Predică la Duminica a V-a după Cincizecime [2019]

Iubiții mei[1],

marile examene ale vieții noastre le trecem numai cu Dumnezeu. Fără El picăm orice examen, orice test, orice încercare. Pentru că nu trebuie doar să fim pregătiți, ci și în stare să fim noi înșine. Căci există momente când înveți tot ceea ce trebuie, când îți însușești diverse cunoștințe, tehnici, procedee și e nevoie doar de scrierea sau de punerea lor în aplicare. Și dacă nu ești sănătos, dacă nu ești clar la minte, dacă nu simți că Dumnezeu te întărește în timpul examenului, nu poți să dai tot ceea ce poți. Pentru că avem nevoie de ajutorul, de luminarea, de întărirea lui Dumnezeu ca să excelăm, ca să fim foarte buni în acel moment.

Examen vine de la examen, examinis[2] din latină. Și, pe lângă sensul de examen sau de test, îl avem și pe acela de proces de cântărire sau de balanță. Pentru că la un examen arătăm câte știm din câte nu știm. Dacă pe un taler punem cunoașterea noastră, atunci talerul necunoașterii va fi întotdeauna cel mai greu și ne va arunca în aer cunoașterea. Dar când un examen ne cântărește cunoașterea, el ne-o cântărește în funcție de cursul predat, de bibliografia ce trebuia parcursă. Și când un student arată că are cunoștințe mai multe decât cele predate sau decât cele supuse examinării, el arată că este unul eminent. Pentru că vine la examen ca unul superior testării.

Căci examenul dorește să afle cât am înmagazinat, cât am înțeles, cât ne-am schimbat interior datorită unui curs. Dar când noi venim cu lucruri avansate la examen, cu lucruri superioare cursului, arătăm că dedicarea noastră ne împlinește, pentru că noi avem căutări reale, adânci, existențiale.

Așadar, una e să vii la Biserică, la Slujbe, în calitate de spectator distant și alta e să te intereseze tot ceea ce se petrece în Biserică. Pentru că atunci când te interesează Biserica, începi să citești, să traduci, să întrebi, să cauți răspunsuri elaborate. Dar dacă nu ai aceste căutări, te mulțumești cu puțin. Iar examenele nu sunt pentru cei care se mulțumesc cu puțin, ci pentru cei care vor tot mai mult de la ei înșiși și de la viața lor.

În Apostolul zilei [Rom. 10, 1-10], Sfântul Pavlos ne spune că există oameni care „au râvna lui Dumnezeu [ζῆλον Θεοῦ ἔχουσιν], dar nu după cunoaștere [ἀλλ᾽ οὐ κατ᾽ ἐπίγνωσιν]” [Rom. 10, 2, BYZ]. Nu au o râvnă care provine din dreapta cunoaștere a lui Dumnezeu, ci din una falsă. Voiesc să facă, dar nu știu ce să facă cu adevărat. Ceea ce înseamnă că trebuie mai întâi să învățăm dreapta credință a Bisericii și apoi să ne punem toată râvna în trăirea și predicarea ei.

Tocmai de aceea, în școlile teologice se pune accentul pe predarea teologiei și a istoriei Bisericii, pe predarea cultului Bisericii în tandem cu implicarea cursanților în viața și în cultul Bisericii. Pentru că trebuie să știi ce trebuie să trăiești și să iubești. Trebuie să știi pentru ce te lupți. Trebuie să știi cu adevărat pentru ce te zbați ca om credincios. „Căci cu inima se crede întru dreptate [καρδίᾳ γὰρ πιστεύεται εἰς δικαιοσύνην], iar [cu] gura se mărturisește întru mântuire [στόματι δὲ ὁμολογεῖται εἰς σωτηρίαν]” [Rom. 10, 10, BYZ].

Ceea ce citim din teologia și istoria Bisericii, noi la credem cu bucurie și trăim astfel întru dreptatea lui Dumnezeu. Iar ceea ce ne mântuie, aceea și mărturisim spre folosul altora, pentru ca și ei să se mântuie împreună cu noi. Pentru că predica Bisericii este exemplul cel bun, este exemplul mântuirii spre folosul tuturor, pe când păcatul este un îndemn la păcătuire. Și dacă predica și cartea teologică îi zidesc pe oameni, îi întăresc în credința lor, îi umplu de râvna pentru viața cu Dumnezeu, exemplul păcătos îi distruge, pentru că îi învață ceea ce este rău, urât, pătimaș.

Când Domnul a intrat în ținutul gherghesinilor, L-au întâmpinat pe El doi demonizați [Mt. 8, 28, BYZ]. Două exemple rele pentru toți. Doi dezaxați. Doi oameni dezechilibrați interior, asociali. Pentru că ei trăiau în morminte și erau „foarte tari [χαλεποὶ λίαν]” [Mt. 8, 28, BYZ]. Cu sensul că erau puternici, violenți, periculoși. Făceau rău oamenilor.

Iar dacă vă întrebați de unde vine Halep, Simona Halep, adjectivul χαλεπός [halepos] înseamnă tare, greu, dificil. Pe când Simona vine de la שִׁמְעוֹן [Șimon], care înseamnă „cel care ascultă”[3]. Iar dacă asculți de Dumnezeu, atunci creezi și spui lucruri cu greutate, valoroase.

Însă cei doi demonizați, cei doi posedați de demoni, erau groaza celor din apropiere, pentru că nu putea nimeni să treacă pe acea cale din cauza lor [Mt. 8, 28, LXX]. Pentru că cei demonizați nu își fac rău numai lor, dar fac rău și altora. Sunt factori de destabilizare socială oriunde se duc.

Ce mai înseamnă însă dracii pentru lumea de azi? Pentru mulți, drăcuiala este „un compliment”. Prietenii se drăcuie între ei în loc de bună ziua, cine ne calcă pe nervi primește o drăcuitură de la noi, îl dăm dracului pe tot cel care ne enervează…Și prin aceea că dracul e în gura noastră mereu, arătăm că el este viu și relevant pentru noi, dar, în același timp, că dracul face rău. Căci tocmai de aceea dăm pe cineva dracului: pentru că îi vrem răul. Dacă dracul ar fi fost „un bine”, nu am mai fi fost enervați când dăm pe cineva dracului. Însă dracii sunt dușmanii noștri, sunt cei care ne fac răul și ne vor răul. Și tocmai de aceea și noi, pe cei care ne enervează și ne sunt potrivnici îi dăm dracului. Pentru că, în fapt, ei sunt deja de partea lui.

Numai că Dumnezeu nu ne îngăduie să dăm pe cineva demonilor! Nu ne este îngăduit să înjurăm, să drăcuim, să blestemăm oameni, oricât de mult rău ne-ar fi făcut. Pentru că rugăciunea și lucrarea noastră e pentru a-i scăpa pe oameni de sub robia demonilor. Și noi vrem ca oamenii, cu toții, să fie ai lui Dumnezeu, adică slujitorii Lui, și nu ai demonilor.

Demonii știau că El este Fiul lui Dumnezeu. Dar știau și faptul că ei vor fi chinuiți veșnic [Mt. 8, 29]. De aceea, când ei ne amăgesc pe noi și ne fac să păcătuim, vor un singur lucru: să ne ducă și pe noi în chinul lor cel veșnic.

Și El le îngăduie demonilor să intre în porci [Mt. 8, 32]. Și rezultatul este…moarte! Pentru că turma de porci, până atunci liniștită, când au intrat demonii în porci, „s-a năpustit toată turma porcilor asupra râpei întru mare [ὥρμησεν πᾶσα ἡ ἀγέλη τῶν χοίρων κατὰ τοῦ κρημνοῦ εἰς τὴν θάλασσαν] și au murit în ape [καὶ ἀπέθανον ἐν τοῖς ὕδασιν]” [Mt. 8, 32, BYZ]. Pentru că orice ispită și orice asalt al demonilor asupra noastră e pentru ca să ne ucidă sufletește și trupește. Ei, demonii, intră în oameni, dar și în ființe vii și în lucruri, pentru ca să facă rău. Răul e modul lor de „a se simți bine”. Și când ne conving și pe noi să păcătuim, ei amestecă răul în plăcerea noastră, pentru ca să ne urâțească interior.

Însă, după această vindecare de demonizare, când cei doi au fost vindecați de Domnul, „toată cetatea a ieșit întru întâmpinarea lui Iisus” [πᾶσα ἡ πόλις ἐξῆλθεν εἰς συνάντησιν τῷ Ἰησοῦ] [Mt. 8, 34, BYZ]. Dar nu pentru ca să se bucure cu Domnul și cu cei vindecați, ci pentru ca să-L alunge de la ei. Căci, „văzându-L pe El [ἰδόντες Αὐτόν], L-au rugat ca să plece din hotarele lor [παρεκάλεσαν ὅπως μεταβῇ ἀπὸ τῶν ὁρίων αὐτῶν]” [Mt. 8, 34, BYZ]. Pentru că ei și-au protejat afacerea, comerțul lor cu porci, și nu mai aveau nevoie ca cineva să le facă probleme, chiar dacă acel cineva e Dumnezeu Însuși.

Și istoria aceasta se repetă cu mulți oameni! Pentru că mulți încearcă să trăiască și să facă afaceri fără ajutorul lui Dumnezeu. Pentru că El îi încurcă! Numai că afacerile și viața fără Dumnezeu nu au valoare reală.

Și Domnul a intrat în corabie și a plecat de la ei [Mat. 9, 1]! Dar oamenii care trăiesc fără Dumnezeu nu sunt vii, ci morți!

De aceea, iubiții mei, oricând murim prin păcat, să căutăm imediat învierea prin pocăință și prin mărturisirea păcatelor noastre! Căci, ca oameni păcătoși și neputincioși, noi păcătuim mereu, dar Cel care ne învie din morți e Domnul nostru. Și dacă cădem la El și cerem mila Lui, El ne-o va da imediat, pentru ca să avem viață în noi înșine. Căci viața noastră duhovnicească e consecința imediată a milei și a iertării lui Dumnezeu.

Iar examenul zilnic al vieții noastre e pocăința. Repeziciunea și constanța cu care ne pocăim arată realitatea noastră interioară. Arată dacă suntem vii sau morți sufletește. Și suntem vii întru Domnul numai dacă ne pocăim și primim iertarea Lui în Taina Mărturisirii și ne îndreptăm prin pocăință în mod continuu. Căci pocăința nu e o clipă, ci e o viață. Pentru că toată viața noastră trebuie să fie o continuă pocăință.

Dumnezeu să ne bucure și să ne întărească pururea! Și să ne dea să citim, să postim, să ne rugăm, să traducem, să slujim, să scriem, să facem tot binele plăcut Lui. Căci binele ne împlinește și ne înfrumusețează. Binele lui Dumnezeu e viața noastră. Amin.


[1] Începută la 10. 22, în zi de miercuri, pe 17 iulie 2019. Soare, 24 de grade, vânt de 8 km/ h.

[2] Cf. http://www.archives.nd.edu/cgi-bin/wordz.pl?keyword=examen.

[3] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Simon_(given_name).

Did you like this? Share it:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *