Zi: 22 mai 2019
Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [44]
Folosind parabola, declară și el ca Nichita Stănescu: „Acum ar cu mine însumi/ (Până aici am ajuns cu perfecționarea uneltelor)/ Câmpul magnetic din jurul meu/ (Până aici am ajuns cu perfecționarea câmpului). //
Mă scol dimineața când cântă cocoșii/ Și muncesc toată ziua cu gândurile suflecate,/ Arunc sămânța și-i suflu căldură/ Să încolțească,/ Și-i suflu vânt să se legene/ Și mă duc după norii de la mari depărtări” (Evoluție).
După cum lesne se poate observa, evoluția lui nu e în pas nici cu planificările comuniste, nici cu achizițiile științifico-tehnologice, ci se produce în plan strict spiritual. Perfecționarea uneltelor și a câmpului magnetic, la el, vizează instrumentarul scriitoricesc-cultural, pe teritoriul afectiv-reflexiv al sufletului.
Rezonanța pretențioasă a unor termeni nu poartă cu sine ambiția sincronizării cu vremurile, ci scepticismul și permanenta sabotare a lor de către un ultim mohican care se preface că se integrează realităților evolutive, dar rămâne cu sufletul și conștiința în orizontul nostalgiei și al credințelor străvechi.
Lui Sorescu îi place parabola și expresivitatea minimală în aceste tablouri parabolice. De aceea întâlnim la el, destul de des, o formă de haiku neobișnuit, pentru că este integrat într-un poem mai lung, uneori drept concluzie, alteori ca premisă și alteori ocupând locuri variabile în context.
În poemul Maximum de durată avem două astfel de definiții în stil haiku, una în incipit și alta la final. La început: „Oamenii – duminici ale timpului”. Iar la final, Dumnezeu e „maximum de durată”. Căci „cu noi,/ Puși unul lângă altul,/ Se măsoară și Dumnezeu”.
El Se măsoară împreună cu noi, pentru că ne-a făcut după chipul Său, ca să Se odihnească întru noi, „duminici ale timpului”, și ca să ne odihnim întru El, Care este Veșnicia.
De aceea, omul se măsoară în timp și în afară de timp, este durată și odihnă de durată. Dacă ar fi numai în timp, ar fi doar material, dar pentru că este totodată ființă spirituală, este și duminică a timpului, odihnă și înviere din timpul care trece și moare.