„Sfânta Duminică” îl ajută, din nou, să scape de o nouă încercare, dar îi dă și alte învățături duhovnicești eroului nostru, care se plânge că „prea multe s-au îngrămădit deodată pe capul meu”[1]:

„Câte a dat Dumnezeu, Harap­-Alb, zise sfânta Duminică; așa a trebuit să se întâmple, și n-ai cui bănui: pentru că nu-i după cum gândește omul, ci-i după cum vrè Domnul. Când vei ajunge și tu odată mare și tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a fir-a-păr și vei crede celor asupriți și necăjiți (s. n.) pentru că știi acum ce e necazul. Dar până atunci, mai rabdă, Harap-Alb, căci cu răbdarea îi frigi pielea”[2] celui ce te asuprește.

„Nu-i după cum gândește omul, ci-i după cum vrè Domnul”: asemenea susține și protagonista poveștii Capra cu trei iezi: „nu-i cum vrem noi, ci-i cum vrè Cel-de-sus”[3]. Pentru că aceasta este învățătura ortodoxă.

Așadar, „Sfânta Duminică” îi profețește că va ajunge „mare și tare”, adică împărat – ceea ce nu era previzibil în situația dramatică în care se afla eroul – și îi explică, totodată, care este rostul ispitelor și al necazurilor sale, care este scopul lui Dumnezeu, și anume acela de a-l face înțelept și compătimitor față de supuși, pentru a „crede celor asupriți și necăjiți”.

Această pedagogie dumnezeiască se regăsește atât în Sfânta Scriptură (deopotrivă în Vechiul și Noul Testament), cât și în Viețile Sfinților. În sensul că Dumnezeu Se revelează într-un anumit mod Sfinților Săi, îi anunță că au aflat har și milă înaintea Sa, pentru a le insufla curaj în cele ce vor urma, le profețește un viitor fericit pentru ei (adesea îndepărtat sau nespecificat în timp sau care nici nu privește, de fapt, viața pământească), după care urmează perioade (uneori foarte lungi) de mari și grele ispite și încercări ale credinței lor, în care răbdarea lor este foarte mult solicitată.

De aceea și Harap-Alb, înțelegând, „mulțămește lui Dumnezeu, și de bine și de rău”[4], adică și pentru daruri, și pentru suferințe și ispite.

Spunând că, prin răbdare „îi frigi pielea” celui care te urăște și te persecută, Creangă parafrazează Rom. 12, 20: „Ἐὰν οὖν πεινᾷ ὁ ἐχθρός σου, ψώμιζε αὐτόν· ἐὰν διψᾷ, πότιζε αὐτόν· τοῦτο γὰρ ποιῶν, ἄνθρακας πυρὸς σωρεύσεις ἐπὶ τὴν κεφαλὴν αὐτοῦ/ Așadar, dacă are să flămânzească vrăjmașul tău, hrănește-l pe el! Dacă are să înseteze, adapă-l pe el! Căci, aceasta făcând, cărbuni de foc vei îngrămădi pe capul său” [Cf. BYZ].

Iar „Sfânta Duminică” concluzionează: „Zi-i lume și te mântuie”[5]: adică nu mai căuta explicații raționale sau logică sau dreptate în faptele oamenilor, ci indiferent de ceea ce se întâmplă, tu caută să faci ce e plăcut lui Dumnezeu și astfel să te mântui!


[1] Idem, p. 100. [2] Ibidem. [3] Idem, p. 23. [4] Ibidem. [5] Ibidem.

Did you like this? Share it: