Predică la Duminica a VI-a după Paști [2019]

Iubiții mei[1],

grijile și fricile deșarte sunt cei mai mari dușmani ai liniștii noastre și ai muncii noastre. Pentru că grija de multe și fricile de tot felul ne țin pe loc și ne tulbură, când noi puteam să facem multe lucruri bune în acest timp. De aceea, dacă învățăm să nu ne tulburăm nici de griji și nici de fricile de tot felul, învățăm să fim eficienți, dar și liniștiți.

– Însă cum învățăm netulburarea interioară?

– Lăsând toată viața noastră în mâna lui Dumnezeu! Și această lăsare în voia lui Dumnezeu înseamnă ca în orice clipă să stăm în liniște interioară, fără agitație, fără grijă, fără frică, fără tulburare, încredințați fiind de faptul că pe toate le orânduiește Dumnezeu. Și ceea ce decide Dumnezeu e cel mai bun lucru pentru noi. Căci dacă ne gândim doar la ceea ce trebuie să facem acum, în clipa de față, ne scoatem de sub presiunea grijilor și a fricilor de tot felul. Și dacă ne încredem în El, în mila Lui față de noi, tot ceea ce facem, facem cu ajutorul Său, luminați fiind de El.

– Dar ce înseamnă grijă?

– Tot ceea ce înseamnă grijă pentru fiecare om în parte: trebuie să ne ducem undeva, trebuie să luăm ceva, trebuie să plătim ceva, trebuie să terminăm ceva la timp. Grijile sunt reale, nu imaginare, dar nu le putem face pe toate deodată. Tocmai de aceea, grijile trebuie rezolvate pe rând și, ca să le rezolvi pe rând, trebuie să te gândești numai la una, la cea pe care trebuie să o rezolvi, nu la toate deodată.

Fricile deșarte însă pot fi reale, dar și imaginare. Ne poate fi frică de reacția unora sau a altora la o declarație sau la o faptă a noastră. Ne poate fi frică de boală, de sărăcie, de moarte, de demoni, de insucces. Fricile pot deveni obsesii clinice. Fricile ne pot scoate din familia, din anturajul nostru, din localitatea unde trăim și ne pot face rătăcitori, oameni cu mințile tulburate. Pentru că frica, în sine, e o manifestare a egoismului.

Și când ne e frică de un insucces, când ne obsedează insuccesul, ne e frică de fapt de stricarea reputației noastre. De ceea ce credem noi că reprezentăm pentru alții. Însă, mai înainte de insucces, noi ar trebui să ne gândim la sănătatea noastră. Pentru că demonii, care ne agită interior, ba prin frici, ba prin griji, atentează la aceste lucruri fundamentale pentru noi: la sănătatea, timpul și mântuirea noastră.

Dacă ne pierdem sănătatea, atunci nu mai putem lucra eficient în starea de boală. Iar dacă ne pierdem timpul cu visări ale fricilor și ale grijilor deșarte, timpul nostru nu ni-l mai dă nimeni înapoi. De aceea, sănătatea și timpul, cele care ne ajută să ne mântuim, sunt războite interior de fricile și de grijile deșarte cu care ne agasează demonii.

Pentru că, ipotetic, ni se pot întâmpla toate relele de pe lume. Și cu aceste posibile jonglează și demonii. Dar, în mod practic, noi trăim și pătimim doar ceea ce îngăduie Dumnezeu să se petreacă cu noi. Și când voia lui Dumnezeu cu noi este într-un anume fel, pe care noi nu îl înțelegem, nu trebuie să ne războim cu El, ci trebuie să cerem luminarea Lui. Pentru că El ne va arăta, dacă noi ne smerim sufletul nostru, pentru ce s-a întâmplat un anume lucru cu noi sau pentru ce El a îngăduit ca noi să suferim într-un anume fel.

Și numai așa putem înțelege cuvintele Domnului din Evanghelia de azi [In. 9, 1-38], când El le-a spus Sfinților Săi Apostoli: „Nici acesta [nu] a păcătuit, nici părinții lui; ci [s-a născut orb] ca să se arate lucrurile lui Dumnezeu în el [ἵνα φανερωθῇ τὰ ἔργα τοῦ Θεοῦ ἐν αὐτῷ]” [In. 9, 3, BYZ]. Pentru că El îngăduie anumite malformații, anumite boli, anumite ispite în viața noastră, tocmai pentru ca noi să arătăm în mod practic, prin răbdarea lor, prin depășirea lor, că ele nu sunt de netrecut. Că noi le putem depăși interior, cu harul Său. Și când le biruim interior, noi arătăm că le-am biruit împreună cu Dumnezeu, ajutați fiind de către El.

Cineva ar putea spune că Dumnezeu l-a lăsat pe orbul din naștere în situația lui nefericită, tocmai pentru ca, mai apoi, să Își arate puterea Lui în el. Pentru ca Domnul să facă o minune cu tot dinadinsul. Însă omul s-a născut orb nu din cauza lui Dumnezeu, ci din cauza nașterii lui din părinții săi, căci părinții conlucrează cu Dumnezeu la nașterea copilului! Defectul său congenital era de natură somatică. Iar Dumnezeu a venit, ca Făcătorul omului și al întregii creații, și i-a dat vedere celui orb din naștere [In. 9, 7]. Pentru că numai El, Cel care ne-a dăruit viața și existența pe acest pământ, ne poate da și vindecare și sănătate.

Însă, într-o perspectivă duhovnicească, înțelegem de aici că nu e de ajuns să avem ochi, ci trebuie să și vedem duhovnicește. Căci poți vedea cu ochii, poți înțelege cu mintea anumite lucruri, te poți îndrăgosti de multe lucruri și de mulți oameni din lumea aceasta și, cu toate acestea, să nu Îl cunoști și nici să nu-L iubești pe Dumnezeu, pe Cel care te-a creat pe tine.

– Și cum de se poate întâmpla una ca asta, ca să iubim creatura în locul Creatorului?

– Pentru că rămânem la ceea ce vedem cu ochii trupești, fără a ne ridica vreodată la vederea duhovnicească. Căci cine vede prin credință și prin har, vede duhovnicește și numai acela Îl cunoaște și Îl iubește pe Dumnezeu. Dar cel care se îndrăgostește de suprafața lucrurilor și a oamenilor, rămâne captivul iubirii pătimașe pentru lucruri și oameni, fără să guste vreodată din cunoașterea sfântă a lui Dumnezeu și din revelarea Lui cea dumnezeiască. Însă cel care crede întru El și e luminat de El și condus mereu spre cunoașterea și vederea Lui, acela s-a înălțat la vederea duhovnicească și nu mai e pătimaș pentru lumea aceasta, pentru că trăiește în ritmul Împărăției lui Dumnezeu.

Orbul din naștere avea ochii bolnavi, acei ochi care sunt, în esența lor, pământ. Tocmai de aceea, Domnul „a scuipat jos și a făcut tină din scuipat, și a uns [cu] tină peste ochii orbului” [In. 9, 6, BYZ]. Dar în tina făcută de El, Domnul a revărsat slava Lui și aceasta, slava Lui, i-a vindecat ochii. Pentru că, astfel, sufletul său a putut să vadă prin ochii vindecați de către Domnul și să creadă în Cel care l-a vindecat pe el [In. 9, 33]. Și nu numai să creadă în El, ci și să Îl mărturisească pe El [In. 9, 16, 17, 25, 30-33] înaintea celor care doreau ca să tăgăduiască, să nege acestă minune [In. 9, 16, 24, 34].

Iudeii doreau ca Hristos să fie declarat „păcătos” și minunea să fie pusă pe seama lui Dumnezeu. Pentru că ei nu credeau că Hristos este Dumnezeu. De aceea i-au spus celui vindecat: „Dă slavă lui Dumnezeu; noi știm că Omul acesta este păcătos!” [In. 9, 24, BYZ]. Însă cel vindecat n-a fost de acord cu ei, pentru că „Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoși” [In. 9, 31, BYZ] și nici nu face minuni prin cei păcătoși. Dar, „dacă cineva are să fie temător-de-Dumnezeu și are să facă voia Lui, pe acela îl ascultă” [Ibidem]. Căci cel vindecat Îl considera pe Domnul un Profet [In. 9, 17, BYZ].

Însă Domnul, când a auzit că l-au exclus din sinagogă [In. 9, 35], tocmai pentru că L-a mărturisit pe El și realitatea minunii Sale, i S-a arătat lui și i-a spus că El este Fiul lui Dumnezeu [In. 9, 35, 37, BYZ]. Căci El i-a spus: „L-ai și văzut pe El, și Cel care vorbește cu tine, Acela este” [In. 9, 37, BYZ]. Pentru că Cel care ne vorbește nouă prin Dumnezeiasca Scriptură, ne privește pe noi prin Dumnezeieștile Sale Icoane. Și noi Îl vedem pe El, Cel iconizat, care este același cu Cel care ne vorbește în Scriptură. Pentru că Cel ce ne vorbește nouă este Cel din veci, este Fiul lui Dumnezeu întrupat, Care ni Se revelează nouă și ne încredințează despre Sine.

Căci și noi, când ascultăm o filă audio, vrem să vedem chipul celui care ne vorbește, să vedem cum este el și cum se manifestă el. Iar când îl vedem în format video pe cel care ne vorbește, atunci avem deopotrivă pe cel care spune, ce ne spune și cum ne spune. Tocmai de aceea și Dumnezeu a îngăduit ca Biserica să Îl vadă și prin cuvinte, cât și prin imagini. Căci cuvintele se împlinesc în imaginile despre Sine, iar imaginile în cuvintele pe care El ni le-a spus. Pentru că ambele ne oferă o perspectivă personală a lui Dumnezeu, care ne predispune la chemarea Lui în rugăciune.

Dumnezeiasca Liturghie e formată din imagini, din gesturi și din cuvinte. Dumnevoastră priviți spre altar, iar noi, Slujitorii, privim spre Sfânta Masă, spre locul Celui pe care Îl slujim. Cu toții suntem con- centrați asupra Domnului și slujim împreună cu El pe cele ale Sale. Căci El este Cel care aduce Jertfa și Cel care Se aduce Jertfă pentru noi[2], împreună-liturghisind cu noi. Și Îl vedem pe El prin gesturile și lucrările liturgice ale Slujitorilor Săi și prin cuvintele Sale, dar, totodată, ne apropiem de El duhovnicește, interior, pentru ca să ne împărtășim cu El euharistic. Pentru că tot ceea ce vedem la Slujbă noi interiorizăm, pentru ca, în cele din urmă, El să Se facă coființial cu noi prin împărtășirea euharistică cu El.

Fiindcă noi Îl primim pe El în noi pentru ca să fim împreună cu El pentru veșnicie. Orice împărtășire euharistică cu Domnul exprimă dorința noastră de a fi veșnic cu El și dorința Lui de a fi veșnic cu noi. Căci și noi și El dorim să fim împreună pentru veșnicie. De aceea, nu putem separa imaginea Lui de cuvântul Său și cuvântul Său de persoana Celui care ne vorbește. Pentru că Cel care ne vorbește nouă, ni Se arată nouă prin slava Lui, care strălucește pe chipul Său. Și noi vedem chipul Domnului plin de lumină și la fel e și chipul Maicii Sale, al Născătoarei de Dumnezeu, și al Sfinților și al Îngerilor Lui. Pentru că în toți membrii Împărăției lui Dumnezeu e sălășluit Dumnezeu prin slava Lui.

Așadar, iubiții mei, și noi avem nevoie de lumina lui Dumnezeu! Pentru că celui care se consideră orb duhovnicește, Domnul îi dă să vadă duhovnicește. Dar cei care cred că văd, că nu au nevoie de lumina Lui, rămân orbi [In. 9, 39]. Pentru că rămân în păcatele lor [In. 9, 41].

Și cei care se cred păcătoși și cer mila Lui, vor vedea, se vor vedea duhovnicește, și Îl vor vedea și simți și pe El. Dar cei care se cred „înțelepți” în orgoliul lor, vor rămâne pe mai departe orbi duhovnicește, pentru că nu cer luminarea lui Dumnezeu.

Să cerem luminarea lui Dumnezeu! Să cerem întărire în credința noastră! Să cerem ajutorul Său în fiecare clipă a vieții noastre! Căci nu știm nevoile, ispitele și cum sunt anii vieții noastre. Dar întotdeauna avem nevoie de mila lui Dumnezeu, de bunătatea Lui în viața noastră. Amin!


[1] Începută la 11. 20, în zi de miercuri, pe 29 mai 2019. Zi cu mult soare, 22 grade, vânt de 6 km/ h.

[2] Liturghier, ed. BOR 2012, p. 160.

Did you like this? Share it:

2 thoughts on “Predică la Duminica a VI-a după Paști [2019]

  1. Hristos a inviat. Avem ochi de pamant pe care Domnul i-a numit luminatori, pentru ca El si numai El poate face pamantul sa lumineze. Doctorii repara ochii cu laser (dar nu pe cei orbi din nastere) in timp ce Mantuitorul i-a reparat cu tina din care l-a facut si pe Adam. Doamne ajuta! Parinte binecuvantati!

    • Adevărat a înviat, Domnule Teodor! Dumnezeu să vă bucure în tot lucrul cel bun! Vă doresc numai bine!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *