Răsăritul cel de sus

„Răsăritul cel de sus”[1] este Hristos. O știm din troparul Nașterii Domnului, așa cum îl auzim cu toții la Biserică: „Nașterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoștinței; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor, de la stea s-au învățat să se închine Ție, Soarelui dreptății, și să Te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de sus, Doamne, slavă Ție”.

Dar de ce este numit Hristos „Răsăritul cel de sus”?

Una dintre semnificații ne-o lămurește chiar troparul citat mai devreme: pentru că El este „Soarele dreptății” (Mal. 3, 20, LXX: ἥλιος δικαιοσύνης), este Dumnezeu, Soarele și Lumina lumii, Care, întrupându-Se pentru noi, făcându-Se om, ne-a răsărit nouă „de sus”, din cer.

Însă El este „Răsăritul” și pentru că a răsărit din mormânt, pentru că a înviat pentru noi ca un Dumnezeu, prin puterea Sa. Pentru că „a răsări” are dublă semnificație (care se păstrează nu numai în română, ci și în alte limbi), referindu-se atât la răsărirea soarelui, cât și la cea a plantelor. Iar Hristos S-a comparat El însuși cu bobul de grâu care moare și învie răsărind, iar, prin gura Profeților Săi, cu Soarele și cu Răsăritul cel de sus.


[1] A se vedea aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2019/07/28/zaharias-cap-6-cf-lxx/.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [52]

Poemul care a dat titlul volumului (Suflete, bun la toate) poate părea submediocrilor în cele duhovnicești o altă parodie la adresa vieții sufletești a omului de care vorbește Biserica. Însă nu este nici pe departe o ironie sau o parodie. Dimpotrivă, e aproape o predică:

O, suflete, bun la toate!
La privit pe fereastră
La întuneric,
La mersul femeilor
Și la apreciat distanța între două gâze.

Poate că abuzăm de tine
Folosindu-te ca pe o perie
Ca pe un burete
Ca pe o stea
Ca pe un telescop,
Ca pe o cârpă.

Săpați la suflet ca niște cârtițe
La lumina aerului orbitor:
Cu care gheare s-o fi săpând lumina,
Și cum să faci în ea galerii?

Mă gândesc că tu ne încurci
Că ne ești prea devreme, suflete,
O, suflete, bun la toate.

Adevărul este că sufletul ne încurcă – îi încurca foarte mult pe comuniști, ca pe toți ideologii materialismului, din orice societate și din orice veac.

Dar sufletul ne încurcă, mai mult sau mai puțin pe fiecare dintre noi. Sufletul îi încurcă și pe cei care nu cred că el există, deși cel care gândește că nu există este însuși sufletul! Dar un suflet înrobit cu totul trupului, sufocat de plăcerile trupului prin care se manifestă…

Iar Sorescu are dreptate când spune că ne folosim sufletul ca să privim, să contemplăm lumea. Pentru că simțurile trupești sunt instrumente de receptare a lumii fizice și a proprietăților ei. Dar cel care simte profund, care evaluează, care contemplă, care iubește și gândește este sufletul.

Numai că noi, educați la școala materialismului științific, nu numai în comunism ci și în prezent, uităm adesea de el, de sufletul nostru. Acest lucru se vede și când pierdem vremea (timpul vieții acesteia care ne e dat spre mântuire), încât folosim sufletul nostru „La privit pe fereastră/ La întuneric,/ La mersul femeilor/ Și la apreciat distanța între două gâze”.

E ca și cum ai avea o mașină extraordinară, care folosește o tehnologie ultra-avansată, și nu ai face nimic cu ea.

La fel și noi ținem sufletul în nelucrare (cum spun Sfinții Părinți), îl considerăm „bun la toate”, adică pentru a îndeplini numai fapte banale, elementare, necesare pentru viața materială și primitivă a trupului.

Nu ne gândim sau uităm cu totul că sufletul nostru e o lumină ultraperformantă, înzestrată cu o inteligentă și o simțire destinate veșniciei, cunoașterii veșnice și iubirii veșnice. Ni se pare că micile noastre ambiții și pofte care privesc trupul și orgoliile noastre pământești sunt toată lumea și toată viața noastră. Ceea ce e o minciună colosală.

Uităm că sufletul nostru nu e pentru ambiții banale, că el nu se umple și nu se satisface întru nimic prin mâncare, băutură, sex sau bogăție, și „abuzăm” de el, cum zice poetul, folosindu-l „ca pe o perie/ Ca pe un burete/ Ca pe o stea/ Ca pe un telescop,/ Ca pe o cârpă”.

El ar trebui să ne fie telescopul prin care să vedem lumea veșnică a lui Dumnezeu, dar îl folosim numai ca telescop pentru ce se vede zilnic sau pentru realități materiale.

Ar trebui să fie stea în Cerul nesfârșit al Împărăției lui Dumnezeu, dar noi îl vrem starletă într-o lume de zgomote care se duc.

Ar trebui să fie burete al adevărurilor veșnice, dar îl folosim ca burete de bârfe și cancanuri.

Pe scurt, sufletul nostru, lucrul cel mai scump pe care îl avem, cel mai de preț decât universul întreg, după cum ne-a spus Mântuitorul, îl tratăm ca pe o cârpă.

Și ni se pare că ne dușmănesc alții mai mult decât noi pe noi înșine…

Ar trebui să fim cârtițe în pământul de lumină al sufletului, să putem săpa galerii în lăuntrul nostru, pentru a-i vedea adâncurile.

Lumina sufletului e „orbitoare”, dar noi nu o vedem, pentru că o întunecăm mereu. Pentru că nu vrem să credem că patimile pământești, pe care ni le valorizăm peste poate, rahitizează sufletul nostru, îl sufocă, îl întunecă.

„Mă gândesc că tu ne încurci/ Că ne ești prea devreme, suflete”: ne încurci cu prezența ta, cu semnalele disperate pe care le faci prin conștiință, prin care nu ne lași să ne vedem de patimile și de plăcerile noastre lumești, pământești. Ne încurci socotelile animalice, dorințele sălbatice, pofta de parvenire și de glorie deșartă.

„Ești prea devreme” când noi am vrea să ne bucurăm de viață, de existența pătimașă, când noi simțim că vrem să începem să ne agonisim patimi. Pentru că simțim că ucidem pe cineva în lăuntrul nostru și asta ne deranjează în goana noastră după aventură sau după lux.

Nu, Sorescu nu glumește! Ne pierdem în detalii care nu privesc veșnicia ca într-o mocirlă fără fund.

Sufletul nostru îl lăsăm să privească pe fereastră întunericul până devine el însuși întuneric și uită că este lumină.

Impersonalismul lui Rebreanu

S-a vorbit foarte mult, în cărțile de critică și de istorie literară, despre impersonalismul lui Liviu Rebreanu, despre atingerea, în sfârșit, în opera sa, a calității de narator complet obiectiv, neimplicat în narațiunea sa. Anul 1920, când a apărut Ion a fost considerat unul de referință, când romanul românesc și-ar fi câștigat desăvârșita obiectivitate (salutat astfel de Lovinescu și de mulți alții după el).

Eu cred altceva: că Rebreanu a reușit să ofere impresia de desăvârșită obiectivitate, aparența de impersonalism și de neimplicare. Pe pe care Slavici sau Duiliu Zamfirescu, anterior, intervenind în text prin semnalarea propriilor opinii sau adăugând o amprentă morală personală sesizabilă, nu reușiseră să le ofere, spre nemulțumirea criticilor de la noi, cărora, dintotdeauna, le-a displăcut morala.

Impresia de obiectivitate perfectă nu înseamnă însă neimplicare sau distanțare morală până la impersonalism sau indiferentism. Am mai discutat despre acest subiect, acum doi ani[1], și am exprimat atunci opinia că numeroasele semne premonitorii care apar în Ion (dar și în Pădurea spânzuraților și Răscoala) reprezintă o dovadă irefutabilă a faptului că autorul-narator nu este impersonal sau indiferent.

Nicolae Balotă a expus, mai demult, aceeași părere cu privire la așa-zisa obiectivitate perfectă a lui Rebreanu, dar fără să ofere argumente, nedezvoltând subiectul. Referindu-se la Ion, Balotă a afirmat: „Tehnica, aparent, este a observatorului realist, obiectiv, a naratorului care nu se amestecă în narațiunea sa, ci stă ascuns, ca și inexistent”[2]. Însă, cum am spus, nu ne-a explicat de ce tehnica este numai în mod „aparent” a naratorului care nu se implică în propria ficțiune realistă.

Rebreanu însuși a susținut, într-o conferință cu caracter programatic, un punct de vedere contrar celui care i se atribuie:

„Literatura, sub orice formă s-ar înfățișa, înseamnă nu numai o zugrăvire, ci și o interpretare și, deci, într-un fel, o critică, mai mult sau mai puțin directă, a lumii și a societății în care trăiește scriitorul. […]

De fapt, toate operele mari literare, acelea care înnobilează civilizația unei națiuni, sunt și mari realizări etice, sinteze ale unei concepții de viață, mărturii ale gândirii și simțirii unui popor într-un anume moment”[3].

Rebreanu considera „că literatura nu înseamnă numai o reflectare mimetică și pasivă a realului, ci, mai curând, o selectare și interpretare a datelor realității din unghiul personalității creatoare. […] Predilecția lui Rebreanu pentru relatarea cu caracter obiectiv e mărturisită, explicată, argumentată în numeroase scrieri cu aspect programatic. Se consideră astfel că pulsația vieții, ritmul debordant al realității nu pot fi surprinse decât dacă scriitorul pune între paranteze propria lui subiectivitate, neintervenind în curgerea evenimentelor, asumându-și așadar o postură echidistantă, nu însă și pasivă, de un contemplativism absolut distant”[4].

Autorul însuși declara: „Modestia [de a nara la persoana a treia, pentru a evita hiperbolizarea romantică a sinelui] nu este și dezinteres”[5] față de morala pe care o exprimă opera sa.

Dacă Rebreanu ar fi fost perfect pasiv în raport cu ficțiunea realistă construită de el, fără îndoială că finalul ar fi putut fi oricare altul, construcția simetrică a romanelor n-ar mai fi existat, după cum n-ar mai fi existat nici semnele cu valoare premonitorie, care, după cum spuneam data trecută, se subînțeleg ca făcând parte din viață, ele fiind avertismentele lui Dumnezeu dăruite făpturilor Sale raționale, într-un dialog niciodată întrerupt cu oamenii al Creatorului lor.

Un scriitor preocupat în mod deosebit de irumperea sacrului în lumea profană a epocii moderne  care încearcă să-L claustreze pe Dumnezeu într-un iluzoriu cer necomunicativ cu pământul, Mircea Eliade, vorbește despre semne atât în nuvelele fantastice (protagonistul din În curte la Dionis are în permanență conștiința că „mi se fac semne” și că „așa începe întotdeauna miraculosul proces de anamnesis”[6]), dar și în romanele realiste. Astfel, Andrei Mavrodin se gândește că „poate mi s-a făcut cândva vreun semn, poate că mi s-a indicat ceva…Ar fi înspăimântător să crezi că din tot acest cosmos atât de armonios, desăvârșit și egal cu sine, numai viața omului se petrece la întâmplare, numai destinul lui n-are niciun sens…”[7].

Ar fi înspăimântător, numai că noi am avut și avem critici care nu se înspăimântă de nimic absurd. S-au imunizat, printr-un exercițiu intens de mulți ani, la povești metafizice „băbești”…


[1] A se vedea articolul meu de aici:

https://www.teologiepentruazi.ro/2017/11/02/ion-si-semnele-1/;

https://www.teologiepentruazi.ro/2017/11/04/ion-si-semnele-2/.

Acesta a intrat ulterior în cartea mea, Studii literare, vol. 4, Teologie pentru azi, București, 2018, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2018/07/01/studii-literare-vol-4/.

[2] Nicolae Balotă, De la Ion la Ioanide. Prozatori români ai secolului XX, Ed. Eminescu, București, 1974, p. 14.

[3] Liviu Rebreanu, Literatura și iubirea, apud Iulian Boldea, Teme și variațiuni, Ed. EuroPress Group, București, 2008, p. 48.

[4] Ibidem. [5] Apud ibidem.

[6] Mircea Eliade, Proză fantastică, vol. 2, ediție și postfață de Eugen Simion, Ed. Moldova, Iași, 1994, p. 198.

[7] Mircea Eliade, Nuntă în cer, Ed. Tana, București, 2007, p. 8.

Zaharias, cap. 6, cf. LXX

1. Și m-am întors și mi-am ridicat ochii mei și am văzut. Și, iată, 4 care ieșind din mijlocul a doi munți și munții era[u] munți de aramă!

2. La carul cel dintâi [erau] cai roșii și la carul al doilea [erau] cai negri

3. și la carul al treilea [erau] cai albi, iar la carul al patrulea [erau] cai pătați [și] suri.

4. Și am răspuns și am zis către Îngerul, cel care grăiește în[tru] mine: «Ce este [sunt] aceștia, Doamne?».

5. Și a răspuns Îngerul, cel care grăiește în[tru] mine, și a zis: «Aceștia este [sunt] cele 4 vânturi ale cerului [și] ies să stea înaintea Domnului a tot pământul».

6. La care erau caii cei negri ieșeau pe pământul crivățului, iar cei albi ieșeau dinapoia lor. Și cei pătați ieșeau pe pământul austrului,

7. iar cei suri ieșeau și căutau a umbla să înconjure pământul. Și a zis: «Mergeți și înconjurați pământul!». Și au înconjurat pământul.

8. Și a strigat și a grăit către mine, zicând: «Iată [ἰδοὺ], cei care ies pe pământul crivățului [οἱ ἐκπορευόμενοι ἐπὶ γῆν βορρᾶ] au odihnit mânia Mea în pământul crivățului [ἀνέπαυσαν τὸν θυμόν Μου ἐν γῇ βορρᾶ]!».

9. Și a fost cuvântul Domnului către mine, zicând:

10. «Ia-le pe cele din robie de la stăpânitori și pe cele folositoare ale ei și pe cei care au cunoscut-o pe ea! Și tu vei intra în ziua aceea întru casa lui Iosias [Ιωσείας] al lui Sofonias [Σοφονίας], a celui care vine din Babilon.

11. Și vei lua argint și aur și vei face cununi și le vei pune pe capul lui Iisus [Ἰησοῦς][1] al lui Iosedec [Ιωσεδεκ], al preotului celui mare

12. și vei zice către el: <Acestea zice Domnul Atotțiitorul: Iată [ἰδοὺ], omul [ἀνήρ][2]! Răsăritul [este] numele lui [Ἀνατολὴ ὄνομα αὐτῷ][3]. Și dedesubtul său se va ridica și se va zidi casa Domnului [καὶ ὑποκάτωθεν αὐτοῦ ἀνατελεῖ καὶ οἰκοδομήσει τὸν οἶκον Κυρίου][4].

13. Și acesta[5] va lua virtutea [καὶ αὐτὸς λήμψεται ἀρετὴν] și va ședea și va începe pe tronul său [καὶ καθίεται καὶ κατάρξει ἐπὶ τοῦ θρόνου αὐτοῦ] și va fi preotul din cele de-a dreapta Lui[6] [καὶ ἔσται ὁ ἱερεὺς ἐκ δεξιῶν Αὐτοῦ] și sfat de pace va fi în mijlocul Amândurora[7] [καὶ βουλὴ εἰρηνικὴ ἔσται ἀνὰ μέσον Ἀμφοτέρων].

14. Iar cununa va fi a celor care rabdă [ὁ δὲ στέφανος ἔσται τοῖς ὑπομένουσιν] și a celor care folosesc ei [καὶ τοῖς χρησίμοις αὐτῆς] și a celor care au cunoscut-o pe ea [καὶ τοῖς ἐπεγνωκόσιν αὐτὴν] și întru har fiului lui Sofonias și întru psalm în casa Domnului.

15. Și cei care sunt departe de ei vor veni și vor zidi în[tru] casa Domnului. Și veți cunoaște [aceasta], pentru că Domnul Atotțiitorul m-a trimis către voi. Și va fi [aceasta], dacă auzind [aveți] să auziți glasul Domnului, Dumnezeului vostru>».


[1] Numele Domnului.

[2] Cu referire la Domnul Iisus Hristos.

[3] Al Domnului Hristos.

[4] Pentru că El este Biserica.

[5] Tot cu referire la Hristos.

[6] A Tatălui.

[7] A Fiului și a Tatălui.

Predică la Duminica a VI-a după Cincizecime [2019]

Iubiții mei[1],

exodul românilor a adus în prim-plan importanța specialiștilor, a oamenilor calificați, a necesității angajaților pentru prezentul și viitorul României. Pentru că pleacă în afară oamenii instruiți, oamenii cu potențe, oamenii tineri și sănătoși și rămân aici foarte puțini oameni capabili. Cu adevărat capabili pentru fiecare zonă de muncă din România. Căci această ieșire în masă din țară ne-a pus în fața următoarei realități: avem deja o țară prea mare pentru locuitori prea puțini. Pentru că avem nevoie de mână de muncă din străinătate ca să putem funcționa în mod viabil ca țară.

Conform raportului pe iulie 2019 al Ministerului pentru românii de pretutindeni, aproximativ 9.700.000 de români sunt în diaspora în mod oficial[2]. Căci neoficial sunt și mai mulți. Iar raportul Institutului Național de Statistică pe ianuarie 2018 era că există 19,5 milioane de rezidenți în România[3]. Însă, în fapt, câți rezidenți din cei 19 milioane stau efectiv în România? Pentru că mulți se duc, se-ntorc, trăiesc mai mult cu banii câștigați în străinătate decât în urma muncii din România. Iar viața socială a României e asigurată de cei care muncesc numai aici și care își asumă viața românească cu totul. Și românii care locuiesc numai în România sunt nevoiți să trăiască cu această economie disfuncțională, în care, pe de o parte, are nevoie de angajați, dar, pe de altă parte, numai în anumite orașe sau regiuni.

Căci marile uzine și șantiere comuniste au pierit, oamenii calificați au ajuns în șomaj, multe regiuni nu mai au relevanță economică și, de aceea, ceea ce se cere în prezent e numai mână de lucru în piața de desfacere și în servicii. Pentru că România a ajuns o piață de desfacere pentru alte țări și produce foarte puțin pentru nevoile noastre curente și pentru export. Iar când vorbim de export, România se bazează în 2019 pe „construcția de automobile și piese auto, pe industria prelucrătoare, agricultură și software”[4].

Producem puțin și cumpărăm multe. Și pentru că nu producem mult, nu avem locuri de muncă pentru cetățenii noștri. Și ei sunt nevoiți să plece în străinătate, aventura străinătății venind la pachet cu costuri mult mai mari pentru viața și sănătatea lor.

Ne pleacă specialiștii și lasă un gol în urma lor! Ne pleacă oamenii deștepți, tineri, în putere! Natalitatea României e în scădere, iar îmbătrânirea populației și rărirea ei se vede la tot pasul. Pentru că Înmormântările sunt multe, iar Nunțile sunt puține. Și oamenii care vin la Biserică sunt tot mai puțini, pentru că raportarea oamenilor la viață e tot mai superficială. Și superficialitatea aceasta ne omoară! Superficialitate ce merge în tandem cu confortul și cu izolarea egoistă, cu distanțarea față de semenii noștri. Pentru că, pe măsură ce ne distanțăm de oameni, ne distanțăm și față de sensul real al vieții noastre. Ne depărtăm de lucrarea mântuirii noastre.

Iar Evanghelia zilei [Mt. 9, 1-8] este despre izolarea socială a oamenilor aflați în suferință. Despre excluderea socială a oamenilor din cauza unei boli, a unei infirmități, a unei nevoi speciale. Și, în același timp, despre prezența lui Dumnezeu în viața noastră.

Și cine îl vindecă pe cel paralitic [παραλυτικός] [Mt. 9, 2, BYZ], pe cel marginalizat social? Domnul Iisus Hristos, Cel care abia fusese exclus de către gherghesini din ținutul lor [Mt. 8, 28, 34]. Pentru că atunci când aceia „I-au cerut ca să plece din hotarele lor” [Mt. 8, 34, BYZ], El, „intrând întru corabie, a traversat și a intrat întru cetatea Sa” [Mt. 9, 1, BYZ]. Dumnezeu S-a smerit! A făcut ascultare față de oameni. Pentru că Dumnezeu așteaptă pocăința oamenilor, ca ei să se mântuie.

Iar oricine este exclus de undeva revine acasă. Revine în locuri favorabile, prietene lui. Fiindcă avem nevoie să ne vindecăm durerea, să ne vindecăm tristețea, să ne regăsim echilibrul interior.

Însă Domnul, în cetatea Sa, primește în fața Lui un paralitic zăcând pe pat [ἐπὶ κλίνης βεβλημένον] [Mt. 9, 2, BYZ]. Adică nu un om care se află în lumina reflectoarelor, ci pe unul ascuns de ochii lumii. Îl primește pe cel care zăcea de unul singur, nesocotit de oameni. Căci atunci când ți-ai trăit traiul și ți-ai mâncat mălaiul vieții și cazi la boală, mai toți te uită. Rămâi doar cu cei care te iubesc, care te cunosc, care te respectă. Dar dacă nu ai pe nimeni…atunci singurătatea ta e mângâiată doar de Dumnezeu. De Cel care poartă de grijă de noi toți.

Însă, pe când oamenii Îi aduceau un bolnav, un singuratic, „Iisus, văzând credința lor [ἰδὼν τὴν πίστιν αὐτῶν], i-a zis paraliticului: «Îndrăznește [Θάρσει], copile [τέκνον]! Ți-au fost iertate ție păcatele tale [ἀφέωνταί σοι αἱ ἁμαρτίαι σου]»” [Mat. 9, 2, BYZ]. Pentru că niște prieteni, niște oameni de bine, niște oameni credincioși, au dorit ca acest om să fie vindecat. Și Domnul îl iartă pe paralitic pentru credința și iubirea celor care au mijlocit pentru el. Așa cum pe noi ne iartă Dumnezeu și ne ajută și ne întărește în viața noastră pentru rugăciunile Sfinților și ale Îngerilor Lui.

Rugăciunile unora pentru alții sunt bineplăcute lui Dumnezeu! Pentru că rugăciunea pentru alții e iubire. E manifestare a iubirii noastre față de ei. Căci, în esență, toate faptele noastre bune sunt iubire de Dumnezeu și de oameni. Și numai ceea ce se face din iubire responsabilă dăinuie în istorie.

Dar esența bolii este păcatul! În ochii lui Dumnezeu boala e doar coaja, pentru că miezul ei constă în păcatele noastre. Și dacă El ne vindecă de păcatele noastre, dacă ne curățește de ele, dacă ni le iartă, de acolo izvorăște sănătatea noastră reală. Iar marea harismă a iertării păcatelor, pe care Domnul a dat-o Episcopilor și Preoților, e pentru însănătoșirea noastră grabnică.

Simt că mă vindec, că renasc la fiecare Spovedanie. Pentru că fiecare iertare de păcate este o umplere de slava lui Dumnezeu. O umplere de viața Lui. Iar dacă dăruim ceva dumnezeiesc oamenilor sau dacă Domnul dăruie ceva dumnezeiesc prin noi, Slujitorii Săi cei nevrednici, El dăruie iertare tuturor celor care se pocăiesc. Și iertarea lui Dumnezeu e începutul vindecării noastre! Pentru că de la ea, de la iertarea Lui, noi ne reîncepem viața creștină. Căci Spovedania este o reactualizare a Botezului nostru. Ea e curățire de păcate și umplere de viața lui Dumnezeu, pentru ca noi să fim vii duhovnicește. Și dacă suntem vii duhovnicește, atunci suntem sănătoși cu adevărat.

Cei care nu au cunoscut niciodată iertarea lui Dumnezeu vorbesc cu păcat despre ea. Fac tot felul de ironii prostești la adresa Spovedaniei și a iertării păcatelor noastre. Dar cei care au cunoscut marea milostivire a lui Dumnezeu față de ei, aceia nu pot să glumească cu această mare sfințenie, cu această mare iertare a lui Dumnezeu. Pentru că ei sunt recunoscători față de iubirea Lui pentru ei.

Oamenii vorbesc în ei înșiși în mod continuu și adesea păcătuiesc în gândurile lor. De aceea, trebuie să știm cu toții că El ne cunoaște toate gândurile noastre. Tot ceea ce noi gândim în inimile noastre [Mt. 9, 4]. Și tot ceea ce gândim, simțim, voim și facem în mod păcătos, trebuie să spovedim. Pentru că tot ceea ce e spovedit, e și iertat de Dumnezeu. Dar dacă nu cerem curățire pentru bolile noastre, atunci le păstrăm în noi și suferim fără rost. Căci suferința pe care ne-o aduc păcatele e o suferință care nu ne mântuie, ci ne întunecă. Suferința care ne luminează e cea pentru dreptatea lui Dumnezeu, pentru împlinirea voii Lui. Dar când suferim mult interior tocmai pentru că ne ascundem păcatele, atunci suferim ca niște câini bolnavi și părăsiți, care se chinuie mult până mor.

Însă de ce să suferim datorită păcatelor noastre, când le putem spovedi în câteva minute?! De ce să tăinuim boala noastră, când spovedirea ei ne scapă cu totul de boală?!! Pentru că, pe măsură ce spovedim boala, noi ne vindecăm de ea. Căci Cel care ne vindecă e Dumnezeul milostivirii. E Cel care ne-a zidit sufletul și trupul nostru și ne dăruie vindecare la toate bolile noastre.

Iar Domnul ne ridică din boală și ne face să mergem [Mt. 9, 6]! Să mergem pe calea Lui. Căci omul care se vindecă și e recunoscător lui Dumnezeu, acela merge mereu la Casa Lui [Mt. 9, 7]. Și cei care văd și aud minunile Lui, se minunează de El și Îl slăvesc pe El [Mt. 9, 8], căci doar Dumnezeu poate să facă minuni mari și negrăite.

Însă, dacă ne pleacă medicii din țară, cine se mai ocupă de cei bolnavi? Dacă nu mai avem Preoți evlavioși și cu iubire de oameni, cine mai aleargă după oameni ca să îi învețe cu iertarea lui Dumnezeu? De unde ordine, dacă nu avem oameni care și-au pus ordine în sufletul lor și în viața lor? Și de unde dreptate, echilibru și verticalitate umană, dacă înlocuim viața Bisericii cu viața la întâmplare?

Specializarea cere timp, efort, dăruire. Nu ajungi profesor sau expert în ceva pentru că stai degeaba toată ziua, ci pentru că muncești toată ziua. Relaxarea e bună, dar pentru cei care muncesc mult. Însă, dacă n-ai muncit mult, cum să te duci la relaxare? Să te relaxezi pentru ce? Pentru nemuncă?…

Însă munca e cea care te bucură și te împlinește. După ce am mâncat mai multe feluri de roșii anul acesta și din mai multe țări, dar și din mai multe regiuni ale României, când am ajuns acasă, la Scrioaștea, și am mâncat o roșie cu totul și cu totul naturală, mi-am dat seama că aceea era prima roșie reală pe anul acesta. Iar dacă nu îți produci mâncarea ta, mănânci de fapt experiențele altora pe sănătatea ta. Pentru că mâncarea cere responsabilitate. Și fără responsabilitate, fără conștiință, nu facem nimic autentic pe fața pământului.

Teologia, cultura, știința, tehnologia au și ele nevoie de responsabilitate. Căci cartea reală e cea care e plină de adevăr. Cultura reală e cea plină de experiență. Știința reală e cea verificată. Tehnologia reală e cea care înlesnește munca și viața noastră. Și tot ceea ce ajută viața noastră este un bine.

Însă binele, adesea, oamenii îl răstălmăcesc, îl murdăresc, îl distorsionează. Pentru că binele e teologic. Pe cât păcătuim, pe atât avem mai puține idei bune. Și ideile bune se înmulțesc în noi pe măsura la cât de mult ne înrădăcinăm în a săvârși binele lui Dumnezeu. Și dacă suntem cu Dumnezeu, noi stăm în bine, în viața bună, duhovnicească, în cea plină de sănătatea lui Dumnezeu.

Avem nevoie de oameni care să muncească în România și să creadă în viitorul ei. Avem nevoie de români care să trăiască și să simtă românește, care să fie oameni ai credinței și ai valorilor fundamentale. Pentru că viitorul României e viața cu Dumnezeu. Amin!


[1] Începută la 15. 17, în zi de miercuri, pe 24 iulie 2019. Zi cu soare, 28 de grade, vânt de 10 km/ h.

[2] Cf. http://www.mprp.gov.ro/web/wp-content/uploads/2019/07/Raport-IULIE-2019_site.pdf. PDF, p. 2.

[3] Cf. https://a1.ro/news/social/populatia-romaniei-2019-populatia-romaniei-2018-id851325.html.

[4] Cf. https://jurnaluldeafaceri.ro/exporturile-romaniei-in-2019/.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [51]

Poetul se arată în permanență exasperat de încrederea pe care o au oamenii în descoperirile lor științifice, de sentimentul de siguranță pe care îl capătă în urma evoluției tehnologice a umanității. Destul de multe poezii ale sale dezvoltă acest sentiment de oroare la adresa superbiei prostești care îi animă pe mulți, deopotrivă descoperitori și spectatori.

Astfel,

După ce-au constatat
Că pământul are formă de sferă,
Geografii au ajuns la concluzia
Că și viața trebuie să fie rotundă.

Dacă pleci dintr-o anumită fericire
Și o ții drept spre bătrânețe,
Trebuie să apari, la un moment dat,
Adolescent,
Dinspre soare și optimism.

Dar iată
Că din atâta omenire care a pornit
Să descopere acest adevăr,
Cu grâu, cu arme și cu tot ce le trebuie
În corăbiile lor de fier,
Nimeni nu s-a întors.

O, nu vă descurajați, oameni!
Aveți încredere în harta speranțelor voastre.
Pentru că, într-adevăr, pe acest pământ care are formă de sferă,
Totul trebuie să fie perfect.

(Pe acest pământ care are formă de sferă)

Teoria e deopotrivă corectă și absurdă: s-a descoperit, prin expediții geografice, că pământul e rotund, că are formă de sferă, dar aceasta nu implică întru nimic schimbarea existenței ori a ontologiei umane. Cei ce au pornit „Să descopere acest adevăr,/ Cu grâu, cu arme și cu tot ce le trebuie/ În corăbiile lor de fier” au ajuns la concluzia că pământul e rotund, dar nu și că viața lor e rotundă, pentru că „nimeni nu s-a întors”.

Nu pot să mă abțin la a nu mă gândi la reclamele zilelor noastre. „Aveți încredere în harta speranțelor voastre!” ar putea fi considerat ca ecoul multor spoturi publicitare din ziua de astăzi. Care ne spun, aidoma poeziei lui Sorescu, că „totul trebuie să fie perfect”. Numai că atitudinea lui Sorescu e una de ironie amară.

Oamenii confundă descoperirea unor legi de funcționare a universului cu destinul lor în eternitate, cu soarta lor veșnică. De parcă descoperirile geografice sau fizice le pot schimba ontologia. De fapt, întreaga propagandă anti-eclesiastică din epoca modernă și postmodernă se bazează pe această eroare de perspectivă, pe acestă adevărată înșelare a ochiului, care confundă viața materiei cu viața spiritului.

Ni se spune că nu mai avem nevoie de Biserică, pentru că lumea…a evoluat. Însă, sunt două lucruri total diferite! Nu are nimic de-a face una cu alta! Oamenii trăiesc, iubesc și mor ca întotdeauna.

Nicio descoperire geografică nu împiedică oamenii să moară, niciun nou continent descoperit nu înveșnicește omul pe pământ. Dacă ar fi așa, ar trebui ca să „pleci dintr-o anumită fericire/ Și o ții drept spre bătrânețe” și „să apari, la un moment dat,/ Adolescent,/ Dinspre soare și optimism”. Dar nu se întâmplă așa! Nu se întâmplă astfel decât dacă vorbim despre o realitate interioară, duhovnicească, nu însă și dacă ne referim la existența obișnuită a oamenilor, indiferenți la cele spirituale.

De aceea, Sorescu nu face decât să-și întețească ironiile la adresa încrederii în sine a omului. În alt poem, el se află „Pe balcon între sticle goale!/ Punctul din cosmos cel mai înalt,/ Atins după milenii de evoluție/ Și de descoperiri științifice/ Care s-au ținut lanț” (Mesaj).

Iar mesajul său îl complinește pe cel („O, nu vă descurajați, oameni! /…/ Totul trebuie să fie perfect”) al poemului la care ne-am referit mai devreme:

„De aceea simt întreaga-mi responsabilitate/ Când vă transmit acest mesaj: // Nu vă pierdeți optimismul, oameni,/ Nici de-ați crăpa”.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [50]

Sorescu se autodefinește modernist: „Mă aflu-n groapa cu cuvinte,/ În care nu te joci:/ Nu-s numai lei, ca la Samson,/ Ci tigri, lupi și foci” (În groapa cu cuvinte).

Scrisul e o luptă cu cuvintele, asemănătoare cu a anticilor gladiatori cu fiarele sălbatice. A scrie înseamnă a da o mărturie esențială despre sufletul și viața ta. E un efort care te martirizează: „Iar dacă într-o zi cu soare/ Voi dispărea de tot:/ Cătați-mă-n acele vorbe/ Care se ling pe bot”.

Perspectiva aceasta îl apropie din nou de Nichita Stănescu, inventatorul termenului „hemografie”, însemnând scriere cu tine însuți, cu propriul sânge.

O altă asemănare izbitoare cu Nichita o descoperim în poemul Carnaval:

Hai să facem schimb de gânduri,
Copacule, că nici nu știu cum te cheamă.
Și odată cu gândurile
Să-mi dai și toate frunzele tale
Să mi le pun pe mâini,
Pe ochi și pe frunte.

La sfârșit
Va fi un carnaval frumos
De despărțire
Și toți vor purta măștile lor
De sărbătoare.
Iar eu vreau să apar mascat simplu,
Într-un copac verde.

Sorescu, însă, nu împinge situația până la ultimele consecințe, ca Nichita, adică până la „cedarea reciprocă a specificului”, deși încearcă să preia „gândurile” și frunzele copacului și să le asocieze ființei sale.

De fapt, poezia lui nu învederează un transfer real al specificului, ci o deghizare înaintea morții, pentru ca moartea să numai poată să îl mai găsească.

Un „carnaval” ar fi o soluție pentru a o dezorienta, pentru a rămâne „verde”.

Dar dacă e adevărat că timpul și moartea modifică realitatea, poetul ar vrea ca aceste modificări să fie dramatice (în poemul Viziune), pentru a-i avertiza pe oamenii indiferenți de dramatismul fenomenului:

Patul s-a răsucit cu cele patru călcâie,
Apoi și-a făcut vânt
Într-un tablou pe perete.

Pantofii s-au adus de vârf
Până s-au încălțat cu ei înșiși,
Legându-se la șireturi.

Arborilor,
Prin frunzele înțepate de vânt,
Le-au ieșit rădăcinile,
Care acum caută cu disperare pământul
În aer.

Până și drumul,
A luat o întorsătură neplăcută:
S-a ridicat în două picioare
Și-a-nceput să meargă în sus și-n jos,
Cu toate pietrele din pavaj
Pe trecătorii îngroziți.

„Trecătorii” prin viață ar trebui să fie „îngroziți”, chiar dacă un drum pietruit nu începe să meargă pe ei din senin, schimbând rolurile. Poate că ar trebui să se întâmple și astfel de evenimente absurde pentru legile fizicii, cu scopul ca ei să își gândească mai bine condiția muritoare și să cugete la impactul copleșitor al morții.

Sorescu este el însuși îngrozit de absurdul comportamentului uman, de lipsa de gânduri fundamentale a majorității semenilor, pe care îi vede preocupându-se de intrigi politice și alte lucruri futile.