Iubiții mei[1],
exodul românilor a adus în prim-plan importanța specialiștilor, a oamenilor calificați, a necesității angajaților pentru prezentul și viitorul României. Pentru că pleacă în afară oamenii instruiți, oamenii cu potențe, oamenii tineri și sănătoși și rămân aici foarte puțini oameni capabili. Cu adevărat capabili pentru fiecare zonă de muncă din România. Căci această ieșire în masă din țară ne-a pus în fața următoarei realități: avem deja o țară prea mare pentru locuitori prea puțini. Pentru că avem nevoie de mână de muncă din străinătate ca să putem funcționa în mod viabil ca țară.
Conform raportului pe iulie 2019 al Ministerului pentru românii de pretutindeni, aproximativ 9.700.000 de români sunt în diaspora în mod oficial[2]. Căci neoficial sunt și mai mulți. Iar raportul Institutului Național de Statistică pe ianuarie 2018 era că există 19,5 milioane de rezidenți în România[3]. Însă, în fapt, câți rezidenți din cei 19 milioane stau efectiv în România? Pentru că mulți se duc, se-ntorc, trăiesc mai mult cu banii câștigați în străinătate decât în urma muncii din România. Iar viața socială a României e asigurată de cei care muncesc numai aici și care își asumă viața românească cu totul. Și românii care locuiesc numai în România sunt nevoiți să trăiască cu această economie disfuncțională, în care, pe de o parte, are nevoie de angajați, dar, pe de altă parte, numai în anumite orașe sau regiuni.
Căci marile uzine și șantiere comuniste au pierit, oamenii calificați au ajuns în șomaj, multe regiuni nu mai au relevanță economică și, de aceea, ceea ce se cere în prezent e numai mână de lucru în piața de desfacere și în servicii. Pentru că România a ajuns o piață de desfacere pentru alte țări și produce foarte puțin pentru nevoile noastre curente și pentru export. Iar când vorbim de export, România se bazează în 2019 pe „construcția de automobile și piese auto, pe industria prelucrătoare, agricultură și software”[4].
Producem puțin și cumpărăm multe. Și pentru că nu producem mult, nu avem locuri de muncă pentru cetățenii noștri. Și ei sunt nevoiți să plece în străinătate, aventura străinătății venind la pachet cu costuri mult mai mari pentru viața și sănătatea lor.
Ne pleacă specialiștii și lasă un gol în urma lor! Ne pleacă oamenii deștepți, tineri, în putere! Natalitatea României e în scădere, iar îmbătrânirea populației și rărirea ei se vede la tot pasul. Pentru că Înmormântările sunt multe, iar Nunțile sunt puține. Și oamenii care vin la Biserică sunt tot mai puțini, pentru că raportarea oamenilor la viață e tot mai superficială. Și superficialitatea aceasta ne omoară! Superficialitate ce merge în tandem cu confortul și cu izolarea egoistă, cu distanțarea față de semenii noștri. Pentru că, pe măsură ce ne distanțăm de oameni, ne distanțăm și față de sensul real al vieții noastre. Ne depărtăm de lucrarea mântuirii noastre.
Iar Evanghelia zilei [Mt. 9, 1-8] este despre izolarea socială a oamenilor aflați în suferință. Despre excluderea socială a oamenilor din cauza unei boli, a unei infirmități, a unei nevoi speciale. Și, în același timp, despre prezența lui Dumnezeu în viața noastră.
Și cine îl vindecă pe cel paralitic [παραλυτικός] [Mt. 9, 2, BYZ], pe cel marginalizat social? Domnul Iisus Hristos, Cel care abia fusese exclus de către gherghesini din ținutul lor [Mt. 8, 28, 34]. Pentru că atunci când aceia „I-au cerut ca să plece din hotarele lor” [Mt. 8, 34, BYZ], El, „intrând întru corabie, a traversat și a intrat întru cetatea Sa” [Mt. 9, 1, BYZ]. Dumnezeu S-a smerit! A făcut ascultare față de oameni. Pentru că Dumnezeu așteaptă pocăința oamenilor, ca ei să se mântuie.
Iar oricine este exclus de undeva revine acasă. Revine în locuri favorabile, prietene lui. Fiindcă avem nevoie să ne vindecăm durerea, să ne vindecăm tristețea, să ne regăsim echilibrul interior.
Însă Domnul, în cetatea Sa, primește în fața Lui un paralitic zăcând pe pat [ἐπὶ κλίνης βεβλημένον] [Mt. 9, 2, BYZ]. Adică nu un om care se află în lumina reflectoarelor, ci pe unul ascuns de ochii lumii. Îl primește pe cel care zăcea de unul singur, nesocotit de oameni. Căci atunci când ți-ai trăit traiul și ți-ai mâncat mălaiul vieții și cazi la boală, mai toți te uită. Rămâi doar cu cei care te iubesc, care te cunosc, care te respectă. Dar dacă nu ai pe nimeni…atunci singurătatea ta e mângâiată doar de Dumnezeu. De Cel care poartă de grijă de noi toți.
Însă, pe când oamenii Îi aduceau un bolnav, un singuratic, „Iisus, văzând credința lor [ἰδὼν τὴν πίστιν αὐτῶν], i-a zis paraliticului: «Îndrăznește [Θάρσει], copile [τέκνον]! Ți-au fost iertate ție păcatele tale [ἀφέωνταί σοι αἱ ἁμαρτίαι σου]»” [Mat. 9, 2, BYZ]. Pentru că niște prieteni, niște oameni de bine, niște oameni credincioși, au dorit ca acest om să fie vindecat. Și Domnul îl iartă pe paralitic pentru credința și iubirea celor care au mijlocit pentru el. Așa cum pe noi ne iartă Dumnezeu și ne ajută și ne întărește în viața noastră pentru rugăciunile Sfinților și ale Îngerilor Lui.
Rugăciunile unora pentru alții sunt bineplăcute lui Dumnezeu! Pentru că rugăciunea pentru alții e iubire. E manifestare a iubirii noastre față de ei. Căci, în esență, toate faptele noastre bune sunt iubire de Dumnezeu și de oameni. Și numai ceea ce se face din iubire responsabilă dăinuie în istorie.
Dar esența bolii este păcatul! În ochii lui Dumnezeu boala e doar coaja, pentru că miezul ei constă în păcatele noastre. Și dacă El ne vindecă de păcatele noastre, dacă ne curățește de ele, dacă ni le iartă, de acolo izvorăște sănătatea noastră reală. Iar marea harismă a iertării păcatelor, pe care Domnul a dat-o Episcopilor și Preoților, e pentru însănătoșirea noastră grabnică.
Simt că mă vindec, că renasc la fiecare Spovedanie. Pentru că fiecare iertare de păcate este o umplere de slava lui Dumnezeu. O umplere de viața Lui. Iar dacă dăruim ceva dumnezeiesc oamenilor sau dacă Domnul dăruie ceva dumnezeiesc prin noi, Slujitorii Săi cei nevrednici, El dăruie iertare tuturor celor care se pocăiesc. Și iertarea lui Dumnezeu e începutul vindecării noastre! Pentru că de la ea, de la iertarea Lui, noi ne reîncepem viața creștină. Căci Spovedania este o reactualizare a Botezului nostru. Ea e curățire de păcate și umplere de viața lui Dumnezeu, pentru ca noi să fim vii duhovnicește. Și dacă suntem vii duhovnicește, atunci suntem sănătoși cu adevărat.
Cei care nu au cunoscut niciodată iertarea lui Dumnezeu vorbesc cu păcat despre ea. Fac tot felul de ironii prostești la adresa Spovedaniei și a iertării păcatelor noastre. Dar cei care au cunoscut marea milostivire a lui Dumnezeu față de ei, aceia nu pot să glumească cu această mare sfințenie, cu această mare iertare a lui Dumnezeu. Pentru că ei sunt recunoscători față de iubirea Lui pentru ei.
Oamenii vorbesc în ei înșiși în mod continuu și adesea păcătuiesc în gândurile lor. De aceea, trebuie să știm cu toții că El ne cunoaște toate gândurile noastre. Tot ceea ce noi gândim în inimile noastre [Mt. 9, 4]. Și tot ceea ce gândim, simțim, voim și facem în mod păcătos, trebuie să spovedim. Pentru că tot ceea ce e spovedit, e și iertat de Dumnezeu. Dar dacă nu cerem curățire pentru bolile noastre, atunci le păstrăm în noi și suferim fără rost. Căci suferința pe care ne-o aduc păcatele e o suferință care nu ne mântuie, ci ne întunecă. Suferința care ne luminează e cea pentru dreptatea lui Dumnezeu, pentru împlinirea voii Lui. Dar când suferim mult interior tocmai pentru că ne ascundem păcatele, atunci suferim ca niște câini bolnavi și părăsiți, care se chinuie mult până mor.
Însă de ce să suferim datorită păcatelor noastre, când le putem spovedi în câteva minute?! De ce să tăinuim boala noastră, când spovedirea ei ne scapă cu totul de boală?!! Pentru că, pe măsură ce spovedim boala, noi ne vindecăm de ea. Căci Cel care ne vindecă e Dumnezeul milostivirii. E Cel care ne-a zidit sufletul și trupul nostru și ne dăruie vindecare la toate bolile noastre.
Iar Domnul ne ridică din boală și ne face să mergem [Mt. 9, 6]! Să mergem pe calea Lui. Căci omul care se vindecă și e recunoscător lui Dumnezeu, acela merge mereu la Casa Lui [Mt. 9, 7]. Și cei care văd și aud minunile Lui, se minunează de El și Îl slăvesc pe El [Mt. 9, 8], căci doar Dumnezeu poate să facă minuni mari și negrăite.
Însă, dacă ne pleacă medicii din țară, cine se mai ocupă de cei bolnavi? Dacă nu mai avem Preoți evlavioși și cu iubire de oameni, cine mai aleargă după oameni ca să îi învețe cu iertarea lui Dumnezeu? De unde ordine, dacă nu avem oameni care și-au pus ordine în sufletul lor și în viața lor? Și de unde dreptate, echilibru și verticalitate umană, dacă înlocuim viața Bisericii cu viața la întâmplare?
Specializarea cere timp, efort, dăruire. Nu ajungi profesor sau expert în ceva pentru că stai degeaba toată ziua, ci pentru că muncești toată ziua. Relaxarea e bună, dar pentru cei care muncesc mult. Însă, dacă n-ai muncit mult, cum să te duci la relaxare? Să te relaxezi pentru ce? Pentru nemuncă?…
Însă munca e cea care te bucură și te împlinește. După ce am mâncat mai multe feluri de roșii anul acesta și din mai multe țări, dar și din mai multe regiuni ale României, când am ajuns acasă, la Scrioaștea, și am mâncat o roșie cu totul și cu totul naturală, mi-am dat seama că aceea era prima roșie reală pe anul acesta. Iar dacă nu îți produci mâncarea ta, mănânci de fapt experiențele altora pe sănătatea ta. Pentru că mâncarea cere responsabilitate. Și fără responsabilitate, fără conștiință, nu facem nimic autentic pe fața pământului.
Teologia, cultura, știința, tehnologia au și ele nevoie de responsabilitate. Căci cartea reală e cea care e plină de adevăr. Cultura reală e cea plină de experiență. Știința reală e cea verificată. Tehnologia reală e cea care înlesnește munca și viața noastră. Și tot ceea ce ajută viața noastră este un bine.
Însă binele, adesea, oamenii îl răstălmăcesc, îl murdăresc, îl distorsionează. Pentru că binele e teologic. Pe cât păcătuim, pe atât avem mai puține idei bune. Și ideile bune se înmulțesc în noi pe măsura la cât de mult ne înrădăcinăm în a săvârși binele lui Dumnezeu. Și dacă suntem cu Dumnezeu, noi stăm în bine, în viața bună, duhovnicească, în cea plină de sănătatea lui Dumnezeu.
Avem nevoie de oameni care să muncească în România și să creadă în viitorul ei. Avem nevoie de români care să trăiască și să simtă românește, care să fie oameni ai credinței și ai valorilor fundamentale. Pentru că viitorul României e viața cu Dumnezeu. Amin!
[1] Începută la 15. 17, în zi de miercuri, pe 24 iulie 2019. Zi cu soare, 28 de grade, vânt de 10 km/ h.
[2] Cf. http://www.mprp.gov.ro/web/wp-content/uploads/2019/07/Raport-IULIE-2019_site.pdf. PDF, p. 2.
[3] Cf. https://a1.ro/news/social/populatia-romaniei-2019-populatia-romaniei-2018-id851325.html.
[4] Cf. https://jurnaluldeafaceri.ro/exporturile-romaniei-in-2019/.
