Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [50]

Sorescu se autodefinește modernist: „Mă aflu-n groapa cu cuvinte,/ În care nu te joci:/ Nu-s numai lei, ca la Samson,/ Ci tigri, lupi și foci” (În groapa cu cuvinte).

Scrisul e o luptă cu cuvintele, asemănătoare cu a anticilor gladiatori cu fiarele sălbatice. A scrie înseamnă a da o mărturie esențială despre sufletul și viața ta. E un efort care te martirizează: „Iar dacă într-o zi cu soare/ Voi dispărea de tot:/ Cătați-mă-n acele vorbe/ Care se ling pe bot”.

Perspectiva aceasta îl apropie din nou de Nichita Stănescu, inventatorul termenului „hemografie”, însemnând scriere cu tine însuți, cu propriul sânge.

O altă asemănare izbitoare cu Nichita o descoperim în poemul Carnaval:

Hai să facem schimb de gânduri,
Copacule, că nici nu știu cum te cheamă.
Și odată cu gândurile
Să-mi dai și toate frunzele tale
Să mi le pun pe mâini,
Pe ochi și pe frunte.

La sfârșit
Va fi un carnaval frumos
De despărțire
Și toți vor purta măștile lor
De sărbătoare.
Iar eu vreau să apar mascat simplu,
Într-un copac verde.

Sorescu, însă, nu împinge situația până la ultimele consecințe, ca Nichita, adică până la „cedarea reciprocă a specificului”, deși încearcă să preia „gândurile” și frunzele copacului și să le asocieze ființei sale.

De fapt, poezia lui nu învederează un transfer real al specificului, ci o deghizare înaintea morții, pentru ca moartea să numai poată să îl mai găsească.

Un „carnaval” ar fi o soluție pentru a o dezorienta, pentru a rămâne „verde”.

Dar dacă e adevărat că timpul și moartea modifică realitatea, poetul ar vrea ca aceste modificări să fie dramatice (în poemul Viziune), pentru a-i avertiza pe oamenii indiferenți de dramatismul fenomenului:

Patul s-a răsucit cu cele patru călcâie,
Apoi și-a făcut vânt
Într-un tablou pe perete.

Pantofii s-au adus de vârf
Până s-au încălțat cu ei înșiși,
Legându-se la șireturi.

Arborilor,
Prin frunzele înțepate de vânt,
Le-au ieșit rădăcinile,
Care acum caută cu disperare pământul
În aer.

Până și drumul,
A luat o întorsătură neplăcută:
S-a ridicat în două picioare
Și-a-nceput să meargă în sus și-n jos,
Cu toate pietrele din pavaj
Pe trecătorii îngroziți.

„Trecătorii” prin viață ar trebui să fie „îngroziți”, chiar dacă un drum pietruit nu începe să meargă pe ei din senin, schimbând rolurile. Poate că ar trebui să se întâmple și astfel de evenimente absurde pentru legile fizicii, cu scopul ca ei să își gândească mai bine condiția muritoare și să cugete la impactul copleșitor al morții.

Sorescu este el însuși îngrozit de absurdul comportamentului uman, de lipsa de gânduri fundamentale a majorității semenilor, pe care îi vede preocupându-se de intrigi politice și alte lucruri futile.