Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [48]

Poemul Alte dimensiuni urmează aceeași tactică: pare că vorbește despre una (știință și filosofie), când, de fapt,  discută probleme existențiale și religioase fundamentale.

Tactica dublului cod de lectură este, așadar, aproape ubicuă în lirica lui Sorescu. El sugerează un cod, dar vizează un altul. Nici primul nu este unul facil, în stare să fie satisfăcut de înțelegerea literală, ci are nevoie de decriptare. Al doilea însă e tainic, fără a fi ermetic.

Astfel, în poemul anunțat citim că: „N-are cum exista timpul,/ Nici nu există, desigur,/ E o trăire fără timp,/ În gol,/ În contul unui timp/ Ce va să vie”.

Unii ar putea încerca să rezolve această problemă filosofic ori prin apelul la teorii științifice. Însă eu nu cred că Sorescu a intenționat o poezie deschisă unor interpretări plurale, ci, ca mai toți poeții noștri, a avut în minte un sens unic.

În termeni ortodocși, timpul există de la crearea lumii și până la momentul transfigurării ei, al sfârșitului ei așa cum o cunoaștem și o vedem acum. După care va urma intrarea în veșnicie.

Timp au numai cei care trăiesc pe pământ.

Pe de altă parte, însă, putem spune, precum Sorescu: acum „E o trăire fără timp,/ În gol,/ În contul unui timp/ Ce va să vie”. Pentru că adevăratul timp al vieții, adevărata existență a noastră este cea din veșnicie, nu cea de aici. Acum e doar o pregătire pentru atunci.

Suntem aici, în această viață, „Ca niște pești care ar trăi pe uscat,/ În speranța unui potop/ Viitor”. Iar acest potop va veni. Veșnicia va fi un potop binefăcător pentru unii – pentru cei care aici trăiesc „ca niște pești pe uscat”, pentru cei care suferă în această viață, așteptând-o pe cea viitoare –, și dureros pentru alții, pentru cei care au crezut că viața de aici e totul.

„Lumea e pe un gol de vreme/ Cu vagi posibilități de umplere, // Istoria sa,/ Un consum colosal de secunde/ În vid”.

Timpul vieții, timpul istoriei trece atât de repede, încât puțini bagă de seamă că vremea e mai mult un gol – ceva ce a fost și nu mai e – decât timp propriu-zis care ne stă înainte.

Timpul nu există, nici măcar „un fir de timp”, pentru că nu e al nostru și „nu poți împrumuta ceva,/ fie și ceva care nu există,/ la infinit”.

Timpul îl avem cu împrumut, dar avem ceva ce nu se vede, nu se simte și se scurge foarte repede, ca și cum n-ar fi fost niciodată.

De aceea, „trebuie căutate alte dimensiuni”: dimensiunile veșniciei. Căci a căuta „alte dimensiuni”, care să aibă aceleași caracteristici ale persisabilității, ale timpului vid, nu poate avea niciun sens…

Did you like this? Share it:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *