mai departe credința rea sau faptele rele ale părinților.

Aici însă discuția ar trebui să fie mult mai lungă și mai complexă, dar nu avem timp pentru aceasta. Spunem doar, pe scurt, că sunt și aici tainele lui Dumnezeu, mai presus de cunoașterea noastră.

De asemenea, „Ce-i e scris omului în frunte-i e pus” trebuie înțeles nu ca împlinirea unui destin implacabil (și implicit nedrept), ci, în mod ortodox, în sensul că omul trebuie să-și ducă crucea lui, că Dumnezeu hotărăște, spre binele lui, anumite încercări și necazuri, pe care nu le poate ocoli, ci trebuie să le îndure.

Harap-Alb e îndemnat să se gândească, spre exemplu, că ar putea avea de ispășit „un păcat strămoșesc”, adică păcatul unui strămoș sau al unor strămoși ai săi, pentru a nu se îndoi de dreptatea lui Dumnezeu. Pentru că atunci când ni se pare că suferința noastră nu are logică, că întrece în greutate păcatele noastre, așa cum ne dăm noi seama de ele, trebuie să ne gândim că Dumnezeu are o logică a Lui, în atotștiința Sa.

Nouă poate să ne fie extrem de greu să acceptăm necazurile și durerile care vin asupra noastră, dar Dumnezeu nu e niciodată nedrept sau absurd. Biata noastră știință e infimă în comparație cu atotștiința Lui, de aceea încrederea în El este întotdeauna singura noastră soluție de izbăvire.

Cu această credință merge eroul lui Creangă mai departe și de aceea și învinge, când toate lucrurile par a-i fi în permanență defavorabile.

În basm, izbăvirea din încercări cumplite și repetate, în care eroului îi este pusă mereu viața în primejdie, aflându-se în situații limită, se face prin întâmplări neobișnuite, fabuloase.

Aceste întâmplări fabuloase înlocuiesc, de fapt, în basm, pe cele ce în viața reală se numesc minuni ale lui Dumnezeu, fie că ele sunt conștientizate, de către cel care le trăiește, numai în mod duhovnicesc, lăuntric, fie că sunt întâmplări care depășesc rațiunea comună, dar pentru care se pot aduce adesea și dovezi palpabile.


[1] Idem, p. 97. [2] Idem, p. 98.