„Mi-e sufletul atât de greu/ De parcă atârnă de el Dumnezeu/ Ca un bolovan de cumpăna fântânii./ Sunt întunericul cu care el scoate minunile/ Și sunt înainte de facerea lumii”.

Așa începe un poem care se numește Pârghii.

Pe Dumnezeu Îl simțim mereu atârnând de sufletul nostru. Pentru că El Se atârnă de noi chiar și când noi nu Îl vrem în viața noastră, chiar și atunci când Îl uităm sau ne luptăm, din ispita demonilor, împotriva Lui.

El Se atârnă de noi „ca un bolovan de cumpăna fântânii”, fiind Cel care face sufletul nostru să scoată apă, Cel care ne ajută să ajungem la apa Vieții, la apa Adevărului.

Fântâna sufletului nostru e inertă, e nefolositoare, e moartă fără „bolovanul” care cumpănește ciutura. Numai greutatea care atârnă într-o parte a cumpenei ridică ciutura cu apă din fântână. Numai „greutatea” cu care Dumnezeu atârnă de sufletul nostru ne face să reflectăm, să simțim și să fim cu adevărat.

Fără El, suntem „întunericul /…/ înainte de facerea lumii”. Cu El, suntem „întunericul cu care el scoate minunile”, măsura cu care El măsoară universul, pentru că omul e măsura tuturor lucrurilor, chintesență a întregii creații.

Iar Sorescu dezvoltă metafora, închipuindu-și cum e să fii metron al universului: „Pârghie cu braț foarte lung/ Din moarte viață alung. // Întins în lume peste tot/ Tot socotesc și tot socot,/ Dar sunt sleit de univers ca o fântână/ La sfârșit de săptămână”.

Adică nu numai Dumnezeu Se odihnește în ziua a șaptea, dar și unitatea Lui de măsură se simte „sleită”: o perspectivă interesată, care cred că poate fi fructificată teologic…