Iubiții mei[1],

Hristos S-a înălțat!

Și unde S-a înălțat Hristos, Dumnezeul nostru? S-a înălțat în sânul Preadumnezeieștii Treimi, întru slava Lui, acolo unde, după dumnezeirea Sa, nu S-a despărțit niciodată de Tatăl și de Duhul Sfânt. Pentru că S-a înălțat în Treime cu umanitatea Sa transfigurată, îndumnezeită, de care nu S-a dezis și nu Se va dezice niciodată, pentru ca să îi unească în mod real pe cei credincioși cu Dumnezeu. Pentru că Hristos va veni întru slava Sa ca să judece lumea, întreaga fire umană, cu aceeași umanitate a Sa preaslăvită, plină de lumină dumnezeiască, pentru că El este pentru veșnicie Dumnezeu și om, și pentru ca să fie pentru veci cu toți Îngerii și Sfinții Lui.

Tocmai de aceea, Dumnezeu cere fiecăruia dintre noi să trăim duhovnicește, să trăim în slava Lui, în lumina Lui cea veșnică încă de acum, de pe pământ. Căci numai în slava Lui putem să Îl simțim pe El cu adevărat în noi și cu noi. Pentru că slava Lui e coborârea Lui, reală și îndumnezeitoare, până la noi, pentru ca să ne urce la El, în mod duhovnicesc, întru Împărăția Lui cea veșnică.

Și când, la Dumnezeiasca Liturghie, Preotul ne îndeamnă: „Sus să avem inimile [Ἄνω σχῶμεν τὰς καρδίας]!”[2], nu suntem chemați să ne urcăm la o înălțime fizică, ci să fim, în întregime, în slava Lui. Căci a fi în slava Lui înseamnă a fi în veșnicie, cu Dumnezeu. Pentru că slava Lui, care coboară în noi, e cea care ne urcă în cer, la înălțimea negrăită și cutremurătoare a relației veșnice cu Dumnezeu. Și trăim în cer, deși suntem pe pământ, căci trăim cu Dumnezeu, pentru că suntem în slava Lui, în lumina Lui cea veșnică, care e lumina Împărăției Sale celei veșnice.

Troparul praznicului ne spune că Domnul S-a înălțat „ἐν δόξῃ [în slavă]”[3], în slava Lui cea veșnică. Însă slava Lui cea veșnică nu e în jurul Său, ca ceva detașat de El, ci slava Lui izvorăște din El, din dumnezeirea Lui, care e comună Treimii, pentru că toate persoanele dumnezeiești au aceeași ființă veșnică. Cu alte cuvinte, când auzim că Hristos S-a înălțat întru slavă, întru slava Lui cea veșnică, trebuie să înțelegem că S-a înălțat izvorând din El slava Lui, iar umanitatea Lui nu a mai fost văzută de către Ucenicii Săi, care au fost martorii Înălțării Sale la cer, pentru că El a intrat cu totul în slava Sa, fără ca prin aceasta să fie desființată ontologic umanitatea Lui.

Ucenicii, martorii Înălțării Sale, s-au bucurat și nu s-au întristat! S-au bucurat „[cu] făgăduința Sfântului Duh [τῇ ἐπαγγελίᾳ τοῦ Ἁγίου Πνεύματος]”[4]. Pentru că ei au crezut în făgăduința Domnului, în aceea în care El le-a spus: „când are să vină Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care din Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine” [In. 15, 26, BYZ]. Căci Duhul Sfânt mărturisește în noi înșine despre Fiul și despre Tatăl și despre Sine Însuși, pentru că ne umple pe noi de slava Treimii și de teologia lui Dumnezeu. Și noi, cei care suntem umpluți de slava lui Dumnezeu, ne bucurăm împreună cu Sfinții Apostoli și cu toți Sfinții, pentru că trăim în noi înșine încredințarea că Hristos e Fiul Tatălui, e Unul din Treime, Cel slăvit, din veci și pentru veci, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt.

Unde S-a înălțat Hristos, Dumnezeul nostru? Acolo unde și noi trebuie să ne înălțăm! Și cum ne înălțăm noi la Dumnezeul nostru treimic? Prin slava Lui cea veșnică, care coboară în noi, pentru ca să ne unească cu Sine pentru toți vecii. Și de ce trebuie noi să ne înălțăm la comuniunea veșnică cu Tatăl, cu Fiul și cu Sfântul Duh, cu Dumnezeul nostru treimic, încă din această viață? Pentru că numai întru slava Lui noi putem să ne înduhovnicim. Pentru că numai cei duhovnicești sunt ai Lui [Rom. 8, 9].

Iar Sfântul Apostol Pavlos vorbește despre unirea cu Dumnezeu în I Cor. 6, 17 folosind verbul a se lipi [κολλάω]. În argoul tinereții mele, „lipeala” cu o fată însemna împrietenirea cu ea. Numai că această „lipeală” nu era fizică, ci sufletească! Pentru că adolescentul își lipea inima de ea, se îndrăgostea de ea, și astfel nu mai concepea viața fără ea, fără fata iubită.

Însă nici Sfântul Pavlos nu se referă la o lipire fizică de Dumnezeu, ci la una duhovnicească. Căci el ne spune aici: „Iar cel care se lipește Domnului este un duh [cu El] [Ὁ δὲ κολλώμενος τῷ Κυρίῳ ἓν πνεῦμά ἐστιν]” [I Cor. 6, 17, BYZ]. Și cum se lipește Domnului cel credincios? Prin slava Lui, interior, duhovnicește, pentru că se unește veșnic cu Domnul. Și lipirea cu Dumnezeu ne face duhovnicești, ne face un duh cu El, pentru că El Se sălășluiește în noi prin slava Lui.

Tocmai de aceea am subliniat faptul că „sus [ἄνω]”, în experiența mistică, duhovnicească, nu înseamnă pe crestele munților sau în avion, ci a fi sus cu Dumnezeu înseamnă a fi în inima noastră cu El. Căci înălțimea mistică este interioară, atâta timp cât „Împărăția lui Dumnezeu este înăuntru vostru [ἡ Βασιλεία τοῦ Θεοῦ ἐντὸς ὑμῶν ἐστίν]” [Lc. 17, 21, BYZ]. Și dacă în noi înșine putem să ne lipim de Dumnezeu prin slava Lui și să trăim în Împărăția Lui, înseamnă că oriunde mergem, noi mergem în noi cu Dumnezeu. Noi mergem în noi cu Împărăția Lui. Sau noi putem urca, prin slava Lui, oricând în Împărăția Lui.

Acesta e motivul pentru care mulți Părinți duhovnicești nu caută un loc pentru ca să Îl găsească pe Dumnezeu, nu caută un loc fizic, ci Îl caută pe El în ei înșiși. Pentru că rugăciunea e calea spre Dumnezeu! Rugăciunea e vorbirea cu El. Rugăciunea e intrarea la Dumnezeu sau e starea continuă în fața Lui, pentru că El e mereu prezent în viața noastră și a întregii existențe. Și dacă suntem la Biserică sau acasă sau la muncă sau în călătorie, noi nu trăim fără Dumnezeu, atâta timp cât slava Lui e în noi. Pentru că noi suntem tot timpul cu El, prin slava Lui, și simțim toate mângâierile și luminările și bucuriile împreunei-călătorii cu Dumnezeu.

Dar pentru ca toate cele duhovnicești să fie reale și să nu trăim cu iluzia „înduhovnicirii” noastre, când noi suntem într-o înșelare demonică grețoasă, trebuie să știm care e reala experiență mistică a harului sau a slavei celei veșnice a lui Dumnezeu. Căci această experiență mistică a vieții cu Dumnezeu o putem trăi numai aici, în Biserica Lui, în Biserica Ortodoxă, și nu oriunde. Iar viața duhovnicească autentică, ortodoxă, are anumite însușiri, pe care numai cei duhovnicești la cunosc. Și noi le putem afla din cărțile Sfinților lui Dumnezeu, care au vorbit despre semnele realei înduhovniciri, ale realei sfințiri a omului.

Căci, mai întâi de toate, omul care trăiește duhovnicește e un profund teolog și trăitor al vieții bisericești, el cunoaște diferența dintre simțirea harului și simțirile demonice, pătimașe, are o continuă simțire a slavei Sale în el însuși și e un om care se schimbă duhovnicește în mod zilnic. Căci, de la un moment dat, din mila lui Dumnezeu și datorită efortului său de a se curăți de patimi, el a început să aibă vederi extatice, vederi mistice și luminări dumnezeiești cu privire la teologia și la viața Bisericii, și să înțeleagă, în mod profund coerent, toată viața și teologia Bisericii, să înțeleagă profund lumea și prezența lui Dumnezeu în lume, în creația Lui. De aceea, când el vorbește, vorbește din experiență, vorbește cu lux de amănunte, vorbește în mod aplicat, pentru că viața cu Dumnezeu e viața lui de zi cu zi, e viața lui cotidiană.

Însă, cine mimează viața duhovnicească are doar o memorie bună și se ține în niște margini ale imitării exterioare a evlaviei. Numai că această mimare e ridicolă! Căci viața duhovnicească țâșnește din înăuntru și nu e o teatralizare continuă a evlaviei. Un om duhovnicesc nu ar putea fi înțeles niciodată în adâncul său, dacă nu ar vorbi despre experiențele sale. Pentru că viața duhovnicească e taina sufletului nostru. Dar cei care se folosesc de artificializarea evlaviei, cei care o pun în scenă pentru ca să fie admirați că sunt „atât de credincioși”, n-au nimic de-a face cu taina evlaviei.

Însă există, din păcate, mulți oameni care mimează evlavia și fac bani „din evlavie” sau din bunul simț al oamenilor. Căci oamenii, la necaz sau atunci când fac pași reali spre Dumnezeu, se uită țintă la noi, Slujitori și credincioși, și ne imită modul de-a vorbi și de-a ne comporta. Însă, sărmanii, ei nu știu că imită un mod de viață nebisericesc, fariseic, ci cred că „așa e bine”, că „așa se comportă ortodocșii”. Însă, până când ajung ei să vadă ce e bine și ce e rău – dacă vor vedea vreodată această diferență! – îi cred pe prea mulții șarlatani ai „duhovniciei”.

Căci între omul care știe că știe puțin și cel care crede că le știe pe toate e o mare diferență. Cei care au bun simț în viața bisericească știu că știu puțin și de aceea nu se erijează în „mari oameni duhovnicești”. Ci vorbesc în funcție de cât știu, de cât pot, de cât sunt. Dar cei care au nevoie de bani sau de popularitate, ajung imediat „celebri” cu te miri ce inovație, Slujbă sau conferință, și au tupeul să spună tuturor și ceea ce n-au învățat și n-au trăit niciodată.

De aceea, „din roadele lor îi veți cunoaște pe ei  [ἀπὸ τῶν καρπῶν αὐτῶν ἐπιγνώσεσθε αὐτούς]” [Mt. 7, 16, BYZ]. Pentru că cuvintele se nasc din fapte, din cine ai ajuns cu Dumnezeu, iar faptele noastre ne sfințesc pe noi, ne transfigurează continuu, pentru că în asceza noastră Dumnezeu revarsă slava Lui care ne sfințește pe noi.

Așa că, dacă viața duhovnicească ar putea să existe și la romano-catolici și la anglicani și la penticostali și la musulmani și la hinduși…dar și la noi, aici, în Biserică, în singura Biserică a lui Dumnezeu pe pământ, înseamnă că viața duhovnicească nu ține de Biserică, de Biserica lui Dumnezeu, și, pe cale de consecință, putem dărâma Biserica asta, pentru că putem trăi oriunde duhovnicește. Și dacă orice pseudo-biserică are Sfinți, atunci orice credință e bună. Și dacă orice credință e bună, înseamnă că nu ne mai trebuie nici Scriptură, nici Biserică, nici Sfinți, pentru că orice ne trece prin cap e bun.

Numai că lucrurile nu sunt niciodată ipotetice în istorie, ci doar practice! Pentru că există doar o singură Biserică, aceasta în care noi suntem, din mila lui Dumnezeu, există un singur mod de a te sfinți: în viața ortodoxă, iar Sfinții lui Dumnezeu sunt aceștia, cei născuți în Biserică și pe care Biserica îi mărturisește ca Sfinți ai ei și pe care noi îi pomenim în fiecare zi. Iar cine dorește să creadă că poate fi „duhovnicesc” în afara Bisericii Lui, poate să creadă ce vrea, numai că nu are nimic de-a face cu adevărul.

Pentru că, ideologic vorbind, mulți cred că trăim în era „post-adevăr”[5]. Că „adevărul nu mai este important” pentru noi și că „merge și fără el”. Adică: „ne descurcăm și fără el”…Dar noi, creștinii ortodocși, trăim în era revelației lui Dumnezeu, unde cuvântul Lui este adevărul [In. 17, 17]. Pentru că toți Sfinții au trăit cu Dumnezeu și din adevărul și slava Lui, și de aceea se regăsesc cu toții în Împărăția Lui.

Însă, dacă dorești să-ți trăiești viața „relaxat” și frivol, să emiți orice opinie și să faci orice îți place, viața Bisericii, cu maximalismul ei ascetic și teologic, e un tip de inadecvare profundă. Pentru că omul lumesc nu suportă rigorile sfinte ale îndumnezeirii. Dar, pentru un creștin smerit, orice povățuire autentică, duhovnicească, e o bucurie și o împlinire mare, pentru că el dorește să se mântuie. El dorește să fie cu Dumnezeu și nu să se prefacă a fi.

Căci e ușor să ceri „unitate” între Biserică și romano-catolicism, spre exemplu! E bine să ceri această unitate sfântă a Bisericii una, dar trebuie să știi diferențele între Biserică și romano-catolicism. Căci eu, ca creștin și ca teolog ortodox, îmi doresc ca Patriarhul Romei să revină în Biserică, să se lepede de ereziile romano-catolice și să fie iarăși al Bisericii, după cum îmi doresc un Patriarh ortodox în orice țară europeană, africană, americană, musulmană, hindusă, care acum sunt eretice sau păgâne. Pentru că aceasta e voința Domnului: „ca toți să fie una [ἵνα πάντες ἓν ὦσιν]” [In. 17, 21, BYZ]. O unitate sfântă.

Însă toți trebuie să fim una în Biserica Lui și nu în zeci de pseudo-biserici printr-un proiect confederativ! Căci „uniunea” care ne lasă diferiți e un proiect non-eclesial, pentru că ne lasă în afara Bisericii. Fiindcă Biserica ne vrea pe toți schimbați în mod organic după viața, tradiția și teologia ei, adică ne vrea înăuntru ei, în ea.

Papa Franciscus are agendă non-eclesială. El vrea să scoată Biserica din temeliile ei sfinte, tradiționale, și să o ducă în pustiu…în pustiul ideologic pe care îl slujește. Așa au vrut toți ereticii Bisericii. Numai că Biserica îl vrea pe Papa Franciscus înapoi! Îl vrea smerit, cu adevărat smerit, cu adevărat sfânt, asumându-și întreaga revelație a Bisericii și sfințenia ei, pentru ca să aducă înapoi turma pe care o conduce în mod ilegitim. Pentru că Biserica lui Dumnezeu e aceasta și nu s-a împărțit niciodată în o mie și una de facțiuni.

Însă, iubiții mei, fiecare dintre noi trebuie să își asume întreaga sfințenie, viață și revelație a Bisericii! Căci dacă nu ne-o asumăm la propriu, noi trăim cu trupul în Biserică, dar cu sufletul suntem în afara ei. Și cine nu e și cu trupul și cu sufletul în Biserică, cine nu iubește cu totul Biserica Lui, nu este un duh cu El, ci e un diletant religios. Și diletantul nu e niciodată un iubitor de Dumnezeu! Pentru că cel ce Îl iubește pe Dumnezeu vrea să își sfințească viața și nu doar să ia salariu de la Biserică. Pentru că viața Bisericii nu e niciodată o profesie, ci e o dragoste. Dacă iubești Biserica, toată ziua o zidești în tine și în alții. Dar dacă ești doar angajatul Bisericii, pozezi bine, te închini cum trebuie, le faci pe toate părut ca la carte…dar nu ai nimic de-a face cu Biserica. Pentru că Biserica e una cu tine sau nu înseamnă nimic pentru tine. După cum viața cu Dumnezeu e lipire de Dumnezeu, e viață mistică cu El, prin care suntem de pe acum în Împărăția Lui.

Însă, istoria se face întotdeauna în sau împotriva Bisericii! Dacă te situezi în Biserică și rămâi în Biserică, nu poți vorbi de „adevăruri plurale”. Concesiile de la dogmele adevărului sunt trădări ale Bisericii. Însă cine trădează Biserica, se trădează. Iar cine o slujește cu adevărat, se sfințește zilnic.

Așadar, iubiții mei, suntem înălțați cu Hristos? Suntem acolo unde e și El? Suntem uniți noi cu El și cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, cu Dumnezeul mântuirii noastre? Atunci să ne rugăm pentru mântuirea și pentru pacea întregii lumi! Să Îl rugăm pe El ca să smerească inimile tuturor, pentru ca toți să vină la dreapta credință și la dreapta viață a Bisericii! Căci nu ne folosesc la nimic vorbele goale, mințirile de sine, vanitatea oarbă, ci numai pocăința și smerenia, ascultarea de Dumnezeu și delicatețea față de toți oamenii. Însă delicatețea față de oameni nu exclude adevărul! Adevărul face parte din delicatețe, fiind medicamentul care îndulcește și vindecă sufletul și trupul nostru.

Vă doresc multă sănătate și bucurie și Dumnezeu să Își facă voia Lui mereu în noi! Amin!


[1] Începută la 17. 39, în zi de duminică, pe 2 iunie 2019. După o ploaie torențială. Sunt 21 de grade, vânt de 13 km/ h și încă plouă…

[2] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Oro/Sun_Liturgy.html.

[3] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Pen/p39.html. [4] Ibidem.

[5] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Post-adevăr.