Reușind să dobândească și pielea cerbului cu pietre scumpe, Harap-Alb recunoaște smerit că a izbândit doar „cu ajutorul lui Dumnezeu și al sfinției voastre”[1], adică al „Sfintei Duminici”. Care, ascultându-i oful despre persecuția la care îl supunea Spânul, îi răspunde: „lasă-l, Harap-Alb, în plata lui Dumnezeu […] pentru că nu-i nicio faptă fără plată”[2].

Iar a lăsa pe cineva în plata lui Dumnezeu nu e o expresie populară și nici nu e un mod de a spune că lași pe cineva să facă ce vrea, ci înseamnă a nu te mai preocupa să judeci faptele cuiva, pe care le vezi că sunt nelegiuite, pentru că are Judecător Care îi va da plata pe care o merită, atunci când va veni vremea să plătească, fie aici pe pământ, fie, cu mult mai greu, în veșnicie.

Și aici urmează o secvență destul de lungă ritmată și rimată, peste care nu vreau să trec fără a o semnala. Ea nu conține, în sine, învățături creștine, însă prezența ei însăși este o dovadă a lecturilor autorului și a influenței pe care au avut-o asupra acestuia cărți precum Viețile Sfinților a Sfântului Dosoftei și Divanul lui Dimitrie Cantemir (care nu e o carte „filosofică”, așa cum eronat se susține adesea – poate doar în sensul etimologic al „filosofiei”, înțeleasă ca iubire de înțelepciune – ci un manual religios-duhovnicesc, ortodox, în toată regula)[3].

Aceste volume (la care putem adăuga Biblia de la 1688 și pe cronicarii moldoveni) conțin nenumărate pasaje de felul acesta, din care, cred eu, a învățat Creangă, în primul rând, modul poetic de a povesti și de a dezbate. Așadar:

Atunci Harap-Alb,
mulțămind sfintei Duminici […],
îi sărută mâna,
apoi încalecă pe cal și pornește
tot cum a venit,
mergând spre împărăție,
Dumnezeu să ne ție,
că cuvântul din poveste,
înainte mult mai este…

Și pe unde trecea,
lumea din toate părțile îl înghesuia:
pentru că peatra cea mare
din capul cerbului strălucea
de se părea
că Harap-Alb soarele cu el îl ducea.

Mulți crai și împărați
ieșeau înaintea lui Harap-Alb,
și care dincotro îl ruga,
unul să-i deie bănărit, cât a cere el,
altul să-i deie fata
și jumătate din împărăție;
altul să-i deie fata
și împărăția întreagă
pentru asemene odoare.

Dar Harap-Alb ca de foc se ferea
și, urmându-și calea
înainte,
la stăpânu-său le ducea.
Și întru una din seri, cum ședea
Spânul împreună cu moșu-său și verele sale
sus într-un foișor,
numai iaca ce zăresc în depărtare
un sul de raze scânteietoare,
care venea înspre dânșii:
și de ce se apropia,
de ce lumina mai tare,
de li fura vederile.

Și deodată toată suflarea
s-a pus în mișcare:
lumea de pe lume,
fiind în mare nedumerire,
alerga
să vadă ce minune
poate să fie.

Și, când colo, cine era?
Harap-Alb, care venea
în pasul calului,
aducând cu sine pielea și capul cerbului
pe care le-au și dat
în mâna Spânului[4].

Desigur, trebuie să avem în vedere un întreg secol XVIII, precum și prima jumătate a secolului al XIX-lea, în care proza ritmată și rimată a fost mult prețuită și întrebuințată de oamenii de cultură, în Moldova și Țara Românească. Însă tiparul poetic al textului de mai sus este mai corect a fi identificat (din rațiuni multiple) la Dosoftei și Cantemir.


[1] Idem, p. 102. [2] Ibidem.

[3] A se vedea articolele mele: https://www.teologiepentruazi.ro/2007/02/04/galceava-inteleptului-cu-lumea/;

https://www.teologiepentruazi.ro/2009/07/26/filosofia-ortodoxa-a-lui-dimitrie-cantemir-cantemir-si-arghezi-7/.

De asemenea, a se vedea capitolul intitulat Divanul sau poezia judecății, din cartea mea, Epilog la lumea veche, vol. I. 1, Teologie pentru azi, București, 2010, p. 244-275, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2010/05/14/epilog-la-lumea-veche-i-1/.

Ediția a doua a cărții, revăzută și adăugită (Teologie pentru azi, București, 2014), poate fi downloadată de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2014/01/11/epilog-la-lumea-veche-i-1-editia-a-doua/.  A se vedea capitolul indicat între p. 324-367.

[4] Ion Creangă, Povești, amintiri, povestiri, op. cit., p. 102-103.

Did you like this? Share it: