În dulcele stil clasic

Despre volumul lui Nichita Stănescu, În dulcele stil clasic, Mircea Cărtărescu și apoi Eugen Simion au exprimat opinia că anticipează postmodernismul. Iar Corin Braga l-a considerat scris chiar în stil postmodern, asemenea Levantului lui Mircea Cărtărescu.

Eu nu cred că aceste opinii sunt corecte. Am mai spus-o și am explicat de ce.

Mă opresc azi la poezia care a dat titlul volumului (aluzie la „il dolce stil novo”, inițiat de Dante, care aducea un concept nou de iubire imposibilă, spiritualizată, ceea ce putem spune că face și poezia lui Nichita, operând în alt sens):

Dintr-un bolovan coboară
pasul tău de domnișoară.
Dintr-o frunză verde, pală
Pasul tău de domnișoară.

Dintr-o înserare-n seară
pasul tău de domnișoară.
Dintr-o pasăre amară
pasul tău de domnișoară.

O secundă, o secundă
eu l-am fost zărit în undă.
El avea roșcată fundă.
Inima încet mi-afundă.

Mai rămâi cu mersul tău
parcă pe timpanul meu
blestemat și semizeu
căci îmi este foarte rău.

Stau întins și lung și zic,
domnișoară, mai nimic
pe sub soarele pitic
aurit și mozaic.

Pasul trece eu rămân.

Reforma în domeniul poetico-lingvistic nu este în sensul anticipării postmodernismului.

Dacă, în poeziile din primele volume, cosmosul era reformulat din perspectiva iubirii, a îndrăgostitului care vedea lumea prin ochii iubirii, aici este evident că exuberanța inițială s-a disipat.

Motivele pentru incoerența logică a limbajului poetic sunt altele. Dragostea sau îndrăgostirea nu mai e o leoaică în stare să ia prin surprindere, să uluiască, să fascineze sau să redimensioneze universul.

Repetiția cu valoare de refren „pasul tău de domnișoară” pare a indica aceeași surpriză. Dar ea nu mai are, în mod clar, forța revelației ca în trecut.

Dimpotrivă, expresia „pasul tău de domnișoară” intră într-o serie de relații antinomice, din punct de vedere logic, cu imaginile poetice care îi sunt asociate.

Faptul că „pasul de domnișoară” – element suav și volatil – coboară „dintr-un bolovan”, e menit de la bun început să neliniștească, să avertizeze asupra unui conținut dramatic al succesiunii de imagini poetice aparent ilogice, neînlănțuite, lipsite de legătură interioară.

În primul rând, „pasul de domnișoară” e o metonimie, încercând să surprindă, prin această mișcare, întreaga ființă feminină care îl impresionează întrucâtva pe poet.

E, cum am spune, un tablou dinamic, un portret în mișcare. Poetul reține mișcarea, nu fizionomia, intuiește sufletul în acest zvâcnet al pasului.

Dar imaginea este mai mult banală, prozaică, decât poetică. Orice prozator ar putea sesiza o „domnișoară” după „pas”. Mulți au descris în romane mersul agale sau agilitatea de căprioară a unei fete sau femei care i-a impresionat.  Nu e nevoie de sensibilitate de poet pentru a-l observa.

Așa încât sesizarea „pasului de domnișoară” nu mai e ceva extraordinar, așa cum fusese „leoaică tânără, iubirea” care „mi-a sărit în față” și „m-a mușcat, leoaica, azi, de față”.

În al doilea rând, el „coboară”. Semnificația verbului nu e superfluă. Pasul „coboară”, la fel ca și imaginea femeii în conștiința poetului. Remarcăm și faptul că e singurul verb în primele două strofe, restul enunțurilor fiind eliptice de predicat.

Nu doar conotația verbului e negativă. Pasul coboară, „dintr-un bolovan” (oximoron indicând, foarte posibil, dinamismul aparent în contrast cu inerția spirituală inaparentă a femeii; mișcarea fugace, volatilă a trupului în contradicție cu lipsa de însuflețire ideală), „dintr-o frunză verde, pală” – o frunză care a fost odinioară verde, ca iluzia poetului, și a devenit „pală”, galbenă, moartă –, „dintr-o înserare-n seară” (sugestie a evanescenței sentimentului) și „dintr-o pasăre amară”: dintr-o pasăre a iubirii care s-a transformat nu în zbor, ci în amărăciune.

După cum se vede, epitetele „pală” și „amară” sunt extrem de sugestive, pe cât de clare.

„O înserare-n seară” nu e o exprimare tautologică sau pleonastică: „seara” reprezintă timpul concret, iar „înserarea” un timp interior/ lăuntric. Sunt temporalități distincte ca esență.

Însă unde are loc „coborârea” perpetuă a „pasului de domnișoară” din primele două strofe? „În undă”, pe suprafața sufletului poetului, care oglindește lumea. Acolo unde „o secundă /…/ eu l-am fost zărit” – „l-am fost zărit” e un timp verbal arhaic, pe care l-am mai întâlnit și la Eminescu, când este evocată căderea Luceafărului și metamorfozarea lui în înger pentru a o convinge pe Cătălina: „Și apa unde-au fost căzut/ În cercuri se rotește”…

Pasul a coborât din bolovanul unui concret nesemnificativ al realității, din frunza moartă a amintirii, din pasărea amară a decepției, din înserarea sentimentelor de iubire.

A coborât pe „unda” sufletului poetului, acea undă care altădată sonoriza copacii.

Unda sufletului a reținut și a reflectat imaginea femeii – miniaturizată metonimic, redusă la gestul de „a trece” –   doar o clipă: „o secundă, o secundă” (repetiția subliniază fracțiunea de timp infinitezimală).

„El avea roșcată fundă” e un vers urmuzian. E totuși greu de spus dacă – precum odinioară Ismaïl (Ismaïl și Turnavitu) – femeia e alcătuită din pasul ei de domnișoară și o fundă roșcată. E posibil, după cum e foarte probabil ca inventatorul „necuvintelor” să fi folosit din nou prilejul pentru a atrage atenția asupra calității absurde a limbajului.

„El avea roșcată fundă”: pasul de domnișoară (adică domnișoara) avea totuși un semn distinctiv, ceva aparte.

Totuși, „pasul” cu „roșcată fundă” sunt, pe de altă parte, elemente care indică frivolitatea, superficialitatea. E o dublă percepție…

„Inima încet mi-afundă”: cine? Pasul de domnișoară sau funda roșcată a pasului? Sau niciuna din ele?

Punctuația e semnificativă: „Inima încet mi-afundă” nu e o propoziție despărțită prin virgulă de enunțul anterior, ca să putem presupune o consecuție logică.

În afirmația „El avea roșcată fundă” se subînțelege – în ciuda ambiguității și a absurdului – că e vorba de „pasul tău de domnișoară”.

Dar, când poetul spune: „Inima încet mi-afundă”, senzația de construcție incidentală e dată de gravitatea sentimentelor sale. Faptul că afirmația e despărțită prin punct de enunțul anterior, precum și prezența adverbului „încet” indică atenția poetului la propriile trăiri, lipsa de grabă în a reacționa și a decide. Aici se vede din nou diferența față de poemele de tinerețe.

Pasul însemnat cu fundă roșcată e reflectat de unda sufletului pentru o clipă. El nu se afundă în suflet, ci trece pe suprafața undei (termen resemantizat de Eminescu – pentru că în româna veche, la Dosoftei spre exemplu, însemna val de mare – și introdus de el în vocabularul romantic al poeziei românești).

Cea care se afundă e inima poetului: el se adâncește în sine, în reflexivitate.

Altădată „bătaia inimii” muta pe boltă norii sau făcea să răsune „discul orizontului”. Acum, inima se scufundă în propriile unde.

Spre deosebire de Luceafăr, aici Nichita nu „a fost căzut” în apele mării, ci doar, la trecerea pasului cu roșcată fundă, „l-a fost zărit în undă” și inima i s-a afundat, fără însă a produce metamorfoze spectaculoase.

Poetul e conștient că pasul domnișoarei nu se va afunda în sufletul său, pentru că „pasul trece”.

În această etapă a vieții, pretenția lui e mult mai redusă: „Mai rămâi cu mersul tău/ parcă pe timpanul meu/ blestemat și semizeu/ căci îmi este foarte rău”.

E o rugăminte rostită dintr-o suflare, fără pauze, fără semne de punctuație, fără momente de concentrare între idei. E ca și cum ai cere ceva cuiva rapid, fără modulații ale vocii, pentru a-i arăta că cerința nu are vreo semnificație deosebită, că nu trebuie să îi acorde o importanță exagerată. E o nevoie, dar nu e ceva fundamental. Dacă aude, bine, dacă nu…

„Blestemat și semizeu” e poetul genial (o referință livrescă, ce îl plasează în descendența „poeților blestemați” simboliști, primii care au experimentat dereglarea simțurilor și modificarea realului în poezie). Pentru că Nichita se vede pe sine în tradiția (romantică și modernă) care apreciază geniul poetic.

„Mersul pe timpan” indică o receptare interioară a „pasului”. El e benefic, are proprietăți curative, dar nu mai este esențial în viața poetului. Dovadă că, în strofa următoare, el anulează practic rugămintea ca ea să-și întârzie pasul: „Stau întins și lung și zic,/ domnișoară, mai nimic/ pe sub soarele pitic/ aurit și mozaic”.

Iarăși notăm elipsa predicatului în cadrul pseudo-comunicării cu „domnișoara”. Iar semnificația e aceasta: indolenței sufletești poetul îi răspunde în același fel, adică prin absență sentimentală, neparticipare, nemișcare.

Atitudinea lui e de indiferență („Stau întins și lung”), iar peisajul cosmic e artificializat: „soarele pitic/ aurit și mozaic”.

La Nichita (ca și, mai înainte, la Eminescu), imaginea cosmică se reconfigurează după măreția sentimentelor. Acolo unde sentimentele sunt meschine, nu mai sunt nici fotonii iubirii care să o recompună în permanență, ci soarele e „pitic” și lumina „mozaic”: artificiu, inautenticitate, manufactură. Lumea e așa cum o vezi din interior…

„Pasul trece eu rămân”.

Dincolo de un scurt tremur „parcă pe timpan”, pasul trece ca apa, poetul rămâne ca pietrele. Pasul e curgător, poetul nu.

Did you like this? Share it:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *