Marin Sorescu, Poezii (ediție definitivă), Ed. Scrisul românesc, Craiova, 1990, 475 p.

*

 Partea întâi și partea a doua.

„Aerul e tot o fâlfâire”, p. 269; „saltă sufletul pe ape”, p. 270; viața noastră este „tot mai încruntată”, p. 271, tot mai plină de griji și de stupefacții; „orice suspin al meu se interpretează”, p. 274, este interpretabil.

„Scria cât era ziua antică de mare”, p. 286; „șoareci obsedați de arhive care/ latră noaptea la litere”, p. 288; „căutați-mă-n acele vorbe/ care se ling pe bot”, p. 289; fața omului fericit se alungește „pentru a putea strânge în ea/ cât mai multă lumină”, p. 294.

„Dușmanul a intrat în teacă”, p. 299, s-a retras, s-a ascuns. „Pântecul rotund va naște/ după un timp”, p. 300; „săpați la suflet ca niște cârtițe”, p. 301; „pleoapele trecând peste prăpăstii”, p. 302; „nemișcarea e/ pândă,/ mișcarea salt”, p. 305.

„Viitorul are totdeauna căutare”, p. 309; „în scenă/ nu se află nici-un cuvânt”, p. 311; „trecutul fotografiază prezentul”, p. 316; „aveam o poezie care nu mă lăsa să dorm”, p. 322; „am cuprins de umeri o frunză”, p. 323.

„pietricelele care ți-au intrat/ în pantofi/ ți s-au furișat, rând pe rând, și în suflet”, p. 326. Pentru că ne afectează tot ce se întretaie cu viața noastră. „[Î]ți cad frunze/ printre gânduri”, p. 330.

Volumul „Astfel” l-a publicat în 1973. Începe în p. 331. „Tot ce ne calcă pământul/ devine pașnică recoltă”, p. 333; „atenți/ la tot și la toate/ am învățat mereu/ să fim veșnici”, p. 333; nevermore (p. 334) = niciodată; „m-au lătrat câinii în vârful limbii”, p. 388.