Domnul Iisus Hristos a folosit substantivul λύτρον [răscumpărare] în relația cu Sine. Pentru că „Fiul omului nu a venit [ca] să fie slujit, ci să slujească, și să-Și dea sufletul Său răscumpărare [λύτρον] pentru mulți” [Mt. 20, 28, BYZ]. A venit ca să moară, pentru ca, prin moartea Sa, să îi răscumpere pe oamenii cei credincioși Lui. Același text avem și la Mc. 10, 45, BYZ.

Sfântul Lucas folosește forma λύτρωσιν în Evanghelia sa, la 1, 68 și 2, 38, cf. BYZ. În 1, 68, Domnul Dumnezeu e mărturisit ca Cel care „a cercetat și a făcut răscumpărare poporului Său [ἐπεσκέψατο καὶ ἐποίησεν λύτρωσιν τῷ λαῷ Αὐτοῦ]”. Căci, pentru a răscumpăra poporul, trebuie să mergi la el și să îl cercetezi, să vezi ce face. Iar dacă poporul este al Lui și El l-a cercetat duhovnicește și l-a răscumpărat, acestea s-au petrecut pentru că poporul a fost în robie. În robie spirituală.

2, 38 ne vorbește despre faptul că existau oameni care așteptau răscumpărare [λύτρωσιν] în Ierusalim. Răscumpărare duhovnicească. Pentru că lor le-a vorbit o femeie duhovnicească: Sfânta Profetesă Anna [Lc. 2, 36-38, BYZ]. Însă răscumpărarea așteptată de cei din Ierusalim era legată de „Mângâierea lui Israil [Παράκλησιν τοῦ Ἰσραήλ]” [Lc. 2, 25, BYZ], adică de persoana lui Hristos.

În Evrei 9, 12, Sfântul Pavlos folosește și el forma λύτρωσιν și o leagă de persoana lui Hristos. Unde ne spune că Domnul, Cel răstignit, înviat și înălțat în sânul Treimii cu umanitatea Sa, „prin sângele Său a intrat o dată pentru totdeauna întru cele sfinte [διὰ δὲ τοῦ Ἰδίου αἵματος εἰσῆλθεν ἐφάπαξ εἰς τὰ ἅγια], răscumpărare veșnică aflând [αἰωνίαν λύτρωσιν εὑράμενος]” [cf. BYZ]. Iar „întru cele sfinte” înseamnă în sânul Treimii. Și El a aflat răscumpărare veșnică [αἰωνίαν λύτρωσιν] pentru cei credincioși. Ceea ce înseamnă că oamenii credincioși sunt răscumpărați de El, dacă cred în El și împlinesc poruncile Sale.

În Rom. 3, 24 și Efes. 4, 30, Sfântul Pavlos folosește forma de G. a substantivului ἀπολύτρωσις, adică pe ἀπολυτρώσεως. În Rom. 3, 24, BYZ, el ne spune că toți cei păcătoși, „îndreptându-se [în] dar [δικαιούμενοι δωρεὰν], [cu] harul Său [τῇ Αὐτοῦ χάριτι], [se mântuie] prin răscumpărarea cea în Hristos Iisus [διὰ τῆς ἀπολυτρώσεως τῆς ἐν Χριστῷ Ἰησοῦ]”. Cea pe care o primesc în persoana Domnului. La Efes. 4, 30, BYZ, Sfântul Pavlos ne îndeamnă: „Și nu mâhniți Duhul Cel Sfânt al lui Dumnezeu [Καὶ μὴ λυπεῖτε τὸ Πνεῦμα τὸ Ἅγιον τοῦ Θεοῦ], întru Care ați fost pecetluiți întru ziua răscumpărării [ἐν ᾯ  ἐσφραγίσθητε εἰς ἡμέραν ἀπολυτρώσεως]!”.

Iar el se referă la harul Duhului Sfânt care este în noi, atunci când ne spune să nu mâhnim Duhul Cel Sfânt al lui Dumnezeu. Și noi am primit harul Duhului în ziua când am fost botezați și am primit și Taina Mirungerii, alături de Taina Euharistiei. Căci Mirungerea a fost „pecetea darului Duhului Sfânt [σφραγὶς δωρεᾶς Πνεύματος Ἁγίου]”[1]. Și noi întru Duhul am fost pecetluiți, am fost umpluți de har, ziua primirii noastre în Biserică prin Botez, Mirungere și Euharistie fiind „ziua răscumpărării [ἡμέραν ἀπολυτρώσεως]” noastre.

În BYZ avem de 6 ori forma de Ac. ἀπολύτρωσιν.  La Rom. 8, 23; Efes. 1, 7; 1, 14; Col. 1, 14; Evr. 9, 15; 11, 35. În Rom. 8, 23 se vorbește despre „răscumpărarea trupului nostru [τὴν ἀπολύτρωσιν τοῦ σώματος ἡμῶν]”. Căci noi, cei care avem „începătura Duhului [ἀπαρχὴν τοῦ Πνεύματος]” în noi înșine, primită la Mirungere, așteptăm „înfierea [υἱοθεσίαν]” și „răscumpărarea trupului nostru [τὴν ἀπολύτρωσιν τοῦ σώματος ἡμῶν]” [Rom. 8, 23, BYZ]. Însă înfierea am primit-o la Botez! Și când noi așteptăm înfierea, deși am primit-o, așteptăm de fapt desăvârșirea înfierii în noi înșine, adică starea de îndumnezeire, în care vom trăi și răscumpărarea trupurilor noastre, nu numai a sufletelor noastre. Pentru că răscumpărarea trupurilor, în acest context, înseamnă transfigurarea lor la învierea cea de obște. Când „zidirea însăși va fi eliberată din robia stricăciunii [αὐτὴ ἡ κτίσις ἐλευθερωθήσεται ἀπὸ τῆς δουλείας τῆς φθορᾶς], [ca să trăiască] întru libertatea slavei a copiilor lui Dumnezeu [εἰς τὴν ἐλευθερίαν τῆς δόξης τῶν τέκνων τοῦ Θεοῦ]” [Rom. 8, 21, BYZ]. De fapt, răscumpărarea e totuna cu eliberarea din robie sau cu libertatea slavei, cu libertatea interioară, duhovnicească, pe care o aduce slava lui Dumnezeu.

În Efes. 1, 7 ni se spune că răscumpărarea o avem în Hristos, prin sângele Său, adică prin Patimile și Moartea Lui pe Cruce pentru noi. În Efes. 1, 14 harul Duhului este „arvuna moștenirii noastre [ἀρραβὼν τῆς κληρονομίας ἡμῶν]” celei veșnice, pe care o avem „întru răscumpărarea stăpânirii [εἰς ἀπολύτρωσιν τῆς περιποιήσεως], întru lauda slavei Sale [εἰς ἔπαινον τῆς δόξης Αὐτοῦ]”.  Și pentru că El, Hristos, Domnul nostru, ne-a răscumpărat pe noi, El ne-a dat să avem stăpânire peste noi înșine. În care lăudăm duhovnicește, întru slava Lui, pe Dumnezeu.

La Colos. 1, 14, Sfântul Pavlos mărturisește că avem răscumpărarea noastră în Fiul, răscumpărare care e totuna cu „iertarea păcatelor [τὴν ἄφεσιν τῶν ἁμαρτιῶν]”. Pentru că răscumpărarea noastră nu e fizică, ci interioară, duhovnicească, pentru că El ne-a iertat și ne iartă păcatele noastre în Taina Mărturisirii păcatelor.

În Evr. 9, 15, Hristos este Cel care „al morții făcându-Se întru răscumpărarea celor neascultători în făgăduința cea dintâi [θανάτου γενομένου εἰς ἀπολύτρωσιν τῶν ἐπὶ τῇ πρώτῃ διαθήκῃ παραβάσεων]”. Pentru că El i-a răscumpărat, prin moartea Sa, mai întâi pe iudei, pe cei care erau moștenitorii făgăduinței celei dintâi. Dar moartea Lui este pentru toți, adică și pentru cei dintre păgâni, pentru că a doua făgăduință sau făgăduința cea nouă este pentru toți oamenii.

În Evr. 11, 35 ni se spune că Sfinții Vechiului Testament nu au primit răscumpărarea în timpul vieții lor, dar o vor primi la învierea cea de obște. Sau, în termenii Sfântului Pavlos, pentru „ca mai bună înviere să dobândească [ἵνα κρείττονος ἀναστάσεως τύχωσιν]”. Și mai buna înviere e totuna cu moștenirea Împărăției Sale, ca ființe transfigurate și pline de slava lui Dumnezeu.

Însă, dacă răscumpărarea în Noul Testament este cea duhovnicească, din robia demonilor, a celor credincioși, primită prin Botezul Bisericii datorită asumării morții de către Domnul, în Vechiul Testament se vorbește despre răscumpărarea fizică și duhovnicească a poporului Său, a lui Israil, din Egiptos. Căci El a răscumpărat pe poporul Său din robia egipteană și l-a chemat, cu tăria Sa, întru sălășluirea cea sfântă a Lui [Ieș. 15, 13, LXX]. În Deut. 9, 26, Domnul a răscumpărat întru tăria Sa cea mare pe Israil. În Deut. 21, 8, Domnul a răscumpărat din Egiptos pe Israil. Adică l-a scos afară din acea țară, din Egipt. Același lucru ni se spune și în Ieș. 18, 10; II Sam. 7, 23; I Cron. 17, 21 etc.

Însă Sfântul Ieremias, în Plângeri 3, 58, LXX, mărturisește: „Judecat-ai, Doamne, dreptățile sufletului meu, răscumpărat-ai viața mea [ἐλυτρώσω τὴν ζωήν μου]”. Și prin viața lui se referă la sufletul său. Pe când Sfântul David, în Ps. 30, 6, mărturisește: „Răscumpăratu-m-ai [ἐλυτρώσω με], Doamne, Dumnezeul adevărului [Κύριε ὁ Θεὸς τῆς ἀληθείας]”. În Ps. 70, 23 se vorbește despre răscumpărarea sufletului ca despre o realitate trăită, experiată. Iar în Ps. 73, 2 se vorbește despre răscumpărarea muntelui Sionului, care e o profeție despre răscumpărarea Bisericii, adică a celor credincioși de astăzi. Și pe cei pe care El îi răscumpără, prin mila Lui, din robia demonilor, îi păzește nevătămați în Biserica Sa.


[1] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Euch/Baptism.html.