Predică la Duminica a IV-a după Paști [2019]
Iubiții mei[1],
Hristos a înviat!
Și înviind din morți a treia zi, Domnul ne-a învățat pe noi să umblăm întru lumina Lui, ca să nu ne prindă pe noi moartea în întunericul patimilor de tot felul [In. 12, 35, BYZ]. Pentru că patima este întuneric, pe când viața duhovnicească sau umblarea în lumina lui Dumnezeu este bucurie dumnezeiască, este pace sfântă, este sfințenie preabinecuvântată. Iar dacă credem în Lumină și facem fapte pline de lumina Lui, atunci suntem fiii Luminii [In. 12, 36, BYZ], fiii lui Dumnezeu. Care „nu din sângiuri, nici din voia trupului, nici din voia bărbatului, ci din Dumnezeu s-au născut” [In. 1, 13, BYZ].
Pentru că nașterea noastră cea duhovnicească sau din Dumnezeu e Botezul, pe care l-am primit în pruncie, în Biserică. Și întru harul Botezului noi trebuie să trăim tot timpul sau întru lumina Lui, pentru ca să fim oameni duhovnicești sau fiii lui Dumnezeu prin har.
De aceea, când Domnul l-a vindecat pe bărbatul din Evanghelia de azi [In. 5, 1-15], El l-a învățat să fie dinamic tot timpul, să fie într-o continuă mișcare interioară și exterioară. L-a învățat să nu piardă nicio clipă. Căci i-a spus: „Scoală-te [Ἔγειραι], ia-ți patul tău [ἆρον τὸν κράββατόν σου], și umblă [καὶ περιπάτει]!” [In. 5, 8, BYZ]. Pentru că mereu trebuie să ne ridicăm din păcatele noastre, și mereu trebuie să ne asumăm viața noastră, cu bunele și relele ei, și să umblăm cu Dumnezeu tot timpul.
Căci atunci când umblăm cu Dumnezeu, noi suntem fii ai Luminii. Și oamenii pot vedea faptele noastre cele bune și, datorită lor, să Îl slăvească pe Dumnezeu [Mt. 5, 16, BYZ]. Și de ce Îl slăvesc pe El datorită nouă? Pentru că înțeleg că El este la baza faptelor noastre celor bune. Căci noi trăim frumos, creștinește, tocmai pentru că trăim și umblăm împreună cu Dumnezeu.
Însă, când umblăm aiurea, când facem lucruri potrivnice conștiinței noastre și poruncilor lui Dumnezeu, atunci suntem un întuneric viu, suntem exemple rele, pentru că suntem antihristici. Căci orice păcat al nostru e împotriva lui Hristos, Care este izvorul tuturor virtuților creștine. Orice păcat al nostru e un întuneric sufletesc pentru noi, pentru că acoperă lumina Lui. Dar când ne pocăim și ne plângem întunericul interior, lumina Lui țâșnește prin sufletul nostru și prin trupul nostru și ne face iarăși frumoși, pentru că ne umple de lumina Lui cea veșnică. Și, fiind plini de pocăință și de har, noi suntem fii ai Luminii, suntem fiii învierii celei duhovnicești, pentru că suntem cei înviați din morți de Cel care a biruit moartea în umanitatea Sa.
Pentru că învierea duhovnicească este propria noastră existență. Noi trăim acum ca niște înviați din morți, ca niște oameni vii duhovnicește, pentru că suntem plini de slava Lui, de lumina Lui cea veșnică. Suntem plini de lumina lui Dumnezeu, de cea care izvorăște din umanitatea lui Hristos Cel înviat și înălțat de-a dreapta Tatălui. De aceea, nu putem să fim telurici, nu putem să fim ai lumii, pentru că nu întunericul tronează în noi, ci lumina Sa cea veșnică. Nu ne putem acomoda cu lumea, pentru că nu ne complăcem în dorințele ei!
Dacă am fi fost din lume, dacă am fi fost oameni trupești, pătimași, am fi fost oameni plăcuți de către lume, pentru că ea s-ar regăsi în noi. Dar pentru că El ne-a ales și ne-a scos din lume, prin aceea că ne-a umplut de slava Lui, de aceea lumea ne urăște [In. 15, 19, BYZ], pentru că noi suntem cu veșnicia lui Dumnezeu în noi, cu slava Lui, și nu cu patimile de rușine în noi.
Pentru că Botezul ne-a făcut oameni noi, oameni cu ontologie nouă. Oameni plini de slava Dumnezeului nostru treimic, care trăim în ritmul Împărăției lui Dumnezeu. Tocmai de aceea, ritmul nostru de viață e unul liturgico-ascetic. Pentru că noi Îi slujim continuu Domnului și ne nevoim pentru mântuirea noastră. Fiecare zi e o liturghisire pentru noi. Căci λειτουργία [liturghia] înseamnă slujire publică[2]. Iar viețile noastre sunt slujiri vii ale lui Dumnezeu, pentru că atât acasă, cât și în public, noi ne punem în slujirea lui Dumnezeu, spre folosul tuturor oamenilor.
Însă Preotul, atunci când e hirotonit, devine Sfântul Disc cel rațional al acelei Dumnezeiești Liturghii. Pentru că Episcopul pune Sfântul Agneț pe palmele sale și îi spune: „Primește acest Odor și-L păstrează până la a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos, când are să-L ceară de la tine!”[3]. Și Preotul stă cu Sfântul Trup al Domnului în mână, până la înălțarea și împărțirea lui în 4 de către Episcop, pentru că Preotul e chemat să-i adune pe toți oamenii în Biserică și să propovăduiască tuturor dreapta credință mântuitoare a Bisericii Sale.
Căci Preotul e al tuturor și nu doar al unora. Tocmai de aceea, Preotul nu trebuie să fie implicat în politică, în ideologii filosofice, literare, culturale, nu trebuie să fie suporterul unei echipe sau fanul cuiva, pentru că nu trebuie să fie doar al unora. El trebuie să slujească tuturor și să îi învețe pe toți să nu privească lucrurile în mod fragmentar, ci holistic. Pentru că binele vieții veșnice la care ne cheamă Dumnezeu este binele tuturor, este viața în sfințenie. Iar dacă trăim ca oameni sfinți înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor, atunci trebuie să vrem binele tuturor și nu să îi antagonizăm pe oameni.
Căci cine îi scindează pe oameni, cine îi separă, cine îi face să se lupte unii cu alții, nu caută pacea lui Dumnezeu. Pentru că pacea lui Dumnezeu, cea care „covârșește toată mintea [ἡ ὑπερέχουσα πάντα νοῦν]” [Filip. 4, 7, BYZ], cea care depășește toată înțelegerea noastră, ne păzește pe noi [Ibidem] în dreapta credință. Fiindcă atunci când suntem plini de pacea Lui, noi nu dorim să ne mai luptăm cu cineva, ci doar să ne bucurăm unii cu alții, să ne bucurăm cu toți oamenii. Și dacă ne bucurăm și ne veselim dumnezeiește, fiind în pacea lui Dumnezeu, atunci trăim pascal, trăim ca niște înviați din morți de către Domnul. Și într-o astfel de împlinire interioară, noi suntem atenți la toată evlavia și la toată credința, adică la tot modul de a fi al Bisericii. Căci noi nu credem că Biserica lui Hristos poate fi schimbată sau înlocuită de cineva anume, atâta timp cât El este Capul Bisericii [Colos. 1, 18] și noi suntem mădularele Lui cele duhovnicești [I Cor. 6, 15].
De aceea, iubiții mei, oricât de mare ar fi boala noastră, boala păcatului nostru, pentru toți există mântuire! El era bolnav de 38 de ani [In. 5, 5] și a fost mântuit de către Domnul. El l-a făcut sănătos în zi de sabat [In. 5, 9], pentru că sărbătoarea e pentru fapte bune, e pentru om, e pentru binele omului, dar tot El i-a spus: „Vezi [Ἴδε], sănătos te-ai făcut [ὑγιὴς γέγονας]! Să nu mai păcătuiești [μηκέτι ἁμάρτανε], ca să nu-ți fie ție ceva mai rău [ἵνα μὴ χεῖρόν τί σοι γένηται]!” [In. 5, 14, BYZ]. Pentru că păcatul e la rădăcina oricărei boli a noastre. Păcatul e moartea din noi. Și chiar dacă oamenii nu ne-au văzut când am păcătuit, noi avem păcatul în noi, pentru că avem consecințele lui cele rele în noi. Și consecințele lui cele rele sunt moartea noastră sufletească și bolile trupului nostru.
Domnul ne dăruie și sănătatea sufletească și pe cea trupească. Dar ni le dăruie, pentru noi ca să Îi slujim Lui. O sănătate bună e pentru sfințenie și nu pentru destrăbălare! Anii tinereții sunt pentru ca noi să învățăm să Îi slujim lui Dumnezeu! Căci ceea ce învățăm în copilărie și la adolescență, acelea se constituie în temelia gnoseologică pentru toată dezvoltarea noastră interioară.
Așa că Domnul ne cheamă și pe noi la vestirea Lui [In. 5, 15, BYZ]! Vestire a Lui care e pragmatică, pentru că se face prin toată viața noastră. Oriunde mergem și orice facem și orice spunem, noi sunt o vestire a Lui, chiar dacă noi vorbim despre diverse lucruri. Pentru că oamenii contorizează toată viața noastră din perspectiva că suntem oameni ai credinței. Și tot binele pe care îl facem e bifat în dreptul Bisericii.
Să fim lumini ale lui Dumnezeu tot timpul! Însă la modul cel mai firesc cu putință, fără să fim rigizi în cuvinte și gesturi. Vă doresc numai bine și multă sănătate și bucurie! Amin.
[1] Începută la 15. 19, în zi de marți, pe 14 mai 2019. Afară plouă, 14 grade, vânt de 23 km/ h.
[2] Cf. Friberg Greek Lexicon, 17.173, apud BW 10.
[3] Arhieraticon, ed. BOR 1993, p. 53.