Zi: 27 mai 2019

Sorescu aproape că își formează un pattern/ un tipar din obiceiul de a pleca de la o situație absolut banală pentru a ajunge cu meditația în direcții nebănuite. Un poem, care nu are titlu, sună astfel:

O femeie
Se urcă-ntr-un pom
Și bărbatul îi ține cu amândouă mâinile
Scara.

O pasăre zboară
Pe cer
Și un copil îi ține
Aerul.

O stea răsare
Pe cer
Și pământul
Îi ține cerul.

S-ar putea spune că tema poeziei este: cum ne susținem unii pe alții și cum se susține lumea în funcționalitatea ei.

Faptul că un bărbat susține o femeie pe scară ca să poată sui într-un pom e de domeniul experienței umane celei mai banale.

Însă bărbatul poate susține femeia să urce pe o scară a vieții, a experienței, a iubirii, a cunoașterii. O poate susține să urce într-un pom al Raiului.

Dintr-o dată situația devine arhetipală, se desprinde de înțelesul utilitar imediat, de semnificația primă și banală care poate fi  asociată instantaneu strofei întâi.

Ceea ce face Sorescu se numește: a citi altfel realitatea. Iar această îndeletnicire este foarte veche în Ortodoxie și în experiența oamenilor lui Dumnezeu de când e lumea. În arta modernă, o asemenea tendință poartă numele de „suprarealism”. Sorescu are însă harul de a se comporta, stilistic, ca și cum habar nu ar avea sau puțin l-ar interesa de curente.

Dar de unde știm că poetul a contemplat o scenă banală ca pe o situație cu valoare de arhetip, cu semnificație spirituală aparte?

Din următoarele două strofe, desigur, în care logica cotidiană se năruie: acum un copil ține aerul în care zboară o pasăre, iar pământul susține cerul pe care răsare o stea.

Dincolo de faptul că strofa a doua și a treia ar putea fi confundate cu o poezie antică sau ar fi putut fi scrise, la fel de bine, de autori chinezi sau japonezi (compatibilitatea cu viziunea unui oltean e un subiect de reflecție), dialectica acestui poem mi se pare comparabilă cu cea a lui Eminescu din poezia Dintre sute de catarge (puteți revedea comentariul meu aici[1]).

În poezia lui Eminescu, catargele din prima strofă se metamorfozează în păsări călătoare în strofa a doua, ele dezvăluindu-se apoi ca metafore pentru idealurile și gândurile omenești zburătoare, călătoare.

Asemenea, în poemul lui Marin Sorescu, femeia care urcă pe o scară în prima strofă poate fi pasărea care zboară pe cer în strofa a doua sau steaua care răsare pe cer din a treia strofă (cerul al doilea e mai sus decât primul cer: primul cer e văzduhul, spațiul zborului, al doilea cer e mai înalt, cel al stelelor).

Femeia poate fi pasăre sau stea, dacă este susținută: de dragostea unui bărbat, de dragostea unui copil, de întreg pământul de pe care lumea poate urca în cer. În Cer.

Pământul îți poate ține cerul: oamenii de pe pământ, dacă te înțeleg, te apreciază și te iubesc. Ei îți pot ține scara ca să urci la Cer, suind prin Pomul Vieții.

---

[1] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2012/03/13/dintre-sute-de-catarge/.

Comentariul a intrat ulterior în cartea mea, Epilog la lumea veche, vol. I. 2, ediția a doua, Teologie pentru azi, București, 2015, p. 842-849, cf.  https://www.teologiepentruazi.ro/2015/05/16/epilog-la-lumea-veche-i-2-editia-a-doua/.