Predică la Duminica a V-a după Paști [2019]

Iubiții mei[1],

Hristos a înviat!

Și Dumnezeul nostru, Cel înviat a treia zi din morți, S-a revelat pe Sine Sfintei Mucenice Fotini [Φωτεινὴ], Cea întocmai cu Apostolii[2], adică femeii samaritise[3] din cetatea Sihar [Συχάρ] [In. 4, 5, BYZ], și i-a spus: „Eu sunt [Ἐγώ εἰμι], Cel care îți vorbesc ție [ὁ λαλῶν σοι]!” [In. 4, 26, BYZ]. Pentru că El i-a confirmat acestei femei, într-o discuție de taină, că este Messias [Μεσσίας] sau Hristos [Χριστός] [In. 4, 25, BYZ]. Că este Dumnezeul Cel veșnic, Care pentru noi și pentru mântuirea noastră S-a întrupat și a locuit împreună cu noi.

Însă ceea ce Domnul a făcut cu Sfânta Fotini, face cu fiecare dintre noi. Pentru că și nouă ne vorbește Dumnezeu în taină, prin slava Lui. Ne vorbește în adâncul inimii noastre, făcându-ne să conștientizăm glasul Său. Căci El ni Se descoperă nouă pe fiecare zi și ne învață cele despre Sine. Ne învață cum este El și cum lucrează El în mijlocul lumii și cum susține El lumea toată întru existență și cum toate ascultă de El. Pentru că El este din veci și pentru veci, El e singurul existent cu adevărat, pe când noi toți suntem creația Lui.

Și câți auzim glasul Său și ne plecăm Lui, înțelegem că toate ale lui Dumnezeu sunt mai presus de înțelegerea noastră. Căci chiar dacă, prin luminarea Lui, înțelegem anumite lucruri despre noi înșine și despre istoria trecută și recentă a lumii, în adâncimea lucrurilor noi nu putem pătrunde la modul absolut. Pentru că bogăția de viață a lui Dumnezeu depășește orice înțelegere a noastră. Dar noi trăim și înțelegem toate prin slava lui Dumnezeu, care e viața și luminarea noastră cea veșnică.

De aceea, cearta cu Dumnezeu este cearta cu izvorul vieții noastre. E o ceartă sinucigașă. Și această ceartă vădește modul pueril, copilăresc în care omul privește lucrurile. Căci copilul crede că poate să trăiască fără mama lui, dacă se supără pe ea la un moment dat, pentru că nu i-a făcut nu știu ce lucru anume. Dar această credință a lui e sinucigașă. Pentru că, fără mama lui, el moare de foame și poate să pățească numai lucruri rele. La fel și noi, cei care credem că „putem trăi” fără Dumnezeu, trăim de fapt o pseudo-viață, o viață falsă, parazitară, care nu are nicio împlinire reală, veșnică. Pentru că împlinirea oricărui om este Dumnezeu, Cel care este izvorul vieții noastre.

Iar Dumnezeul nostru este Duh [Πνεῦμα] [In. 4, 24, BYZ], este duhovnicesc și nu material. Însă, de fapt, El e mai presus de orice creație a Sa, pentru că și Îngerii sunt duhuri. Dar cei duhovnicești, cei spirituali, adică Îngerii, sunt creația lui Dumnezeu, pe când Dumnezeu are existența prin Sine Însuși, fiind din veci și pentru veci. Și dacă El este Duh, noi trebuie să I ne închinăm Lui, Tatălui, în Duh și în Adevăr [Ibidem], adică în Duhul Sfânt și în Fiul Său. Pentru că închinarea cea adevărată este închinarea în fața Dumnezeului Celui treimic, în fața Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, a Dumnezeului Celui veșnic viu. Iar închinarea cea adevărată ne face și pe noi duhovnicești, adică ne umple de slava Lui, a Dumnezeului Celui veșnic viu.

Tot cultul Bisericii este închinarea cea adevărată adusă lui Dumnezeu. De aceea, noi, la Biserică și acasă și peste tot ne închinăm lui Dumnezeu în mod duhovnicesc, pentru că Îi slujim Lui în slava Sa cea veșnică. Căci și citirile scripturale și cântările bisericești și rugăciunile și închinăciunile și metaniile sunt închinarea pe care noi I-o aducem lui Dumnezeu. Și prin tot cultul Bisericii noi respirăm și ne bucurăm zilnic, pentru că el este atmosfera liturgică a vieții noastre. Și această continuă slujire a Bisericii ne ferește de multe ispite, în principal de lene, de vorbirea deșartă și de desfrânare. Pentru că ne pune în starea de rugăciune, de cântare, de asceză, de efort continuu.

De aceea, slujirea lui Dumnezeu este mâncarea noastră duhovnicească. Mâncarea zilnică a sufletului nostru. Pentru că despre ea ne-a vorbit Domnul atunci când a afirmat: „Mâncarea Mea este ca să fac voia Celui care M-a trimis pe Mine [Ἐμὸν βρῶμά ἐστιν ἵνα ποιῶ τὸ θέλημα τοῦ πέμψαντός Με] și să săvârșesc lucrul Lui [καὶ τελειώσω Αὐτοῦ τὸ ἔργον]” [In. 4, 34, BYZ].

Însă de unde să știm voia Lui, dacă nu din cultul și din viața Bisericii? Înainte ca să lucrăm cele duhovnicești, trebuie să învățăm care sunt cele duhovnicești și cum trebuie slujite ele. Pentru că, dacă ne-am nevoi zilnic cu virtuțile cele duhovnicești, am ști să Îi slujim lui Dumnezeu. Dar, când nu avem în noi virtuțile Lui și cunoașterea Lui, adică evlavia pe care trebuie s-o trăim în fața lui Dumnezeu, nici slujirea noastră liturgică nu răsare din noi ca soarele.

Pentru că, iubiții mei, cine trăiește cu Dumnezeu, acela știe și să-I slujească Lui! Pentru că slujirea liturgică nu are nimic de-a face cu rigiditatea, cu automatismul, ci cu libertatea duhovnicească și cu experiența continuă a prezenței lui Dumnezeu cu noi, la Slujbe. Căci noi nu slujim la pereți, ci Dumnezeului Celui viu, Care e cu noi la Slujbe! Și simțindu-L pe Dumnezeu cu noi, dimpreună cu toți Sfinții și Îngerii Lui, noi ne bucurăm împreună cu toți membrii Împărăției lui Dumnezeu. Căci ei sunt cu noi și, împreună cu ei, noi Îi slujim lui Dumnezeu și I ne închinăm Lui.

De aceea, închinarea adusă lui Dumnezeu nu este limitativă, pentru că orice Slujbă adusă lui Dumnezeu se deschide spre universalitate. Slujba din orice Biserică își asumă întreaga lume, întreaga creație, și la ea participă întreaga Împărăție a lui Dumnezeu. Tocmai de aceea, cel care predică într-o Biserică a lui Dumnezeu, într-un Locaș al Său, trebuie să predice cu conștiința că predică pentru întreaga Biserică. Fiindcă predica lui, dacă e predica Bisericii și este cu totul în adevărul Bisericii, e o predică pentru întreaga Biserică, după cum Slujba Bisericii e pentru întreaga Biserică, pentru că e o rugăciune pentru întreaga lume.

Așa stând lucrurile, orice mergere a noastră la Biserică e o întâlnire cu întreaga lume, pentru că e o rugăciune pentru întreaga lume. Și când noi ne asumăm întreaga lume în rugăciunea noastră, mărturisim faptul că noi dorim să ne mântuim dimpreună cu întreaga lume. Căci Dumnezeu dorește ca toți să fim una [In. 17, 11, 21, BYZ], ca toți să fim una în Biserica Lui, prin slava Sa, și să ne sfințim cu toții întru adevărul lui Dumnezeu [In. 17, 7, BYZ].

Pentru că adevărul lui Dumnezeu ne unifică interior și ne unește pe unii cu alții. Adevărul lui Dumnezeu ne sfințește, pentru că ne face asemenea Lui. Ne face să iubim voia Lui și să trăim după voia Lui. Iar dacă cuvântul lui Dumnezeu e adevărul [Ibidem], adevărul care ne sfințește pe noi, atunci trebuie să traducem cuvintele lui Dumnezeu cu multă evlavie și cu multă sinceritate și responsabilitate, pentru că de traducerea noastră depinde mărturisirea adevărului lui Dumnezeu.

Și oamenii credincioși trebuie să cunoască cum arată adevărul Scripturii și al Sfinților Părinți, cum vorbește de fapt Dumnezeu și cum vorbesc Sfinții Lui, pentru ca să învețe vorbirea smerită de la Dumnezeu și de la Sfinții Lui. Căci oamenii duhovnicești au învățat să vorbească duhovnicește de la Dumnezeu, de la Cel care vorbește într-un mod propriu, într-un mod aparte, când mai umbros, când mai explicit, dar întotdeauna atent și smerit.

Și când Dumnezeu ne vorbește, El ne vorbește în cuvinte pline de har. Căci cuvintele Lui sunt pline de apă vie [In. 4, 10, BYZ]. De apa slavei Sale. Și slava Lui, în noi, se face „izvor de apă izvorând întru viață veșnică [πηγὴ ὕδατος ἁλλομένου εἰς ζωὴν αἰώνιον]” [In. 4, 14, BYZ]. Pentru că izvorul harului se revarsă din noi și altora, se revarsă și pentru alții, pentru că devenim apă potabilă, duhovnicească, teologică pentru întreaga lume.

Cărțile Bisericii sunt izvoare de ape vii pentru sufletele și trupurile noastre. Slujbele Bisericii sunt revărsări imense de apă vie în istoria lumii. Sfintele Icoane sunt țâșniri neîntrerupte de apă vie în viața noastră. Sfintele Moaște sunt fluvii de har și de vindecare pentru noi toți. Dar dacă confundăm Biserica cu pseudo-bisericile, atunci nu vom găsi har, ci boală, rătăcire, moarte veșnică. Pentru că ele, falsele biserici, sunt o caricaturizare a Bisericii lui Dumnezeu și a vieții ei divino-umane, pentru că sunt creații umane care vor „să înlocuiască” viața cu Dumnezeu a Bisericii.

Trăind în Biserica lui Dumnezeu și citind Sfintele Cărți ale Bisericii, de dinainte și de după întruparea Domnului, am găsit în ele, într-un mod copleșitor, același mod de a vedea lucrurile. Găsim în ele o unitate extraordinară de revelație și de slujire duhovnicească. Fie că e vorba de o profeție din vechime sau una mai recentă, fie că e vorba de cartea unui Sfânt Profet sau a unui Sfânt Cuvios, mărturisirea teologică e organică, e aceeași. De parcă nu ar fi trecut niciun an sau niciun secol între ele.

De aceea, în cărțile mele de teologie dogmatică eu privesc cu multă atenție orice revelare a lui Dumnezeu în Sfinții Săi, pentru că orice amănunt revelațional este o parte din icoana teologică a lui Dumnezeu. Orice amănunt pe care Dumnezeu ni-l spune despre Sine e o parte din adevărul Său sau din icoana Sa spre care noi trebuie să privim. Și icoana cea plină de adevăr a lui Dumnezeu e paradoxală, pentru că, în aparență, cuprinde lucruri care par „antagonice”. Însă Dumnezeu nu ni le-a revelat pentru ca ele să se bată cap în cap, ci pentru ca noi să le armonizăm, să înțelegem împreună, în mod paradoxal, toate aceste mărturii despre Sine Însuși.

De aceea, iubiții mei, lucrurile care ne depășesc, cele pe care noi nu le înțelegem, nu sunt împotriva noastră, ci pentru noi! Pentru că ele sunt gândite și create de Dumnezeu, de Cel care ne întrece orice înțelegere. Ispitele, necazurile, catastrofele pe care le trăim cu toții sunt raționale, sunt cu logică, nu fără nicio logică. Căci noi trăim în lumea lui Dumnezeu, a Celui plin de rațiune și mai presus de orice rațiune, și Care le-a făcut pe toate cu un rost al lor. Dacă noi nu înțelegem rostul morții cuiva, rostul durerii noastre de cap, rostul unei anume boli în viața noastră, nu înseamnă că ele nu există. Iar a ne lupta cu Dumnezeu, pentru că noi nu înțelegem rostul anumitor lucruri din viața noastră și din istorie, când El le-a făcut pe toate foarte bune [Fac. 1, 31, LXX], înseamnă a ne purta copilărește față de El. Pentru că adevărata atitudine existențială e aceea de a ne lăsa luminați de El, călăuziți de El spre înțelegere.

Ce fac eu, spre exemplu, când nu înțeleg un lucru anume în teologie și în istoria Bisericii? Nu încerc să îi dau o explicație fantezistă, ci îl las deoparte. Mă ocup de alt subiect, de altă realitate, pe care o pot înțelege întrucâtva. Și nu îmi fac niciodată obsesii din ceea ce nu înțeleg, pentru că obsesiile te blochează, te opresc din munca de cercetare teologică. Și am observat că după o lună, un an, mai mulți ani, Dumnezeu mă luminează asupra unor probleme pe care le-am întâlnit în trecut. Și a căror înțelegere nu o aveam. Mă luminează deodată și le înțeleg, cu harul Său, imediat, fără să îmi fi bătut capul cu ele zile la rând.

De aceea, cei care se grăbesc în cunoaștere, care forțează lucrurile, ajung să se îmbete cu false „adevăruri”. Pentru că adevărurile lui Dumnezeu se înțeleg pe măsură ce creștem în slujirea și în ascultarea Lui. Iar adevărurile lui Dumnezeu nu sunt antagonice! Dacă, în mintea noastră, unele afirmații ale lui Dumnezeu par „să se contrazică” cu altele e semn că nu ne-am smerit mintea în fața adevărurilor lui Dumnezeu. În fața afirmațiilor Lui despre Sine Însuși. Căci adevărurile lui Dumnezeu au nevoie de credința, dar și de smerenia noastră în fața Lui, pentru ca să le înțelegem în mod paradoxal și nu antagonic. Pentru că profunzimea unică a vieții lui Dumnezeu, ce depășește orice înțelegere a noastră, este aceea care îi face, pe cei neevlavioși, să găsească „erori” în afirmațiile lui Dumnezeu. Când, de fapt, în afirmațiile Lui nu e nicio eroare, pentru că cuvântul Său este adevărul.

Să iubim tot adevărul lui Dumnezeu! Să iubim toată slujirea și viața Bisericii! Să îi iubim pe toți Sfinții Lui și să învățăm necontenit de la ei! Și să apreciem orice bine care se face spre folosul tuturor!

Eu voi vota azi, dimpreună cu soția mea, și vă rog și pe dumneavoastră să votați! Pentru binele României și al Europei. Pentru binele nostru comun. Pentru că binele ni-l facem împreună, călăuziți de Dumnezeu tot timpul. Amin!


[1] Începută la 7. 24, în zi de vineri, pe 24 mai 2019. Cer parțial noros, 14 grade, vânt de 16 km/ h.

[2] Pomenită pe 26 februarie, cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/2245/sxsaintinfo.aspx și http://glt.goarch.org/texts/Feb/Feb26.html.

[3] De la N. ἡ Σαμαρεῖτις, cf. In. 4, 9, BYZ.

2 comments

  • Ați spus cuvinte mari, sfinte și adevărate despre slujirea lui Dumnezeu, despre cultul și cărțile Bisericii prin care Îl cunoaștem și ne întâlnim cu El și despre libertatea pe care ne-o aduce Biserica și toată învățătura ei. Sunt idei cu care lumea de azi nu mai e obișnuită pentru că e îndoctrinată cu altele și pentru că oamenii (chiar și cei care mai vin la biserică) nu experimentează cu adevărat, decât puțini dintre ei, viața bisericească, nu simt, nu trăiesc eliberarea de care vorbiți, de aceea nu simt nici nevoia de a citit și a cunoaște cultul și teologia. Aici e drama lumii de azi. Dar cuvintele sfinției voastre ne încurajează să mergem mai departe. Hristos a înviat! Doamne ajută!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Adevărat a înviat, Domnule Justin, și vă mulțumesc pentru prietenie! Dumnezeu să vă întărească în toate!

Dă-i un răspuns lui Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *