Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [47]

Sorescu încearcă și alte autodefiniri: „Sunt o cetate aproape măreață/ Pe care trebuie s-o cuceresc din nou,/ Până la ultima piatră,/ În fiecare dimineață. /…/ Până seara târziu/ Arunc asupra mea, cel de ieri,/ Cu bolovani/ Și smoală clocotită” (Fortăreață).

Suntem, fiecare, o cetate de cucerit în fiecare zi. Cine nu caută să se cucerească zilnic, ca și cum nu ar fi trăit până atunci, ca și cum viața începe de fiecare dată, cu fiecare zi, nu înțelege mare lucru din rostul existenței.

Aceeași perspectivă o au și Sfinții Părinți, care spun că dacă nu ai învins o patimă în tine în fiecare zi, dacă nu ți-ai cucerit cetatea sufletului, acea zi e una irosită.

Poemul Fuga actualizează ideea metafizică a gravitației cerului („E o gravitație și spre cer”) care e mai puternică decât gravitația pământului (idee poetică întâlnită și la Nichita Stănescu): „Aerul e tot o fâlfâire,/ Un început de aripă”, un început de zbor spre cer. Pentru că sensul existenței noastre e ascendent și cerul ne atrage cu tot magnetismul lui spiritual pe care nu îl poate oculta atracția telurică, gravitația în jurul lucrurilor trecătoare.

Niciun om nu este exclus de la această chemare către cer: „sunt atâtea stele,/ Mereu e câte una deasupra fiecăruia…”. Ceea ce îmi amintește de o apoftegmă a Sfântului Serafim de Sarov: există tot atâtea căi de mântuire câți oameni sunt pe pământ. Nimeni nu e exclus de la mântuire, nimeni nu e „predestinat” să piară, să fie damnat.

Un alt poem care poate fi considerat o autodefinire metafizică se numește Inspirație:

„La menajul meu din nori/ Se încalecă erori./ Din aproape în aproape,/ Saltă sufletul pe ape./ Sub copite – eu, în silă,/ Ca pustiul sub cămilă”.

Doar dacă eul devine pustiul de sub cămilă, sufletul saltă pe ape. Altfel aspirația spre cele celeste e oprită în nori, nu urcă până la înălțimea Cerului.

Dacă omul nu se golește de patimi, nu devine pustiu de atracții pătimașe, dacă nu se deșartă de orgolii, sub copite și cămile, sufletul nu poate merge cu Dumnezeu peste apele vieții. Soluția nu este să urci singur în nori, ci să te întinzi ca un deșert pentru ca sufletul să salte peste ape.

Versurile lui Sorescu se află cumva într-o relație de atracție cu cele ale lui Nichita, pe care le-am citat de multe ori în exegezele mele anterioare: „Născut dintr-un cuvânt îmi duc înțelesul/ într-o pustietate divină”(Confundare, vol. Oul și sfera).

Did you like this? Share it:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *