Eshatologia creștină la Eminescu

Am arătat, cu mai bine de un deceniu în urmă[1], că imaginile poetice eshatologice din Scrisoarea I – ale aștrilor care se înroșesc, se întunecă sau cad ca frunzele – urmează cu fidelitate relatările scripturale (deopotrivă din Vechiul și Noul Testament) care descriu sfârșitul chipului acestei lumi, în felul în care acum o vedem și o cunoaștem.

Modul cum prezintă dascălul eshatologia pare totuși a se îndepărta de viziunea biblic-creștină, pentru că el pomenește de o cădere „în noptea neființii”:

Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist și roș
Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoși,
Cum planeții toți îngheață și s-azvârl rebeli în spaț’
Ei, din frânele luminii și ai soarelui scăpați;
Iar catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit,
Ca și frunzele de toamnă toate stelele-au pierit;
Timpul mort și-ntinde trupul și devine vecinicie,
Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie,
Și în noaptea neființii totul cade, totul tace,
Căci în sine împăcată reîncep-eterna pace…

În felul acesta se realizează o simetrie perfectă cu tabloul eshatologic, după cum sesizam și altădată. Lumea a venit întru ființă „din sure văi de chaos” și cade înapoi „în noaptea neființii”.

Ne întrebăm însă dacă, într-adevăr, această extincție universală reprezintă perspectiva lui Eminescu.

În comentariile mele din trecut am demonstrat că ipostaza dascălului de cugetător la momentul inaugural al universului este dublată de cea a poetului, cu deosebirea că poetul refuză să își expună în mod sistematic gândirea, ci preferă să o pecetluiască simbolic într-un tablou de natură introductiv, prin intermediul căruia realizează o magistrală încifrare și punere în adâncime a viziunilor sale[2]. Rațiunea pentru care procedează în acest fel este exprimată de el însuși, anume că nu dorește, precum dascălul, elogiile unei umanități ipocrite, lipsite de ideal: „Dacă port cu ușurință și cu zâmbet a lor ură,/ Laudele lor desigur m-ar mâhni peste măsură” (Scrisoarea II).

Pasajul alegoric amintit vizează însă numai cosmogeneza, nu și eshatologia, deși cred că poate indica, după cum spuneam altădată, că universul „își așteaptă în pace restaurarea, iar nu pieirea”[3].

Să privim însă și spre un alt tablou eshatologic din opera lui Eminescu, și anume spre cel din Memento mori:

/…/ O, aș bea, să văd anume
C-a venit domnia morții, sfărâmând bătrâna lume ­
Stele cad și în cădere alte lumi rup cu lovire;
Într-a cerurilor domă tunetele să vuiască
Ca mari clopote de jale, fulgere să strălucească
Ca făclii curate, sfinte pe pământu-nmormântat.

Marea valur’le să-și miște și să tremure murindă,
Norii, vulturii mariúmbrii, a lor aripi să-și aprindă,
Fulgeri rătăciți s-alerge spintecând aerul mort;
În catapeteasma lumii soarele să-ngălbenească,
Ai pieirii palizi îngeri dintre flacăre să crească
Și să rupă pânz-albastră pe-a cerimei întins cort.

Fulgerele să înghețe sus în nori. Să amorțească
Tunetul și-adânc să tacă. Soarele să pâlpâiască,
Să se stingă… Stele-n ceruri tremurând să cadă jos:
Râur’le să se-nfioare și-n pământ să se ascunză
Și să sece-a lumei față, să se facă neagră. Frunze
Galbene, uscate, cerul lumile să-și cearnă jos.

Moartea-ntindă peste lume uriașele-i aripe:
Întunericul e haina îngropatelor risipe.
Câte-o stea întârziată stinge izvorul ei mic.
Timpul mort și-ntinde membrii și devine veșnicie.
Când nimic se întâmpla-va pe întinderea pustie
Am să-ntreb: Ce-a rămas, oame, din puterea ta? ­ Nimic!!

Virulența discursului poetic e demnă deopotrivă de Miron Costin (de la care a preluat și vocativul „oame”), cât și de Lamartine – care învederează poetic întoarcerea lumii în noaptea neființei ca pedeapsă dumnezeiască, deși Creștinismul nu promovează această idee, ci o combate, socotind-o eretică: poetul francez se lasă purtat de fervoare peste limitele îngăduite.

Ceea ce rețin însă, în mod deosebit, din versurile lui Eminescu, este că scenariul eshatologic echivalează aici cu un ritual de înmormântare. Iar cel care este înmormântat este pământul însuși.

Comparând tabloul acesta cu perspectiva eshatologică atribuită dascălului (mai restrânsă), observăm că rămân identice, ca semnificație, imaginile care surprind căderea sau stingerea aștrilor și, respectiv, moartea timpului. Există însă și elemente în plus, care lărgesc viziunea concisă a dascălului, oferindu-ne detalii suplimentare foarte importante.

Universul devine o „domă”/ templu care, în prăbușirea sa, înmormântează pământul sub ruine. În această domă cosmică se iscă tunete și trăsnete, care țin locul clopotelor și al făcliilor de ceară (lumânărilor) din ritualul ortodox. Înfățișarea creștină a acestei înmormântări este irefutabilă.

Totodată, tunetele și trăsnetele reprezintă o realitate care ține de atmosfera terestră. Atunci când ele strălucesc sau răsună în cosmos nu pot fi interpretate decât alegoric, ca tunete și trăsnete ale mâniei lui Dumnezeu (ultraprezente, de altfel, în imaginarul creștin-ortodox, depășind semnificația unor fenomene naturale).

Eminescu ar fi putut să atribuie făcliilor astrale, spre exemplu, rolul de a pâlpâi la capul pământului muribund. Tunetele și fulgerele, însă, indică dorința poetului de a direcționa cu precizie sensul alegoriei spre ideea de pedeapsă divină.

În aceeași ordine de idei, ce nu apare în Scrisoarea I sunt „ai pieirii palizi îngeri”, care aduc această pedeapsă asupra pământului și a universului întreg, din porunca lui Dumnezeu, desigur.

Toate acestea ne conduc spre a deduce cu certitudine o dimensiune spiritual-duhovnicească a creației, nu doar materială. Astfel încât căderea universului material „în noaptea neființii” reprezintă, pe de-o parte, rezultatul retoricii justițiare, iar pe de alta un proces secvențial. Vedem doar o năruire/ o ruinare a chipului material al lumii, nu vedem și ceea ce se întâmplă – duhovnicește vorbind – cu ea!

Cred că un rol cheie îl joacă, în aceste tablouri alegorice, termenul „catapeteasmă”. În Scrisoarea I apare o dată, în Memento mori evocarea e dublată de acea „pânz-albastră pe-a cerimei întins cort”, care e ruptă de „îngerii palizi”.

În esență, aceasta este ultima imagine a cosmosului pe care poetul ne-o poate oferi! Ceea ce urmează, în versuri, sunt numai amănunte ale felului în care se rupe catapeteasma sau pânza albastră a cerului: totul pe pământ și în univers îngheață, tace, seacă, se înnegrește.

În fine, dar nu în ultimul rând, omul este invocat ca prezent la acest spectacol, chiar și după moartea pământului! Se poate obiecta, spunându-se că aceasta este numai o invocație retorică, urmărind obținerea unui efect final. Însă, ce sens ar avea prăbușirea lumii dacă omul (vinovatul!) nu ar fi martor?

De aceea cred că ceea ce dispare e o față cunoscută a lumii, o realitate care nu va mai apărea niciodată, după momentul eshatologic, în felul în care o putem privi astăzi. E o lume vetustă cea care arde și se prăbușește, care e îngropată sub ruine. Despre ce se petrece mai departe poetul nu ne spune, pentru că, după cum ochiul omenesc nu poate pătrunde mai înainte de începerea lumii („nici de văzut nu fuse și nici ochi care s-o vază”), la fel nici după apunerea ei.

Ceea ce va urma se află ascuns după catapeteasmă, dincolo de ea. Când catapeteasma/ vălul material al lumii acesteia se va rupe și toți vom vedea duhovnicește, atunci va fi o altă lume și o altă realitate. Ale cărei taine ne rămân deocamdată necunoscute celor mai mulți dintre noi…


[1] A se vedea articolele mele:

https://www.teologiepentruazi.ro/2007/12/07/eminescu-si-ortodoxia-i/;

https://www.teologiepentruazi.ro/2008/01/19/eminescu-si-ortodoxia-perspectiva-eshatologica-v/;

https://www.teologiepentruazi.ro/2008/06/12/eminescu-si-ortodoxia-xii-exemple-de-gandire-teologica/.

Cât și acestea, în completare:

https://www.teologiepentruazi.ro/2015/02/19/scrisoarea-i-6/;

https://www.teologiepentruazi.ro/2015/02/20/scrisoarea-i-7/.

[2] A se vedea: Gianina Picioruș, Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și opera, Teologie pentru azi, București, 2010, p. 390-408, 413-419, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2010/03/10/antim-ivireanul-avangarda-literara-a-paradisului-viata-si-opera-2010/.

Și: Idem, Geneza creștină în opera lui Eminescu, Teologie pentru azi, București, 2019, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2019/06/15/geneza-crestina-in-opera-lui-eminescu/.

[3] Cf. Gianina Picioruș, Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului…, op. cit., p. 418.