Un punct de vedere

În primul volum al istoriei sale literare[1], Mircea Anghelescu își intitulează un capitol: „Literatură și credință”. Mă bucur de abordarea subiectului (către care Profesorul Anghelescu, chiar dacă recunoaște, cu onestitate rară pe la noi, că e un necunoscător în domeniul teologiei/ religiei, a manifestat și în trecut înțelegere și interes), dar nu am timp acum de un comentariu extins și elaborat.

Mă rezum la a spune, cu privire la carte, că sunt date și informații care merită scoase la lumină și că puțini s-ar fi încumetat pe un teritoriu atât de arid, „pentru altfel de profesioniști ai culturii”[2].

Rețin pentru azi doar introducerea la capitolul amintit:

„Raporturile dintre literatură și religie sau, poate ar fi mai bine zis, între literatură și credință nu sunt bine cunoscute în istoria culturii noastre mai vechi [!] și vom avea surpriza să vedem chiar la un scriitor profund ancorat în viața spirituală a trecutului nostru, cum este Vintilă Horia, cât de puțin știa despre această relație, ce credea el despre acest subiect și ce scria el prin anii șaizeci: «Dacă răsfoim literatura română din veacul al XIX-lea, prelungită până în pragul Primului Război Mondial, și dacă vom voi să aflăm în ea ecoul acelei stăruitoare căutări a lui Dumnezeu care constituie una din temele centrale ale literaturii occidentale dintotdeauna, ne va impresiona lipsa oricărei preocupări religioase la scriitorii noștri. Prezența misterioasă a divinității, care animă literatura occidentală de la Dante la Claudel, e invizibilă între romanticii moldo-vlahi»”[3].

Dacă aceasta este perspectiva în privința „culturii noastre mai vechi”, vă închipuiți, cred, că în ceea ce privește cultura mai nouă cu atât mai puțin nu mai putem spera să mai descoperim vreo preocupare religioasă la scriitorii noștri! Nu-i așa?

Adică suntem un neam de oameni fără Dumnezeu și fără lege. E logic, din moment ce reprezentanții neamului românesc pe tărâmul literaturii sunt toți fără Dumnezeu.

Însă perspectiva e falsă, atât pentru cultura veche, cât și pentru cea nouă! Despre cine a avut și are interes și de ce ca să apărem în felul acesta, iarăși nu am timp acum să mă lansez în explicații.

Sunt mai multe rațiunile care au determinat formarea unor foarte groși ochelari de cal pe ochii criticilor noștri literari și ai oamenilor de cultură români, de la neștiință sau ignoranță până la reaua-credință (foarte multă, la unii!), care au condus, în multe decenii, la ocultarea acestei relații a scriitorilor cu Dumnezeu, până la a ajunge astăzi a fi negată aproape cu desăvârșire sau – acolo unde nu se poate evita subiectul sub nicio formă – cel puțin depreciată și luată în derâdere.

În cărțile mele am căutat (și cred că am reușit) să dez-ocultez și să demistific lucrurile, cel puțin în privința poeziei românești, de care m-am ocupat în mod deosebit până în prezent (de la Dosoftei la Marin Sorescu). Și volumele mele critice, solid argumentate, zic eu, stau mărturie că situația este cu totul alta decât cea care a fost prezentată de criticii noștri literari sau decât cea percepută de mulți dintre oamenii noștri de cultură (atât de superficial și de precar percepută!)…


[1] Mircea Anghelescu, O istorie descriptivă a literaturii române. Epoca premodernă, Ed. Tracus Arte, 2019.

[2] Idem, p. 7. [3] Idem, p 75.

Did you like this? Share it:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *