Miheas, cap. 6, cf. LXX

1. Așadar, ascultați cuvântul Domnului! [Căci] Domnul a zis: „Ridică-te [ἀνάστηθι], judecă-te către munți [κρίθητι πρὸς τὰ ὄρη] și să audă dealurile glasul tău!”.

2. Ascultați dealuri judecata Domnului și văi [și] temelii ale pământului! Că[ci] judecata Domnului [este] către poporul Său și cu Israil Se va certa.

3. „Poporul Meu, ce ți-am făcut ție? Sau [cu] ce te-am mâhnit pe tine? Sau [cu] ce te-am supărat ție [pe tine]? Răspunde-Mi Mie!

4. Pentru că te-am scos pe tine din pământul Egiptosului și din casa robiei te-am răscumpărat pe tine și am trimis înaintea feței tale pe Moisis și pe Aaron și pe Mariam.

5. Poporul Meu, adu-ți așadar aminte ce s-a sfătuit împotriva ta Balac, împăratul Moabului, și ce i-a răspuns lui Balaam, fiul lui Beor [Βεώρ], de la funii până la Galgal, ca să se cunoască dreptatea Domnului!”.

6. „În[tru] ce am să-L înțeleg pe Domnul? Mă va ajuta Dumnezeul meu Cel Preaînalt? Oare Îl voi înțelege pe El în arderile de tot, în vițeii cei de un an?

7. Oare va primi Domnul în miile de berbeci sau în zecile de mii de pârâuri de grăsimi [ἐν μυριάσιν χειμάρρων πιόνων]? Oare am să le dau pe cele întâi-născute ale mele [pentru] neevlavie [și] rodul pântecelui meu pentru păcatul sufletului meu?”.

8. Oare ți-am spus ție, omule, ce [este] bun? Sau ce cere Domnul de la tine, fără numai a face judecată [τοῦ ποιεῖν κρίμα] și a iubi mila [καὶ ἀγαπᾶν ἔλεον] și a fi pregătit a merge cu Domnul Dumnezeul tău [καὶ ἕτοιμον εἶναι τοῦ πορεύεσθαι μετὰ Κυρίου Θεοῦ σου]?

9. Glasul Domnului [în] cetate va fi chemat și va mântui temând [pe cei care se tem] de numele Său. „Ascultă seminție și cine va împodobi cetatea!

10. [Oare] nu [sunt împreună] focul și casa celui fărădelege adunând comorile cele fărădelege și cu nedreptatea cea semeață?

11. Oare va fi îndreptat în cumpănă cel fărădelege [εἰ δικαιωθήσεται ἐν ζυγῷ ἄνομος] și în sac greutățile[1] vicleniei [καὶ ἐν μαρσίππῳ στάθμια δόλου]?

12. Din care avuția lor de neevlavie au umplut-o și cei care locuiesc [în] ea grăiau cele mincinoase și limba lor s-a înălțat în gura lor [καὶ ἡ γλῶσσα αὐτῶν ὑψώθη ἐν τῷ στόματι αὐτῶν][2].

13. Și Eu voi începe să te bat pe tine [καὶ Ἐγὼ ἄρξομαι τοῦ πατάξαι σε]. Te voi nimici pe tine în păcatele tale [ἀφανιῶ σε ἐπὶ ταῖς ἁμαρτίαις σου].

14. Tu vei mânca și nu ai să te saturi. Și vei întuneca în tine și va îndepărta și nu ai să te mântui. Și, câți au să se mântuie, întru sabie vor fi dați.

15. Tu vei semăna și nu ai să cosești. Tu vei stoarce măslina și nu ai să te ungi [cu] ulei. Și vin [veți face] și nu aveți să-l beți. Și va fi nimicită [vor fi nimicite] cele legiuite ale poporului Meu.

16. Și vei păzi dreptățile lui Zamvri [Ζαμβρι] și toate faptele casei lui Ahaab. Și ați mers în sfaturile lor. Ca să te dau pe tine întru pieire și pe cei care locuiesc [în] ea întru șuierare[3]. Și ocările popoarelor veți lua”.


[1] Greutățile cântarului.

[2] Au rostit cu limba lor lucruri pline de semeție la adresa lui Dumnezeu. Prin acestea s-au trufit sau s-au înălțat în mod fals în mintea lor.

[3] Pentru că în acel loc numai vântul va mai șuiera.

Predică la Duminica Sfinților Români [2019]

Iubiții mei[1],

Sfinții unui popor vorbesc în mod fundamental despre acel popor. Iar Sfinții români, canonizați sau nu de către Biserică, sunt jurnalele autentice ale poporului nostru. Pentru că viețile lor ne prezintă modul cum românii au trăit cu Dumnezeu de-a lungul secolelor. Tocmai de aceea, fiecare amănunt al vieților lor e foarte important pentru noi și el trebuie văzut în profunzimea lui. Pentru că fiecare amănunt al vieților lor izvorăște din relația lor cu Dumnezeu.

Sfântul Ștefan, Voievodul Moldovei, a început să fie numit după adormirea sa cel Bun și Bătrân[2]. Iar când subliniezi cuiva bunătatea înseamnă că el era profund bun cu oamenii, milostiv și iertător. Și când spui că cineva e Bătrân, spui că el e înțelept, este echilibrat și cu discernământ în tot ceea ce face.

Dimitrie Cantemir l-a numit Magnus pe Sfântul Ștefan, adică cel Mare, în Descriptio Moldaviae[3]. Pe când Ieromonahul Gherasim Putneanul, pe la anul 1770, afirma faptul că el „s-au [a fost] numit Mare, pentru marile vrednicii și vetejii [vitejii] ale sale”[4]. Pentru că numai o mare operă, o mare lucrare lăsată în urmă, te face Mare în ochii urmașilor tăi.

Sfântul Ștefan cel Mare a adormit pe 2 iulie 1504 și a fost canonizat în 1992[5]. A fost canonizat la 488 de ani de la adormirea sa. Iar Grigore Ureche, în Letopisețul țărâi Moldovei, de când s-au descălecat țara, ne spune că „pre Ștefan Vodă l-au îngropat țara cu multă jale și plângere în Mănăstire în Putna care, era zidită de dânsul. Atâta jale era, de plângea toți ca după un părinte al său, că cunoștiia toți că s-au scăpatu de mult bine și de multă apărătură. Ce după moartea lui, până astăzi îi zicu Sveti [Sfântul] Ștefan vodă, nu pentru sufletu, ce este în mâna lui Dumnezeu, că el încă au fostu om cu păcate, ci pentru lucrurile lui céle vitejești, carile niminea din domni, nici mai nainte, nici după acéia [nu] l-au ajunsu.

Fost-au mai nainte de moartea lui Ștefan vodă într-același anu iarnă grea și geroasă, câtu n-au fostu așa nici odinioară, și décii preste vară au fostu ploi gréle și povoaie de ape și multă înecare de apă s-au făcut. [Și] au domnitu Ștefan Vodă 47 de ani și 2 luni și trei săptămâni și au făcut 44 de Mănăstiri și [a fost] însuși țiitoriu [Domn] preste toată țara”[6]. Și a ridicat 44 de Mănăstiri tocmai pentru că a fost un Domn evlavios și cu iubire de Dumnezeu și de oameni. Pentru că cel care îi iubește pe oameni, acela se gândește la mântuirea sufletului lor. Iar oamenii l-au perceput la reala lui valoare, pentru că au plâns după el ca după un Părinte al lor, ca după un binefăcător și ca după un apărător al lor.

Când conduci o întreagă țară, poți să faci mult bine acelei țări, dacă te pătrunzi de rolul tău în mijlocul ei. Dar și dacă îți sfințești viața ca simplu credincios poți să faci mult bine țării tale, pentru că rugăciunea ta pentru țara ta e o mare binefacere pentru toți.

Pe Sfântul Cuvios Daniil Sihastrul, Sfântul Ștefan cel Mare l-a găsit la Voroneț. Iar despre întâlnirea lor aflăm date de la Ion Neculce: „Iară Ștefan-Vodă, mergând de la Cetatea Niamțului în sus pre Moldova, au mărsu pe la Voroneț, unde trăiia un Părinte Sihastru, pre anume Daniil. Și bătând Ștefan-Vodă în ușia Sihastrului, să-i descuie, au răspunsu sihastrul să aștepte Ștefan-Vodă afară până ș-a istovi [termina] ruga. Și după ce ș-au istovit Sihastrul ruga, l-au chiemat în chilie pre Ștefan-Vodă. Și s-au ispoveduit [spovedit] Ștefan-Vodă la dânsul. Și au întrebat Ștefan-Vodă pre Sihastru ce va mai face, că nu poate să să mai bată cu turcii; închina-va țara la turci, au ba? Iar Sihastrul au zis să nu o închine că războiul iaste a lui. Numai, după ce va izbândi [birui], să facă o Mănăstire acolo, în numele Sfântului Gheorghie [Gheorghios], să fie hramul Bisericii. Decii au și purces Ștefan-Vodă în sus pe la Cernăuți și pre la Hotin și au strânsu oastea, feliuri de feliuri de oameni. Și au purces în gios [jos]. Iar turcii, înțălegând că va să vie [vină] Ștefan-Vodă cu oaste în gios, au lăsat și ei cetatea Niamțului de a o mai bate și au început a fugi spre Dunărea. Iar Ștefan-Vodă au început a-i goni în urmă și a-i bate, până i-au trecut de Dunăre. Și întorcându-să înapoi Ștefan-Vodă, s-au apucat de au făcut Mănăstirea Voronețul. Și au pus hramul Bisericii Sfântul Gheorghie” [7].

Așadar, Mănăstirea Voroneț a apărut ca urmare a profeției Sfântului Daniil și ca mulțumire adusă lui Dumnezeu de Sfântul Ștefan, pentru că l-a ajutat să îi biruie pe turci. Iar Sfântul Ștefan s-a spovedit Sfântului Daniil, celui care s-a făcut Monah de la vârsta de 16 ani. Numele de Monah al lui Daniil a fost David, pentru că Daniil este numele său de Ieroschimonah[8]. Iar Ieroschimonahul este Ieromonahul care primește shima cea mare [μεγαλόσχημος][9].

Mănăstirea Voroneț a fost zidită în 1488 și primul Igumen al Mănăstirii a fost Sfântul Daniil Ieroschimonahul, Duhovnicul Sfântului Ștefan cel Mare. Sfântul Daniil adoarme în anul 1496 și a fost înmormântat în Biserica Mănăstirii Voroneț, mormântul său fiind făcut după voia Sfântului Ștefan, a ucenicului său. Și el fost canonizat tot în 1992, ca și Sfântul Ștefan, fiind pomenit pe 18 decembrie[10], canonizarea sa făcându-se la 496 de ani de la adormirea sa.

– Dar dacă ei au fost cinstiți ca Sfinți și înainte de canonizarea lor, cei care au făcut acest lucru au greșit?

– Nu au greșit! Pentru că Biserica nu a făcut altceva prin actul de canonizare decât să recunoască public și oficial sfințenia vieții lor. Însă ei și-au sfințit viața pe când trăiau, pentru că au trăit ca niște creștini autentici.

Fericitul Arsenie Boca, Ieromonahul, a adormit în ziua de 28 noiembrie 1989, în vârstă de 79 de ani[11]. El este unul dintre Sfinții români încă necanonizați, la fel cum este și Părintele meu duhovnicesc, Fericitul Ilie văzătorul de Dumnezeu, Isihastul, care a adormit în ziua de 4 mai 2005, la vârsta de 85 de ani. Mai trebuia să trăiască câteva luni ca să împlinească 86 de ani, pentru că s-a născut pe 3 august 1919.

Însă există o legătură tainică, duhovnicească, între Fericitul Arsenie și Fericitul Ilie, pe care Fericitul Ilie a mărturisit-o în Cartea luminii dumnezeiești: „Tot aici, la Gherla, am întâlnit un student, care stătuse ascuns ceva timp la Mănăstirea Sâmbăta, unde îl întâlnise pe Preotul Monah Arsenie Boca. Fiind între călugări până a fost descoperit și închis, acesta a deprins și practica rugăciunea isihastă. De la el am învățat să o practic și eu, făcând semnul Crucii deasupra inimii, inspirând și apoi expirând aerul. La început o făceam de 300 de ori pe zi, până când am ajuns să o spun permanent. Mai târziu mi s-a accelerat ritmul inimii, al pulsului și, totodată, ritmul rugăciunii”[12]. Și astfel, Fericitul Arsenie, printr-un ucenic al său, l-a ajutat pe Fericitul Ilie să se înscrie între Sfinții Isihaști ai Bisericii. Pentru că l-a învățat să se roage cu rugăciunea lui Iisus, cu rugăciunea liniștirii.

Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica a adormit în ziua de 11 aprilie 1868. Era o zi de joi. Pentru că într-o zi de sâmbătă, pe 13 aprilie 1868, a fost înmormântat[13]. Și a fost înmormântat, la cererea sa, îmbrăcat în veșmintele episcopale și stând pe tron.

A fost înmormântat în partea de nord a pridvorului Bisericii Sfântul Gheorghe, ctitorită de el[14]. Mormântul s-a păstrat, l-am văzut, se poate vedea de către oricine, dar Sfintele sale Moaște sunt în Biserica dinspre stradă a Mănăstirii. Pentru că Sfântul Calinic a fost canonizat pe 21 octombrie 1955, el fiind primul Sfânt român canonizat de către Biserica noastră[15]. Și a fost canonizat la 87 de ani de la adormirea sa.

Sfântul Calinic s-a născut și a crescut la București și a cerut clerului său să scrie și să vorbească doar în limba română[16]. S-a născut în ziua de 7 octombrie 1787 în București, în mahalaua Sfântul Visarion, părinții săi fiind Antonie și Floarea Antonescu. Și a fost botezat cu numele Constantin, nașă fiindu-i Luxandra Văcărescu, soția banului Barbu Văcărescu și mama poetului Ienăchiță Văcărescu[17].

Sfântul Gheorghe de la Cernica, la al cărui dumnezeiesc cap m-am închinat împreună cu soția mea, s-a născut în Săliștea Sibiului în 1730[18]. El este mai mare cu 57 de ani decât Sfântul Calinic, dar Sfintele lor Moaște sunt la un loc, în aceeași Biserică. După ce te închini Sfântului Calinic, te poți închina și capului Sfântului Gheorghe. Iar diferența temporală dintre ei nu afectează deloc Sfintelor lor Moaște, pentru că ele sunt nestricate și pline de putere dumnezeiască.

Sfântul Gheorghe de la Cernica a adormit pe 3 decembrie 1806[19], în timp ce Sfântul Calinic avea 19 ani. Iar Sfântul Gheorghe a fost canonizat în 2005, adică la 199 de ani de la adormirea sa. Însă Sfintele lor Moaște au rămas aceleași în decursul vremii, pentru că ei au trăit viață de sfințenie. Și nimeni nu îi poate marginaliza și minimaliza pe Sfinții lui Dumnezeu, pentru că ei sunt Sfinți și dacă îi recunoaștem sau nu îi recunoaștem noi.

De aceea, iubiții mei, duminica de astăzi este o duminică de conștientizare a vocației noastre. Pentru că toți suntem chemați la sfințenie! Toți, fără excepție. Și despre oricare dintre Sfinții noștri am vorbi, de la fiecare putem învăța lucruri foarte importante pentru viața noastră. Căci Dumnezeu ne cheamă pe toți la sfințenie, pentru ca să ne veselim dumnezeiește, pentru veșnicie, cu toți Sfinții și cu toți Îngerii lui Dumnezeu.

Să ne rugăm Sfinților români și Sfinților cu Sfinte Moaște în România ca să ne întărească și să ne ajute pe calea pocăinței și a vindecării noastre de patimi! Să ne rugăm lor și să le urmăm exemplul vieții lor! Căci Sfinții ne vor învăța întotdeauna să ne dăruim viața cu totul lui Dumnezeu, pentru ca El să Se arate minunat și în noi. Amin!


[1] Începută la 9. 16, în zi de joi, pe 27 iunie 2019. Zi cu mult soare, 26 grade, vânt de 8 km/ h.

[2] Ștefan S. Gorovei, „Cel Mare”. Mărturii și interpretări, în rev. Analele Putnei, VIII, 2012, 2, p. 18.

[3] Idem, p. 20, apud Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, traducere după originalul latin de Gh.[eorghe] Guțu, introducere de Maria Holban, comentariu istoric de N.[icolae] Stoicescu, studiu cartografic de Vintilă Mihăilescu, indice de Ioana Constantinescu, cu o notă asupra ediției de D.[ionisie] M.[ihail] Pippidi, București, 1973, p. 136.

[4] Ibidem, apud Cuvânt de îngropare, ce să zice grecește epitafion, vechiului Ștefan voievod al 5-le[a], domnul Țării Moldovii, cel ce s-au numit Mare, pentru marile vrednicii și vetejii ale sale, ediție și studiu istorico-literar de N. A. Ursu, extras din MMB, LXVI, 1990, 4, p. 3; retipărit în vol. Cuvinte despre Ștefan cel Mare, I, Sfânta Mănăstire Putna, 2007, p. 19.

[5] Cf. https://www.stefancelmare.ro/Sfintenia-s2-ss59.htm.

[6] Cf. https://ro.wikisource.org/wiki/Letopisețul_țărâi_Moldovei,_de_când_s-au_descălecat_țara#De_moartea_lui_Ștefan_vodă_celui_Bun,_vă_leato_7012_(1504).

[7] Ion Neculce, Opere. Letopisețul Țării Moldovei și O samă de cuvinte, ed. critică și studiu introd. de Gabriel Ștrempel, Ed. Minerva, București, 1982, p. 165.

[8] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Chilia_lui_Daniil_Sihastrul.

[9] Cf. https://ro.orthodoxwiki.org/Ieroschimonah, https://ro.orthodoxwiki.org/Treptele_călugăriei#Schima_mare și https://en.wikipedia.org/wiki/Degrees_of_Eastern_Orthodox_monasticism.

[10] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Chilia_lui_Daniil_Sihastrul.

[11] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Arsenie_Boca.

[12] Scrierile complete ale Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu și viața sa, comentate de către ucenicul și fiul său întru Domnul, Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, vol. 1, Teologie pentru azi, București, 2010, p. 287.

[13] Răzvan Moceanu, PORTRET: Calinic de la Cernica – primul sfânt canonizat în Biserica Ortodoxă Română. Avatonul pentru Mănăstirea Frăsinei, singura din România în care femeile nu au acces, articol din 11 aprilie 2017, cf. http://www.rador.ro/2017/04/11/portret-calinic-de-la-cernica-primul-sfant-canonizat-in-biserica-ortodoxa-romana-avatonul-pentru-manastirea-frasinei-singura-din-romania-in-care-femeile-nu-au-acces/.

[14] Ibidem. [15] Ibidem.

[16] Cf. https://basilica.ro/11-lucruri-pe-care-s-ar-putea-sa-nu-le-stii-despre-sf-calinic-de-la-cernica-bucuresteanul/.

[17] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Sfântul_Calinic_de_la_Cernica.

[18] Cf. https://ro.orthodoxwiki.org/Gheorghe_de_la_Cernica

[19] Ibidem.

Predică la pomenirea Sfinților Apostoli Petros și Pavlos [2019]

Iubiții mei[1],

Sfinții Apostoli Petros [Πέτρος][2] și Pavlos [Παῦλος][3], cei doi mari Sfinți Apostoli ai Domnului, sunt pomeniți împreună astăzi, pe 29 iunie 2019, pentru că sunt „cei întâi pe tronuri [șezători dintre] Apostoli [οἱ τῶν Ἀποστόλων πρωτόθρονοι] și ai lumii învățători [καὶ τῆς οἰκουμένης διδάσκαλοι]”[4]. Asta  ne spune troparul praznicului de astăzi! Pe când, în Slujba zilei, ei sunt numiți „cei întâi corifei [πρωτοκορυφαίων]”[5] ai Apostolilor. Adică cei întâi capi sau conducători ai Apostolilor. Pentru că „amândoi corifeii Apostolilor erau plini de Duhul Sfânt și de dumnezeiescul dar”[6].

Sfântul Petros l-a biruit pe Simon magul[7]! Ni se spune acest lucru într-o cântare a praznicului. Și astfel, Slujba zilei ne confirmă faptul că disputa Sfântului Petros cu Simon e autentică. În ipacoiul zilei – care nu se cântă, ci se citește –, se mărturisește faptul că Sfântul Pavlos a murit martiric la Roma[8]. Sfântul Petros e numit „piatra credinței [ἡ πέτρα τῆς πίστεως]”[9], pe când Sfântul Pavlos e numit „lauda lumii [καύχημα τῆς οἰκουμένης]”[10]. Pentru că ne lăudăm în Sfântul Pavlos, cel care este Apostolul neamurilor, stând pe piatra credinței mărturisită de către Sfântul Petros.

– Și care e credința mărturisită de Petros, pe care Domnul a lăudat-o?

– E aceasta: „Tu ești Hristos [Σὺ εἶ ὁ Χριστός], Fiul lui Dumnezeu Celui viu [ὁ Υἱὸς τοῦ Θεοῦ τοῦ ζῶντος]” [Mat. 16, 16, BYZ]. Pentru că, în același timp, Petros a mărturisit că Iisus este Hristos și că El este Fiul lui Dumnezeu Celui viu, Fiul cel veșnic al lui Dumnezeu. Și dacă L-a mărturisit pe Fiul, dar și pe Tatăl, împreună cu Ei este și Duhul Sfânt. Pentru că Dumnezeul nostru este Treime de persoane.

Într-o cântare a Vecerniei, Pavlos este numit „gura Domnului [στόμα Κυρίου]”[11]. Pentru că el ne-a vestit voia lui Dumnezeu. Căci, din prigonitor [διώκτης] al Bisericii, el a fost ridicat „până la al treilea cer [ἕως τρίτου οὐρανοῦ]”[12] în vedere extatică. Și prin aceasta ni se spune că orice păcătos se poate sfinți. Pentru că Dumnezeu cheamă pe tot omul la mântuire și sfințire.

El nu este gelos pe noi, pe mântuirea noastră! Ci, dimpotrivă, îl ajută pe fiecare om să se împlinească în relația cu Sine.

Sfinții Petros și Pavlos sunt numiți, tot la Vecernie, „aripile cunoașterii de Dumnezeu [τῆς θεογνωσίας τὰς πτέρυγας]”[13]. Căci teologiile lor, aidoma unor aripi, ne înalță mereu în cunoașterea lui Dumnezeu. Dar sunt numiți și „mâinile Evangheliei harului [τὰς χεῖρας Εὐαγγελίου τοῦ τῆς χάριτος], picioarele propovăduirii adevărului [τοὺς πόδας τῆς ἀληθείας τοῦ κηρύγματος], râurile înțelepciunii [τοὺς ποταμοὺς τῆς σοφίας], coarnele Crucii [τοῦ Σταυροῦ τὰ κέρατα]”[14].

Și cei doi Apostoli sunt coarnele sau brațele Crucii, pentru că ei au extins Biserica pe pământ. Și sunt râurile înțelepciunii pentru Biserica lui Dumnezeu, pentru că teologia lor este viața noastră. Și sunt picioarele propovăduirii adevărului, sunt picioarele Evangheliei lui Hristos, pentru că au mers pe jos și au propovăduit tuturor Evanghelia mântuirii. Și, la fel, sunt mâinile Evangheliei harului, pentru că ne-au dăruit tuturor cuvintele vieții celei veșnice. Și ni le-au dăruit spre mântuirea noastră, spre schimbarea noastră duhovnicească continuă.

Amândoi sunt numiți „podoabele cele vestite ale Romei [τὰ Ῥώμης περιφανῆ ἐγκαλλωπίσματα]”[15]. Pentru că ambii au murit mucenicește la Roma și Sfintele lor Moaște sunt acolo, la Roma, în Italia[16]. Iar dacă Sfinții lui Dumnezeu îngăduie ca Sfintele lor Moaște să fie păstrate de eterodocși e pentru că Dumnezeu îi dorește pe toți în Biserica Lui.

Când Sfântului Pavlos i s-a tăiat capul, atunci a curs lapte și nu sânge! Iar călăul său și cei prezenți la execuția lui au dat slavă lui Dumnezeu[17].

Înainte ca Sfântul Petros să fie răstignit, L-a văzut pe Domnul intrând în Roma, Care i-a spus că a venit să fie răstignit din nou. Și prin aceasta a înțeles că el va fi răstignit[18]. Și, la cererea sa, Sfântul Petros a fost răstignit cu capul în jos[19].

Amândoi au fost martirizați în timpul împăratului Nero[20]. Și, înainte să fie răstignit, Sfântul Petros s-a rugat și a predicat celor de față[21]. Înainte să i se taie capul, Sfântul Pavlos s-a rugat îndelung cu fața spre răsărit și cu mâinile ridicate spre cer. S-a rugat în limba ebraică, în limba sa maternă, apoi s-a lăsat martirizat fără să mai spună ceva[22]. Dar atât predicarea adevărului a Sfântului Petros, cât și rugăciunea îndelungă a Sfântului Pavlos trebuie să fie în viața noastră. Pentru că trebuie să vestim oamenilor voia lui Dumnezeu și, în același timp, trebuie să I ne rugăm Lui îndelung. Căci predicarea adevărului este o milostenie duhovnicească făcută oamenilor, pe când rugăciunea îndelungă este îndulcirea noastră duhovnicească și liniștirea noastră.

Petros [Πέτρος] este supranumele lui Simon [Σίμων]. Iar Petros traduce ebraicul Kefa [כֵּיפָא], care înseamnă Piatră[23]. De aici sintagma „piatra credinței [ἡ πέτρα τῆς πίστεως]” pe care o găsim în Slujba zilei de astăzi. Pentru că numai credința în Dumnezeu și faptele ei ne fac tari în fața ispitelor și a prigoanelor de tot felul.

Savlos [Σαῦλος] a devenit mai apoi Pavlos [Παῦλος]. În ebraică, numele său este שָׁאוּל [Șaul][24]. Iar Șaul înseamnă „cerut pentru” sau „rugat pentru”[25]. Căci Sfântul Pavlos a fost cerut de Dumnezeu pentru ca să evanghelizeze lumea. Așa cum Domnul i-a spus Sfântului Ananias: „acesta Îmi este Mie vas ales [σκεῦος ἐκλογῆς], [ca] să poarte numele Meu înaintea neamurilor și a împăraților și a fiilor lui Israil [τοῦ βαστάσαι τὸ ὄνομά Μου ἐνώπιον ἐθνῶν καὶ βασιλέων, υἱῶν τε Ἰσραήλ]” [F. Ap. 9, 15, BYZ].

Însă, când Dumnezeu ne dă daruri, când ne dă potențe interioare, ni le dă tocmai pentru ca să le actualizăm, să le punem în lucru. Dar dacă nu facem tot ceea ce putem noi să facem pentru a ne actualiza potențele, atunci ne arătăm nerecunoscători față de El, pentru că minimalizăm darurile Sale.

Evsevios al Chesariei [Εὐσέβιος τῆς Καισαρείας][26] (cunoscut la noi ca Eusebiu al Cezareei[27]), în Istoria bisericească, atestă faptul că Sfintele Moaște ale Sfântului Pavlos sunt pe Via Ostiensis[28], iar ale Sfântului Petros sunt la Vatican[29]. Mai precis, ale Sfântului Pavlos sunt în basilica papală Sfântul Pavlos din afara Zidurilor [San Paolo fuori le Mura][30]. Pentru că, în vechime, se afla în afara zidurilor cetății Roma.

Sfântul Gregorius cel Mare ne confirmă că în Biserica unde se află Sfintele Moaște ale Sfântului Pavlos existau în vremea lui și giulgiul, cât și lanțurile Sfântului Pavlos. Lanțurile cu care el a fost legat. Iar cu giulgiul erau îmbrăcate Sfintele sale Moaște[31].

Lanțul Sfântului Apostol Petros este într-o biserică romano-catolică din Roma, în San Pietro in Vincoli [Sfântul Petros în Lanțuri][32], și este păstrat într-un relicvariu la vedere[33]. Iar „închinarea cinstitului lanț [ἡ προσκύνησις τῆς τιμίας ἁλύσεως]”[34] al Sfântului Apostol Petros o pomenim pe 16 ianuarie[35].

În Muzeul Britanic din Londra și în Muzeul Vatican există reprezentări vechi, împreună, ale celor doi Sfinți Apostoli astăzi pomeniți[36]. Semn că ei au fost pomeniți împreună de la început.

În anul 378, la Milano, Sfântul Ambrosius a rostit o predică la pomenirea Sfinților Apostoli Petros și Pavlos[37]. Iar în 382 a început să zidească o Biserică în cinstea lor, unde a pus spre închinare din Sfintele lor Moaște primite de la Papa Damasus I[38].

Și dacă i-a cinstit Sfântul Ambrosius al Mediolanumului[39] în secolul al 4-lea, iată că îi cinstim și noi, în secolul al 21-lea! Pentru că sunt Părinții și Învățătorii noștri în viața teologică și duhovnicească.

În Gal. 1, 18, Sfântul Pavlos mărturisește că s-a suit întru Ierusalim ca să îl cerceteze pe Petros și că a rămas la el timp de 15 zile. Ce au vorbit ei timp de 15 zile?…Însă, cu siguranță, lucruri dumnezeiești! Arătând prin aceasta că avem nevoie de prieteni duhovnicești și de întâlniri duhovnicești, prin care să ne întărim în credința și în viața noastră bisericească.

În Gal. 2, 7-8, el ne spune că a binevestit celor netăiați împrejur, adică păgânilor, pe când Petros a binevestit celor tăiați împrejur, adică iudeilor. Și că Dumnezeu a lucrat prin amândoi la extinderea Bisericii Sale. Tocmai de aceea ei sunt cinstiți împreună: pentru că împreună arată perspectiva deplină asupra evanghelizării lumii. Căci Evanghelia este pentru toți, pentru că mântuirea e pentru toți. Iar Biserica este pentru toți, pentru întreaga lume, pentru că toți trebuie să intrăm în ea prin credință și prin pocăință.

Așadar, iubiții mei, în această sâmbătă a mântuirii noastre, noi ne odihnim în rugăciunile noastre către Sfinții Apostoli Petros și Pavlos! Căci adevărata odihnă este cea duhovnicească, este cea în bucurie sfântă și în mărturisirea adevărului lui Dumnezeu. Și noi ne rugăm sâmbăta pentru cei adormiți, pentru că ne dorim pentru toți o înviere întru slava și bucuria lui Dumnezeu. Căci dacă am trăit întru Duhul și am umblat întru El [Gal. 5, 25], atunci tot întru El vom și învia și vom moșteni viața veșnică cu Dumnezeu.

Vă doresc multă sănătate și bucurie celor care purtați numele Sfinților Apostoli astăzi pomeniți! Dumnezeu să ne întărească pe toți în viața cu El, pentru rugăciunile Sfinților Lui Apostoli, care s-au nevoit toată viața lor pentru pacea și mântuirea întregii lumi! Amin.


[1] Începută la 17. 03, pe 25 iunie 2019, în zi de marți. Vânt puternic, semne de ploaie.

[2] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/4018/sxsaintinfo.aspx.

[3] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/4017/sxsaintinfo.aspx.

[4] Ibidem.

[5] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Jun/Jun29.html.

[6] Mineiul pe iunie, ed. BOR 1894, p. 295. Am actualizat textul citat.

[7] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Jun/Jun29.html. Cântarea e aceasta: „Φάσμασι τὸν Σίμωνα μάγον, τὸν θεομάχον ἐπαρθέντα, πρὸς αἰθέριον ὕψος, καταβαλὼν ἀρρήτῳ θείᾳ δυνάμει, ὁ Πέτρος μακαρίζεται”.

[8] Ibidem. Aceasta e cântarea: „Ποία φυλακὴ οὐκ ἔσχε σε δέσμιον; ποία δὲ Ἐκκλησία οὐκ ἔχει σε Ῥήτορα; Δαμασκὸς μέγα φρονεῖ ἐπὶ σοὶ Παῦλε· εἶδε γὰρ σε σκελισθέντα φωτί· Ῥώμῃ σου τὸ αἷμα δεξαμένη, καὶ αὐτὴ κομπάζει…”.

[9] Ibidem. [10] Ibidem. [11] Ibidem. [12] Ibidem. [13] Ibidem. [14] Ibidem. [15] Ibidem.

[16] Detalii despre Sfintele lor Moaște găsiți în predica de anul trecut: https://www.teologiepentruazi.ro/2018/06/28/predica-la-pomenirea-sfintilor-apostoli-petros-si-pavlos-29-iunie-2018/.

[17] Faptele Sfântului Pavlos în New Testament Apocrypha, revised edition of the collection initiated by Edgar Hennecke, edited by Wilhelm Schneemelcher, with  english translation edited by R. McL. Wilson, vol. II, Writings relating to the Apostles Apocalypses and related subjects, Pub. James Clarke & Co | Westminster John Knox Press Louisville, Kentucky, 2003, p. 262-263.

[18] Faptele Sfântului Petros în Idem, p. 314. [19] Idem, p. 315. [20] Idem, p. 262, 316-317.

A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Nero.

[21] Idem, p. 315-316. [22] Idem, p. 262.

[23] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Saint_Peter.

[24] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Paul_the_Apostle.

[25] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Saul.

[26] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Eusebius.

[27] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Eusebiu_din_Cezareea.

[28] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Via_Ostiensis.

[29] Eusebius, Hist. eccl. 2.25.7, ed. Cruse, in Paul the Martyr. The Cult of the Apostle in the Latin West, by David L. Eastman, Pub. Society of Biblical Literature, Atlanta, 2011, p. 21.

[30] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Basilica_of_Saint_Paul_Outside_the_Walls.

[31] Gregory I, Ep. 4.30, ed. Martyn, in Paul the Martyr. The Cult of the Apostle in the Latin West, op. cit., p. 57-58.

[32] A se vedea: https://it.wikipedia.org/wiki/Basilica_di_San_Pietro_in_Vincoli.

[33] Idem: https://it.wikipedia.org/wiki/Basilica_di_San_Pietro_in_Vincoli#/media/File:Reliquary,_San_Pietro_in_Vincoli,_Rome_1.jpg.

[34] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1760/sxsaintinfo.aspx. [35] Ibidem.

[36] Paul the Martyr. The Cult of the Apostle in the Latin West, by David L. Eastman, ed. cit., p. 80, 106. [37] Idem, p. 119.

[38] Idem, p. 120. A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Pope_Damasus_I.

[39] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Mediolanum.

Teologia răscumpărării în Dumnezeiasca Scriptură

Domnul Iisus Hristos a folosit substantivul λύτρον [răscumpărare] în relația cu Sine. Pentru că „Fiul omului nu a venit [ca] să fie slujit, ci să slujească, și să-Și dea sufletul Său răscumpărare [λύτρον] pentru mulți” [Mt. 20, 28, BYZ]. A venit ca să moară, pentru ca, prin moartea Sa, să îi răscumpere pe oamenii cei credincioși Lui. Același text avem și la Mc. 10, 45, BYZ.

Sfântul Lucas folosește forma λύτρωσιν în Evanghelia sa, la 1, 68 și 2, 38, cf. BYZ. În 1, 68, Domnul Dumnezeu e mărturisit ca Cel care „a cercetat și a făcut răscumpărare poporului Său [ἐπεσκέψατο καὶ ἐποίησεν λύτρωσιν τῷ λαῷ Αὐτοῦ]”. Căci, pentru a răscumpăra poporul, trebuie să mergi la el și să îl cercetezi, să vezi ce face. Iar dacă poporul este al Lui și El l-a cercetat duhovnicește și l-a răscumpărat, acestea s-au petrecut pentru că poporul a fost în robie. În robie spirituală.

2, 38 ne vorbește despre faptul că existau oameni care așteptau răscumpărare [λύτρωσιν] în Ierusalim. Răscumpărare duhovnicească. Pentru că lor le-a vorbit o femeie duhovnicească: Sfânta Profetesă Anna [Lc. 2, 36-38, BYZ]. Însă răscumpărarea așteptată de cei din Ierusalim era legată de „Mângâierea lui Israil [Παράκλησιν τοῦ Ἰσραήλ]” [Lc. 2, 25, BYZ], adică de persoana lui Hristos.

În Evrei 9, 12, Sfântul Pavlos folosește și el forma λύτρωσιν și o leagă de persoana lui Hristos. Unde ne spune că Domnul, Cel răstignit, înviat și înălțat în sânul Treimii cu umanitatea Sa, „prin sângele Său a intrat o dată pentru totdeauna întru cele sfinte [διὰ δὲ τοῦ Ἰδίου αἵματος εἰσῆλθεν ἐφάπαξ εἰς τὰ ἅγια], răscumpărare veșnică aflând [αἰωνίαν λύτρωσιν εὑράμενος]” [cf. BYZ]. Iar „întru cele sfinte” înseamnă în sânul Treimii. Și El a aflat răscumpărare veșnică [αἰωνίαν λύτρωσιν] pentru cei credincioși. Ceea ce înseamnă că oamenii credincioși sunt răscumpărați de El, dacă cred în El și împlinesc poruncile Sale.

În Rom. 3, 24 și Efes. 4, 30, Sfântul Pavlos folosește forma de G. a substantivului ἀπολύτρωσις, adică pe ἀπολυτρώσεως. În Rom. 3, 24, BYZ, el ne spune că toți cei păcătoși, „îndreptându-se [în] dar [δικαιούμενοι δωρεὰν], [cu] harul Său [τῇ Αὐτοῦ χάριτι], [se mântuie] prin răscumpărarea cea în Hristos Iisus [διὰ τῆς ἀπολυτρώσεως τῆς ἐν Χριστῷ Ἰησοῦ]”. Cea pe care o primesc în persoana Domnului. La Efes. 4, 30, BYZ, Sfântul Pavlos ne îndeamnă: „Și nu mâhniți Duhul Cel Sfânt al lui Dumnezeu [Καὶ μὴ λυπεῖτε τὸ Πνεῦμα τὸ Ἅγιον τοῦ Θεοῦ], întru Care ați fost pecetluiți întru ziua răscumpărării [ἐν ᾯ  ἐσφραγίσθητε εἰς ἡμέραν ἀπολυτρώσεως]!”.

Iar el se referă la harul Duhului Sfânt care este în noi, atunci când ne spune să nu mâhnim Duhul Cel Sfânt al lui Dumnezeu. Și noi am primit harul Duhului în ziua când am fost botezați și am primit și Taina Mirungerii, alături de Taina Euharistiei. Căci Mirungerea a fost „pecetea darului Duhului Sfânt [σφραγὶς δωρεᾶς Πνεύματος Ἁγίου]”[1]. Și noi întru Duhul am fost pecetluiți, am fost umpluți de har, ziua primirii noastre în Biserică prin Botez, Mirungere și Euharistie fiind „ziua răscumpărării [ἡμέραν ἀπολυτρώσεως]” noastre.

În BYZ avem de 6 ori forma de Ac. ἀπολύτρωσιν.  La Rom. 8, 23; Efes. 1, 7; 1, 14; Col. 1, 14; Evr. 9, 15; 11, 35. În Rom. 8, 23 se vorbește despre „răscumpărarea trupului nostru [τὴν ἀπολύτρωσιν τοῦ σώματος ἡμῶν]”. Căci noi, cei care avem „începătura Duhului [ἀπαρχὴν τοῦ Πνεύματος]” în noi înșine, primită la Mirungere, așteptăm „înfierea [υἱοθεσίαν]” și „răscumpărarea trupului nostru [τὴν ἀπολύτρωσιν τοῦ σώματος ἡμῶν]” [Rom. 8, 23, BYZ]. Însă înfierea am primit-o la Botez! Și când noi așteptăm înfierea, deși am primit-o, așteptăm de fapt desăvârșirea înfierii în noi înșine, adică starea de îndumnezeire, în care vom trăi și răscumpărarea trupurilor noastre, nu numai a sufletelor noastre. Pentru că răscumpărarea trupurilor, în acest context, înseamnă transfigurarea lor la învierea cea de obște. Când „zidirea însăși va fi eliberată din robia stricăciunii [αὐτὴ ἡ κτίσις ἐλευθερωθήσεται ἀπὸ τῆς δουλείας τῆς φθορᾶς], [ca să trăiască] întru libertatea slavei a copiilor lui Dumnezeu [εἰς τὴν ἐλευθερίαν τῆς δόξης τῶν τέκνων τοῦ Θεοῦ]” [Rom. 8, 21, BYZ]. De fapt, răscumpărarea e totuna cu eliberarea din robie sau cu libertatea slavei, cu libertatea interioară, duhovnicească, pe care o aduce slava lui Dumnezeu.

În Efes. 1, 7 ni se spune că răscumpărarea o avem în Hristos, prin sângele Său, adică prin Patimile și Moartea Lui pe Cruce pentru noi. În Efes. 1, 14 harul Duhului este „arvuna moștenirii noastre [ἀρραβὼν τῆς κληρονομίας ἡμῶν]” celei veșnice, pe care o avem „întru răscumpărarea stăpânirii [εἰς ἀπολύτρωσιν τῆς περιποιήσεως], întru lauda slavei Sale [εἰς ἔπαινον τῆς δόξης Αὐτοῦ]”.  Și pentru că El, Hristos, Domnul nostru, ne-a răscumpărat pe noi, El ne-a dat să avem stăpânire peste noi înșine. În care lăudăm duhovnicește, întru slava Lui, pe Dumnezeu.

La Colos. 1, 14, Sfântul Pavlos mărturisește că avem răscumpărarea noastră în Fiul, răscumpărare care e totuna cu „iertarea păcatelor [τὴν ἄφεσιν τῶν ἁμαρτιῶν]”. Pentru că răscumpărarea noastră nu e fizică, ci interioară, duhovnicească, pentru că El ne-a iertat și ne iartă păcatele noastre în Taina Mărturisirii păcatelor.

În Evr. 9, 15, Hristos este Cel care „al morții făcându-Se întru răscumpărarea celor neascultători în făgăduința cea dintâi [θανάτου γενομένου εἰς ἀπολύτρωσιν τῶν ἐπὶ τῇ πρώτῃ διαθήκῃ παραβάσεων]”. Pentru că El i-a răscumpărat, prin moartea Sa, mai întâi pe iudei, pe cei care erau moștenitorii făgăduinței celei dintâi. Dar moartea Lui este pentru toți, adică și pentru cei dintre păgâni, pentru că a doua făgăduință sau făgăduința cea nouă este pentru toți oamenii.

În Evr. 11, 35 ni se spune că Sfinții Vechiului Testament nu au primit răscumpărarea în timpul vieții lor, dar o vor primi la învierea cea de obște. Sau, în termenii Sfântului Pavlos, pentru „ca mai bună înviere să dobândească [ἵνα κρείττονος ἀναστάσεως τύχωσιν]”. Și mai buna înviere e totuna cu moștenirea Împărăției Sale, ca ființe transfigurate și pline de slava lui Dumnezeu.

Însă, dacă răscumpărarea în Noul Testament este cea duhovnicească, din robia demonilor, a celor credincioși, primită prin Botezul Bisericii datorită asumării morții de către Domnul, în Vechiul Testament se vorbește despre răscumpărarea fizică și duhovnicească a poporului Său, a lui Israil, din Egiptos. Căci El a răscumpărat pe poporul Său din robia egipteană și l-a chemat, cu tăria Sa, întru sălășluirea cea sfântă a Lui [Ieș. 15, 13, LXX]. În Deut. 9, 26, Domnul a răscumpărat întru tăria Sa cea mare pe Israil. În Deut. 21, 8, Domnul a răscumpărat din Egiptos pe Israil. Adică l-a scos afară din acea țară, din Egipt. Același lucru ni se spune și în Ieș. 18, 10; II Sam. 7, 23; I Cron. 17, 21 etc.

Însă Sfântul Ieremias, în Plângeri 3, 58, LXX, mărturisește: „Judecat-ai, Doamne, dreptățile sufletului meu, răscumpărat-ai viața mea [ἐλυτρώσω τὴν ζωήν μου]”. Și prin viața lui se referă la sufletul său. Pe când Sfântul David, în Ps. 30, 6, mărturisește: „Răscumpăratu-m-ai [ἐλυτρώσω με], Doamne, Dumnezeul adevărului [Κύριε ὁ Θεὸς τῆς ἀληθείας]”. În Ps. 70, 23 se vorbește despre răscumpărarea sufletului ca despre o realitate trăită, experiată. Iar în Ps. 73, 2 se vorbește despre răscumpărarea muntelui Sionului, care e o profeție despre răscumpărarea Bisericii, adică a celor credincioși de astăzi. Și pe cei pe care El îi răscumpără, prin mila Lui, din robia demonilor, îi păzește nevătămați în Biserica Sa.


[1] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Euch/Baptism.html.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [49]

Poemul Plus e o partitură modernă pentru o temă veche: cea a vieții umane repede trecătoare. O altă punere în scenă a lui vanitas vanitatum. Doar stilistica poeziei s-a schimbat, mesajul e absolut identic:

„Gâza asta născută azi-dimineață/ A și ghicit lustra,/ A ales-o tocmai pe ea/ Dintre tablouri și covoare/ Și se deapănă în jur/ Nebună de fericire/ Ca o planetă moale – //

Ca și când pentru acest vârtej/ I-ar fi murit toate spițele,/ Ca să încheie ea un cerc perfect/ În jurul becului. //

Becul e stins dar vopsit galben/ Acest galben fals/ O face fericită,/ Pentru că va muri pe la prânz. //

Hai s-aprindem lumina,/ Să creadă c-a trăit toată ziua/ Și încă o seară,/ C-a apucat seara,/ C-a trăit foarte mult – / Așa să creadă și ea”.

„Așa să creadă și ea” după cum cred și oamenii, unii oameni, că au trăit mult și sunt mulțumiți că au apucat o anumită vârstă.

Poemul ironizează crunt (o ironie arhaică!) iluzia pe care și-o face omul crezând că poate să trăiască mult, neînțelegând că aceasta e o dorință vană și lipsită de sens, că multul acesta, în raport cu veșnicia nu înseamnă nimic. După cum viața de câteva ore a unei gâze nu înseamnă nimic în comparație cu o existență de câteva zeci sau sute de ani.

Omul nu vrea să înțeleagă că e o astfel de gâză, că, așa cum spune Ortodoxia de veacuri, se zbate degeaba pentru visuri și patimi minore, crezând că realizează ceva. În realitate, se zbuciumă pentru pofte deșarte într-o existență efemeră, precum musca în jurul unui bec fals, și pierde din vedere esențialul, adică pregătirea lui pentru viața veșnică.

În subsidiar, Sorescu apelează la aceeași retorică precum odinioară Eminescu:

„Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici,/ Facem pe pământul nostru muşunoaie de furnici;/ Microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi/ Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi;/ Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul,/ În acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul/ Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată” (Scrisoarea I)…

Iar retoricile acestea nu reprezintă decât o actualizare neîncetată a celei biblice: „Că mii de ani în ochii Tăi sunt ca ziua de ieri, care a trecut, și ca straja în noapte. Batjocurile lor ani vor fi. Dimineața ca iarba va trece. Dimineața are să înflorească și va trece, iar seara va cădea. Se va întări și se va usca” (Ps. 89, 4-6)[1].


[1] Cf. Psalmii liturgici, traducere din LXX și ediție alcătuită de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2017, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2017/03/05/psalmii-liturgici/.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [48]

Poemul Alte dimensiuni urmează aceeași tactică: pare că vorbește despre una (știință și filosofie), când, de fapt,  discută probleme existențiale și religioase fundamentale.

Tactica dublului cod de lectură este, așadar, aproape ubicuă în lirica lui Sorescu. El sugerează un cod, dar vizează un altul. Nici primul nu este unul facil, în stare să fie satisfăcut de înțelegerea literală, ci are nevoie de decriptare. Al doilea însă e tainic, fără a fi ermetic.

Astfel, în poemul anunțat citim că: „N-are cum exista timpul,/ Nici nu există, desigur,/ E o trăire fără timp,/ În gol,/ În contul unui timp/ Ce va să vie”.

Unii ar putea încerca să rezolve această problemă filosofic ori prin apelul la teorii științifice. Însă eu nu cred că Sorescu a intenționat o poezie deschisă unor interpretări plurale, ci, ca mai toți poeții noștri, a avut în minte un sens unic.

În termeni ortodocși, timpul există de la crearea lumii și până la momentul transfigurării ei, al sfârșitului ei așa cum o cunoaștem și o vedem acum. După care va urma intrarea în veșnicie.

Timp au numai cei care trăiesc pe pământ.

Pe de altă parte, însă, putem spune, precum Sorescu: acum „E o trăire fără timp,/ În gol,/ În contul unui timp/ Ce va să vie”. Pentru că adevăratul timp al vieții, adevărata existență a noastră este cea din veșnicie, nu cea de aici. Acum e doar o pregătire pentru atunci.

Suntem aici, în această viață, „Ca niște pești care ar trăi pe uscat,/ În speranța unui potop/ Viitor”. Iar acest potop va veni. Veșnicia va fi un potop binefăcător pentru unii – pentru cei care aici trăiesc „ca niște pești pe uscat”, pentru cei care suferă în această viață, așteptând-o pe cea viitoare –, și dureros pentru alții, pentru cei care au crezut că viața de aici e totul.

„Lumea e pe un gol de vreme/ Cu vagi posibilități de umplere, // Istoria sa,/ Un consum colosal de secunde/ În vid”.

Timpul vieții, timpul istoriei trece atât de repede, încât puțini bagă de seamă că vremea e mai mult un gol – ceva ce a fost și nu mai e – decât timp propriu-zis care ne stă înainte.

Timpul nu există, nici măcar „un fir de timp”, pentru că nu e al nostru și „nu poți împrumuta ceva,/ fie și ceva care nu există,/ la infinit”.

Timpul îl avem cu împrumut, dar avem ceva ce nu se vede, nu se simte și se scurge foarte repede, ca și cum n-ar fi fost niciodată.

De aceea, „trebuie căutate alte dimensiuni”: dimensiunile veșniciei. Căci a căuta „alte dimensiuni”, care să aibă aceleași caracteristici ale persisabilității, ale timpului vid, nu poate avea niciun sens…

Floare albastră…

Poezia precede, tematic, Luceafărului (publicată fiind cu zece ani mai devreme), exprimând imposibilitatea împlinirii idealului erotic.

Geniul „cufundat în stele/ Și în nori și-n ceruri nalte”, în a cărui gândire se îngrămădesc „râuri în soare /…/ Și câmpiile asire/ Și întunecata mare”, care caută să afle enigmele piramidelor, nu este compatibil cu fericirea pământească. El caută fericirea „în depărtare”.

Aspirația sa spre contemplație și spre cunoaștere e mai puternică decât chemarea iubirii, oricât de suavă ar fi aceasta.

Eminescu a oscilat, de altfel, întreaga viață, între a se dedica întru totul cunoașterii, preocupărilor sale intelectuale și artistice, și a fi împlinit prin iubire, ajungând mereu să fie decepționat de eros, de incapacitatea femeilor de a se înălța la ideal, și să aleagă prima dintre soluții.

Poezia e formată din 14 catrene, dintre care 11 cuprind chemarea iubitei, iar al patrulea și ultimele două alcătuiesc cugetarea reflexivă a poetului, nostalgică și lucidă, totodată, posterioară poveștii de dragoste.

Primele trei strofe conțin mulți termeni simbolici, cu valoare metonimică: „stele”, „nori”, „ceruri nalte”, „râuri în soare”, „câmpiile asire”, „întunecata mare”, „piramidele-nvechite”. Toate aceste simboluri trimit la materiile de studiu sau la subiectele de meditație ale poetului: viața, moartea, eternitatea, istoria, absolutul, timpul și spațiul.

Dar strofa a cincea este în cel mai înalt grad enigmatică. Ea formulează un peisaj ca o parabolă: „codrul cu verdeață/ Und-izvoare plâng în vale,/ Stânca stă să se prăvale/ În prăpastia măreață”.

E o natură impresionantă atât prin elementele ei (care formează, privind din exterior, un tablou tipic romantic), dar încă și mai mult prin forța simbolismului, cred eu, prin sugestiile puternice și străvechi pe care le provoacă elementele acestei naturi: „codrul cu verdeață”, valea plângerii și „prăpastia măreață”.

În mod evident, ele nu există simultan, cum ar lăsa să se înțeleagă exprimarea sincopată a poetului, dacă am încerca să o interpretăm literal, ci sunt elemente de natură distincte, care se continuă, cel mult, unul pe altul. Dar, în ciuda contiguității, ele au semnificații cu totul deosebite.

„Codrul cu verdeață” este, la Eminescu, așa cum s-a stabilit de mai mult timp și în mod corect, spațiul securizant, spațiul paradisiac. El există aici, în acest poem, undeva în marginea văii plângerii și a hăului abrupt, sugerând un adăpost de primejdiile lumii.

Precum Făt-Frumos din basmul românesc Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, poetul este îndemnat să evite valea plângerii, să se pună la adăpost printr-o existență aparent fericită, comună, ceea ce el nu poate să facă. Nu se poate ajunge a trăi paradisiac fără a face experiența văii „de plânsoare” (cum zice Dosoftei) și fără „măreția” prăpastiei, a suferinței.

El trăiește cu dorul existenței paradisiace, dar în același timp știe că aceasta nu e posibilă în această lume, că nu aici e paradisul „cu verdeață” – acela pe care Preotul îl cere pentru cei adormiți, în Slujba de Înmormântare.

Poza poetului ca „stâlp…în lună”, din finalul poemului, reprezintă, din nou, o concentrare expresivă extraordinară, reducând la o singură imagine mesajul a ceea ce ar fi putut fi exprimat printr-o nuvelă sau roman. Căci idealul vieții contemplative, dedicate ascezei cunoașterii, se înalță deasupra iubirii pământești.

Poetul rămâne un stâlpnic al cunoașterii, o verticală a existenței dedicate reflecției și contemplației, un „lunatic” donquijotesc care trăiește din aspirația sa părut nebunească.