Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Predică la Duminica a VII-a după Paști [2019]

Iubiții mei[1],

Hristos S-a înălțat!

Domnul nostru S-a înălțat la cer, El, Cel care ne ridică nouă povara păcatelor noastre. Căci povara păcatelor e adevărata și cea mai insuportabilă greutate a sufletului nostru. Pentru că ele, păcatele noastre, oricare ar fi și oricum s-ar numi, sunt o piatră de mormânt pe sufletul nostru, o greutate enormă, de care trebuie să scăpăm numaidecât. De care trebuie să scăpăm prin lucrarea lui Dumnezeu în noi.

De multe ori, abia aștept să mă spovedesc, pentru ca să scap, să mă vindec de această povară, pe care eu însumi mi-am strâns-o. Pentru că povara păcatelor noastre o ridică numai Domnul de la noi, îndată ce noi ne spovedim păcatele înaintea Lui. Nu știu cum mă vindecă de păcatele spovedite, dar vindecarea mea e reală! Nu știu cum mă umple, deodată, de o mare ușurare duhovnicească, după ce m-am spovedit, dar ea e reală! Pentru că iertarea păcatelor noastre e darul lui Dumnezeu pentru noi. E mila Lui nemărginită față de noi. Iar curățirea noastră de păcate e lucrare dumnezeiască, e lucrarea Domnului în noi, care ne depășește cu totul, dar pe care o trăim ca pe adevărata noastră eliberare, ca pe adevărata noastră stare de libertate duhovnicească. Și Domnul ne-a lăsat Taina Mărturisirii în Biserică, pentru ca toți să ne vindecăm de păcatele noastre. Căci Domnul nu l-a zidit pe om pentru ca el să piară, să moară pur și simplu, și din el să nu mai rămână nimic după moarte, ci pentru ca el să trăiască „spre paza poruncilor Sale și spre moștenirea vieții celei nestricăcioase”[2]. L-a făcut pe om să fie moștenitorul Împărăției Sale.

De aceea, Domnul, pentru toți cei păcătoși, „este nădejdea celor fără de nădejde și odihna celor istoviți și împovărați cu fărădelegi”[3]. Cu fărădelegile pe care ei le-au săvârșit. Și păcatul ne istovește, ne sleiește de puteri, ne epuizează, pentru că ne golește de simțirea slavei lui Dumnezeu în noi.

Păcatul nu ne face puternici, ci slabi!

Păcatul nu ne întinerește, ci ne omoară!

Păcatul este slăbiciune, este boală, este tristețe, este o povară enormă. E o greutate sufletească ce ne face să simțim foarte acut singurătatea.

Tocmai de aceea, Domnul, știind neputința noastră cea multă și grea, ne-a dat aceste două Taine ale vindecării: Mărturisirea și Maslul. Căci El este „Cel care primește pocăința păcătoșilor și are puterea de a ierta păcatele cele multe și grele și dă tămăduire tuturor celor ce petrec întru neputință și în boală îndelungată”[4]

S-a înălțat cu umanitatea Sa la cer, Cel care S-a coborât până în Iad cu sufletul Său. Iad pe care Sfântul Petros l-a numit închisoare [φυλακή] [I Petr. 3, 9, BYZ], pentru că în el sunt închise sufletele celor păcătoși. Iar Domnul, murind pe Cruce ca om, „dar făcându-Se viu [cu] duhul”, adică cu sufletul Său, cu sufletul Său a coborât în Iad „și [καὶ], mergând [πορευθεὶς], a propovăduit [ἐκήρυξεν] [și] duhurilor celor [care erau] în închisoare [τοῖς ἐν φυλακῇ πνεύμασιν]” [Ibidem]. Pentru că i-a scos pe Sfinții Lui din Iad și, împreună cu ei, a redeschis Paradisul, Împărăția Lui cea veșnică. Așa după cum Domnul i-a spus Tâlharului celui bun: „astăzi vei fi cu Mine în Paradis [σήμερον μετ᾽ Ἐμοῦ ἔσῃ ἐν τῷ Παραδείσῳ]” [Lc. 23, 43, BYZ]. Pentru că Domnul dorește ceea ce dorește și Tatăl și Duhul Sfânt: ca noi toți să fim în Paradisul Dumnezeului nostru treimic. Și Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt doresc același lucru, pentru că au o singură voință și o singură lucrare în tot ceea ce fac. Fiindcă au o singură slavă, atâta timp cât au o singură ființă.

Iar Fiul este unul și El este Domnul nostru Iisus Hristos. Care, după dumnezeirea Lui, este Fiul lui Dumnezeu, iar, după umanitatea Sa, El S-a născut din Pururea Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu. Tocmai de aceea, pentru că S-a născut din Tatăl și nu este o făptură creată de Tatăl, Fiul este „deoființă [cu] Tatăl [ὁμοούσιον τῷ Πατρί][5]”.  Și Fiul este deoființă cu Tatăl și cu Duhul, pentru că au din veci aceeași ființă dumnezeiască, Tatăl născându-L pe Fiul și purcezându-L pe Duhul.

Iar Tatăl a făcut toate cele create prin Fiul întru Duhul Sfânt. De aceea, toate lucrurile create poartă amprenta Dumnezeului nostru treimic. Pentru că și Îngerii și oamenii și întreaga creație sunt lucrarea Dumnezeului Celui treimic.

Iar Fiul S-a întrupat „pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire [τὸν δι’ ἡμᾶς τοὺς ἀνθρώπους καὶ διὰ τὴν ἡμετέραν σωτηρίαν][6]”. Pentru că El a dorit și a realizat în umanitatea Lui restaurarea firii omenești în slava lui Dumnezeu și i-a dat omului posibilitatea să se mântuie, dacă dorește să conlucreze cu Dumnezeu. Căci El ne-a umplut de iubirea Lui, pentru ca și noi să Îi răspundem cu toată iubirea noastră.

Însă nu există iubire cu forța! La iubire se răspunde cu iubire. Și când simți iubirea și iertarea lui Dumnezeu în iertarea păcatelor tale, atunci înțelegi că El este Cel care ne iubește cu adevărat și veșnic. Pentru că întreaga hristologie este o lecție extaziantă de iubire. Prin Hristos Dumnezeu ni se revelează iubirea veșnică a Dumnezeului treimic pentru noi. Adică hristologia ne revelează iubirea veșnică a Preasfintei Treimi, făcând din triadologie fundamentul întregii existențe.

Pentru că „în aceasta este iubirea: că nu noi L-am iubit pe Dumnezeu”, nu noi L-am iubit mai întâi, ne spune Sfântul Ioannis Teologul, „ci că El ne-a iubit pe noi și a trimis pe Fiul Lui ispășire [ἱλασμὸν] pentru păcatele noastre” [I In. 4, 10, BYZ]. Și ispășirea Lui s-a făcut prin asumarea morții pentru noi, deși El nu avea păcat. De aceea, Hristos „a pătimit și a înviat a treia zi și S-a înălțat întru ceruri [παθόντα καὶ ἀναστάντα τῇ τρίτῃ ἡμέρᾳ καὶ ἀνελθόντα εἰς τοὺς οὐρανούς]”[7].

Dar nu S-a înălțat la ceruri pentru ca să uite de noi, pentru că El este cu noi în toate zilele până la desăvârșirea/ sfârșitul veacului [ἕως τῆς συντελείας τοῦ αἰῶνος] [Mt. 28, 20, BYZ], a timpului. Neînsemnând că după aceea nu mai este. Ci, dacă va fi cu noi până atunci, până la a doua Lui venire întru slavă, cu atât mai mult va fi cu noi veșnic, pentru că de aceea și vine ca „să judece viii și morții [κρῖναι ζῶντας καὶ νεκρούς]”[8]: ca să fie pentru veșnicie cu toți Sfinții și Îngerii Lui.

Și am reactualizat acum Simbolul [Σύμβολον] sau Crezul de la Nicea [Νίκαια][9], pentru că astăzi îi pomenim pe cei 318 Sfinți Părinți care au participat la Sinodul I Ecumenic de la Nicea[10]. Și dacă Sinodul a avut loc în anul 325, anul acesta, în 2019, s-au împlinit 1.694 de ani de când Biserica a început să alcătuiască Crezul ortodox, pe care noi îl rostim în cadrul Slujbelor Bisericii.

Pentru că adevărul Bisericii nu se schimbă!

– Și de ce nu se schimbă?

– Pentru că adevărul Bisericii e adevărul revelat de Dumnezeu, care este adevăr veșnic, neschimbabil. Și tocmai de aceea, dacă cunoaștem adevărul lui Dumnezeu, adevărul Lui ne face liberi interior [In. 8, 32]. Iar dacă Domnul ne eliberează de povara păcatelor noastre, atunci când ne mărturisim Lui cu pocăință și primim de la El, prin Duhovnicul nostru, iertarea păcatelor noastre, atunci suntem cu adevărat liberi [In. 8, 36].

Însă libertatea duhovnicească e libertatea de a face binele, de a împlini voia lui Dumnezeu. Căci slava Lui ne întărește să trăim cu Dumnezeu și să ascultăm voia Lui cea mântuitoare pentru noi. Libertatea duhovnicească e una sfântă, pentru că e libertatea care ne sfințește. Însă, când considerăm că starea interioară de bine, pe care ne-o aduce iertarea lui Dumnezeu, e prilej de păcătuire, atunci ne pierdem libertatea interioară. De aceea și Sfântul Pavlos ne-a atenționat, spunându-ne: „Numai [să] nu [folosiți] libertatea întru prilejul trupului [μόνον μὴ τὴν ἐλευθερίαν εἰς ἀφορμὴν τῇ σαρκί,], ci slujiți unii altora prin iubire [ἀλλὰ διὰ τῆς ἀγάπης δουλεύετε ἀλλήλοις]!” [Gal. 5, 13, BYZ].

Căci prilejurile pentru trup, pentru desfătarea trupească, sunt momentele în care suntem acaparați de cele trupești. Dar când slujim unii altora spre mântuirea tuturor, atunci trăim în libertatea lui Dumnezeu, pentru că lucrăm cele bune și mântuitoare pentru noi.

Pentru că rostul întregului cult al Bisericii, iubiții mei, acesta este: să fim continuu în slujirea lui Dumnezeu! Căci sufletul și trupul nostru au nevoie de slujirea, de închinarea în fața lui Dumnezeu, de smerirea continuă în fața Lui. Un om care nu se roagă și nu cere mereu mila lui Dumnezeu, e un om care nu mai conștientizează faptul că el trăiește doar din mila lui Dumnezeu. Pentru că avem nevoie să nu uităm cine suntem, că suntem oameni păcătoși, și nici rostul nostru pe acest pământ: pentru ca să ne mântuim.

Și mă uit mereu la tineri și la tinere, la acești oameni frumoși, care arată bine, și care sunt ca niște flori înflorite, care se cred netrecătoare pe acest pământ. Se uită mereu în oglindă, se aranjează, sunt conștienți de tinerețea și de frumusețea lor, dar fac abstracție de ziua de mâine. Însă tinerețea care se crede nemuritoare, care face abstracție de ziua de mâine, e o tinerețe mahmură. E o tinerețe care nu s-a trezit, care nu și-a dat încă seama de cât de evanescentă e viața noastră. Pentru că viața noastră e pentru a ne împodobi duhovnicește, pentru a ne curăți interior și nu pentru a salva aparențele.

Tinerii trebuie să fie bătrâni la minte, să fie înțelepți! Iar bătrânii trebuie să fie supli la minte, cu entuziasm tineresc! Căci tinerețea trebuie să trăiască cu Dumnezeu, iar bătrânețea să se împlinească numai în El. Pentru că Dumnezeul nostru dorește ca noi să trăim ca robi ai Lui [I Petr. 2, 16], fiind plini de libertatea duhovnicească cu care El ne face mereu liberi.

Vă doresc multă sănătate, bucurie, pace și împlinire în tot ceea ce faceți! Amin!


[1] Începută la 17. 57, în joia Înălțării Domnului, soare, 27 de grade, vânt de 8 km/ h.

[2] Molitfelnic, ed. BOR 2002, p. 166. [3] Idem, p. 158. [4] Idem, p. 137.

[5] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Nicene_Creed. [6] Ibidem. [7] Ibidem. [8] Ibidem. [9] Ibidem.

[10] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/3612/sxsaintinfo.aspx.

Did you like this? Share it:

Previous

Amos, cap. 8, cf. LXX

Next

Amos, cap. 9, cf. LXX

2 Comments

  1. Andrei George

    Adevărat S-a înălțat!
    Foarte frumoasă predică teologică, mulțumim mult! Binecuvăntați Părinte!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Numai bine, Domnule Andrei! Dumnezeu să vă bucure și să vă lumineze pururea!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno